Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi, găsind teren fertil. Rămâne în noi, adică nu este furat uşor, nu este înăbuşit. Rămâne în noi aducând roadă, rămâne în noi încolţind, crescând, înflorind şi rodind. Esența Evangheliei este răscumpărarea, iar esența răscumpărării este jertfa substitutivă a lui Hristos. Hristos schimbă crucea noastră în bucurie a învierii. Hristos Domnul Care cunoaşte crucea noastră nu doreşte ca noi să suferim, ci ne cheamă să ne apropiem mai mult de El, să simţim ajutorul Lui, să transforme singurătatea şi suferinţa noastră în bucuria întâlnirii cu El, Cel răstignit şi înviat.
Să oferim Domnului prima oră proaspătă din fiecare dimineață! Să umplem pământul cu cântecele noastre de recunoștință. O porție zilnică este cu adevărat tot ce avem nevoie, fără să ne îngrijorăm pentru aprovizionarea de mâine. Uneori, acțiunile noastre sunt atât de păgânești, încât nu ne-ar recunoaște nimeni că suntem creștini fără o etichetă la gât. Când Dumnezeu preia conducerea, nu trimite tancurile, ci în linia întâi îi vedem pe cei smeriți și blânzi.
Biblia este cartea cu care vrem să trăim și cartea cu care vrem să murim. Auzite în întregime, Evangheliile povestesc despre Hristos ca Împărat, Domn și Stăpân, Preot și Arhiereu, Pedagog și Dascăl. Majoritatea oamenilor amână cât de mult pot problema morții și a vieții de după moarte, dar - la un moment dat - această întrebare îi va privi direct, fără ocolire: speranța să nu se prăbușească în frică. Să nu ne temem că viața va avea vreun sfârșit, ci că nu va avea un început real. Citim Scriptura nu doar ca să aflăm ce s-a întâmplat, ci mai ales pentru a ști cum vom trăi.
Biblia vrea să ne asigurăm că nimănui din jurul nostru nu îi e foame, că toți orfanii pot supraviețui și chiar zâmbi la finalul zilei. Când am dăruit ultima dată un covrig? Când ne-am pus cu adevărat speranța în Creator mai mult decât în oameni, indiferent de poziția lor socială?
Unii atei cred că toți credincioșii sunt precum vecinii lor: în Israel, ca ultraortodocșii mozaici, în Suedia, ca protestanții, în Spania, precum catolicii, în România, precum ortodocșii. Ca și cum tenisul de masă ar fi la fel cu hocheiul pe gheață, doar pentru că sunt ambele sporturi. Dincolo de superficialitate și comoditate, omul poate găsi indicii interesante, care îl pot conduce pe calea spre fericire. Principalul obstacol știm care este: păcatul (mândria, desfrânarea, trândăvia, iubirea de bani).
Ceea ce ne îndurerează, de fapt, este neputința de a vedea ce este viața, în scurgerea timpului (Nicole M. Rocas, Timpul și deznădejdea, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 43). Această neputință vine din deasa distragere a atenției: începem o lucrare, suntem întrerupți, nu mai știm unde am rămas și ne pierdem coerența, răbdarea și perseverența. Veșnicia Îl arată pe Dumnezeu ca Ființă, timpul Îl arată ca acțiune. Ce ne oferă timpul: șansa de a ne îndrepta spre Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat omului rătăcit o cale de a se întoarce la El.
Dumnezeu începe să strălucească pentru noi și noi începem să strălucim pentru Dumnezeu (Ibidem, p. 51). Dumnezeu își revarsă dragostea pe măsura capacității noastre de a răspunde: timpul este momentul de așteptare de când Dumnezeu ne bate la ușă până în clipa în care Îi deschidem.
Orice păcat este păcat pentru că face rău celuilalt, scrie părintele Savatie. Toate cele 7 patimi mari aduc atingere celor care ne iubesc. Invidia, mînia, curvia, beția, iubirea de bani sau lenea, toate aduc suferință celor din jurul nostru. Nimeni nu se duce în pustie să bea, să lenevească și să urască, toți o fac între oameni. În pustie se duc doar cei care doresc să se purifice și să nu mai facă rău celorlalți prin patimile lor. Orice păcat este o formă de egoism, orice virtute este un dar pentru ceilalți.
Toată angoasa noastră provine din undele de șoc ale răutății noastre față de ceilalți: când putem să ajutăm, dar nu o facem (Ibidem, p. 60). Rugăciunea este ca scrisul, mereu ne reîntoarcem la ea cu nerăbdare. Cu cât ne debarasăm de gândurile distructive prin întoarcerea la Dumnezeu, devenim mai sănătoși. Nu ne putem apropia de Dumnezeu decât dacă avem o inimă deschisă în totalitate.
Trebuie să fim atât de pregătiți să ajutăm, scria Rainer Maria Rilke, încât să depășim măsura de care este nevoie. Iar o creștină din Toronto completează: Binecuvântați sunt cei ce încep să ajute, cei ce își lasă stupoarea în urmă și încep să acționeze constructiv!
Primul lucru pe care L-a făcut Hristos după înviere: a împăturat o haină! Mahrama ce fusese pe capul Lui nu era împreună cu giulgiurile, ci deosebit înfășurată într-un loc. Este un indiciu al învierii, un hoț de morminte nu ar fi făcut asta.
Hristos a prădat iadul, l-a jefuit, a eliberat ostaticii.
