Când vreau să rămân uman, și privesc cu teamă îndumnezeirea, neînțelegând despre ce e vorba,de fapt îmi apăr egoismul și patimile. Mi se pare că ele sunt eu însumi, adică eu sunt întreg numai împreună cu poftele mele, fără de care nici nu pot să mă concep. Dacă le-aș îndepărta pe acestea, dacă aș muri față de trup, aș crede că nu mai sunt eu sau că ceva esențial se schimbă cu mine. Întradevăr, se schimbă, dar e o modificare nu spre pierderea mea ci spre regăsirea eului autentic, cel pe care mi-l ascund poftele, egoismele și orgoliul. De-abia atunci aș putea începe să fiu, aș putea să primesc adevărata viață.
Cu toate astea măsura îndumnezeirii nu este pentru fiecare și, chiar dacă rămâne modelul suprem de urmat, nu poate fi primită ca normă generală pentru toți credincioșii. Poate sunt unii care se mișcă după cel mai înalt palamism. Însă există și din cei care, păstrând intactă credința în Dumnezeu și toate dogmele ortodoxe, nu tind să acceadă la această măsură a desăvârșirii.
Scopul vieții, văzut ca îndumnezeire, poate să sperie, cu toate că este perfect integrat teologiei ortodoxe, e ținta logică și firească a urcușului omului pe scara virtuților. E amintit în nenumărate tratate de dogmatică, dar și în scrieri duhovnicești. La catolici și protestanți nu se mai pune această problemă, dar la noi se mai vorbește despre îndumnezeire altfel decât ca o temă teologică?
Atunci când discută despre scopul vieții după catehismele ortodoxe românești, Antonie Plămădeală descoperă o anumită modestie a planurilor, propunerea care li se face oamenilor este să-și îndeplinească datoriile față de sine, de lume și de Dumnezeu, iar rezultatul constă în odihna și liniștea sufletelor. Ne așteaptă un destin comunitar atât în viața de aici cât și în cea de apoi.
Știind că e posibilă o îndeplinire maximală a poruncilor, prin retragerea din lume, ascetism, rugăciune continuă, îți alegi totuși o măsură mai umană, corespunzătoare putințelor tale. Ai încredere că Dumnezeu te va răsplăti și așa, căci raiul e făcut pentru oameni care trăiesc în mijlocul oamenilor. Nu e doar pentru cei care au urcat pe culmile ascezei. Aceștia vor avea, cu siguranță, primele locuri în rai, dar vor fi primiți, cu siguranță, și cei care au avut familii, au muncit, și-au crescut copiii, s-au luptat cu lipsuri, și-au menținut credința în mijlocul atâtor ispite și greutăți, au căutat să-și ducă până la capăt datoria care le-a fost încredințată. E treapta pe care se pot situa cei ce au ales să trăiască în societate și care astfel nu pot tinde către idealuri isihaste.
„Se poate ajunge pe culme și pe drumul obișnuit al îndeplinirii datoriilor cu conștiinnciozitate, cu frică de dumnezeu, crescând copii și slujind societatea. Niciodată ortodoxia n-a preconizat, n-a încurajat și n-a practicat o ruptură între cei ce caută pe Dumnezeu pe căile înalte, și cei ce-l caută pe căile simple în viața de toate zilele” (Antonie Plămădeală)
Nu poți fi niciodată sigur de mântuire, dar ca s-o ratezi trebuie s-o respingi din răsputeri. Așa că o viață liniștită, în