Deznădejdea ne hărțuiește, dar nu este obligatoriu să ne și învingă. Fără iertare, sufletul nostru nu are valoare (C.S. Lewis, Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 27). Singurul remediu valid: să credem în iertarea păcatelor. Hristos a murit pentru oameni tocmai pentru că oamenii nu merită să mori pentru ei: a murit ca să-i facă să merite (Ibidem, p. 104).
Omul antic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern vorbește doar cu sine însuși (Ioan Chirvasă, Să dăm glas Sfintei Evanghelii, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 138).
Să nu ne panicăm din cauza zvonurilor alarmiste: dincolo de toate știrile, nimic nu îl împiedică pe cel credincios să se mântuiască (Ioan Krestiankin, Astăzi este începutul mântuirii noastre, Ed. Doxologia, Iași, 2018, p. 98). Toți se sperie de pecetea care este sau nu, care va fi cândva, dar de pecetea păcatului nu se mai sperie nineni. Astăzi avem tot ce ne trebuie ca să ne mântuim (Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 11). Să nu îi iubim doar pe cei care ni se pare că merită, că într-adevăr corespund criteriilor noastre, ci pe toți.
În Biserică, timpul curge diferit. În Biserică, timpul curge minunat. În Biserică, timpul poartă ceva din veșnicie (Nicole M. Rocas, op.cit., p. 16). Păcatul ne fărâmițează și - din această cauză - există o fragmentare între noi și aproapele nostru, care ne împiedică să simțim bucuria.
Avem nevoie de Biserică, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu în lume (Siluana Vlad, Cunoaște-L pe Domnul cel Viu, pe viu, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 95). Omul poate comunica cu Dumnezeu oriunde, dar numai în Biserică se poate îndumnezei.
Credința ne ajută să înțelegem mai bine cuvintele lui Hristos din Evanghelie (Fericitul Augustin, Predici despre virtuțile creștine, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 41). Milostenia lui Dumnezeu a pus capăt lenei noastre. Pentru a începe să Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să începem prin a-L iubi pe aproapele. Iubirea de Dumnezeu îl poartă pe om în locul în care nu poate pieri niciodată. Dacă nu avem puterea de a iubi, trebuie să o cerem de la Dumnezeu.
Aceasta este petrecerea celor care poartă numele lui Hristos: a stărui în rugăciune (Sf. Grigore Palama, Omilii, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 21). Să nu ne amăgim cu lucruri deșarte: fericirea lumească este iluzorie. Hristos ne-a arătat că ascultarea înseamnă nemurire.
Toate profețiile vor deveni de realitate, iar de Judecată ne apropiem fie dacă credem sau nu, fie dacă ne place sau nu, fie dacă vrem sau nu (Stelian Tofană, Evanghelia lui Iisus, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2015, p. 355). La cât de agresivi suntem în trafic, la cât de multă răutate încă mai avem în noi, la sumedenia de păcate pe care le facem, la depărtarea de Biserică la care ne găsim, cred că trăim în Gadara, mai degrabă decât în Sodoma. Efectiv, altfel nu se poate explica comportamentul nostru, desigur, al unora dintre noi. Câtă vreme nu ne pocăim și nu ne împărtășim, crește puterea celui rău în noi, cresc tristețea, frustrarea, nefericirea și chinul.
Hristos este Oaspetele casei noastre (Ibidem, p. 65): suntem în siguranță deplină îmbrățișați de iubirea Lui. Când oamenii ne marginalizează, ne caută Dumnezeu. Mărturisirea acestei iubiri eliberatoare nu este nici un moment despărțită de purtarea Crucii, de suportarea cu răbdare a ostilăților meschine. Domnul ne cheamă la ucenicie și la mucenicie, să răspundem chemării Lui. Credința nu va rămâne niciodată dezamăgită. Să nu îi permitem diavolului să fure cuvântul lui Dumnezeu din sufletul nostru. Dumnezeu nu ne decepționează niciodată.
Să lepădăm întunericul, pentru ca lumina să rămâmă în noi (Matei Popovici, Puterea Cuvântului, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 38). Întrebarea esențială: ce să facem? La această întrebare ne răspunde Dumnezeu prin sfinți. Haideți să căutăm aceste răspunsuri! Poate că unii oameni nu au puterea de a-L urma, sfârșind prăbușiți pe undeva, deoarece nu și-au întărit credința când au avut ocazia: fără credință, suferința este copleșitoare.
Deși Păstorul cel bun nu strigă, oile I se supun. Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umană spre a fi socotit sfânt. La Judecată, fundalul noii creații, vom avea discernământ absolut: nu vom mai confunda binele cu răul. Creștinismul este un spin dumnezeiesc înfipt în carnea lumii (Ion Buga, Evanghelie și Liturghie, vol. II, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, București, 2001, p. 194). Nu suntem responsabili pentru eșecul lumii: omenirea a avut arme de luptă, tactică, dar a dezertat pentru o amăgire. Să nu ne descurajeze nimic: întreg universul intră în sensul învierii.
Marius MATEI
Marius Matei
-
Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa
Publicat in : Dogma -
Despre Cuvantul lui Dumnezeu si limitele fapturii
Publicat in : Credinta -
Cuvantul lui Dumnezeu - sensul vietii noastre
Publicat in : Duminica a 21-a dupa Rusalii -
Nu pe Teodor n-ati vrut sa-l ascultati, ci cuvantul lui Dumnezeu
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.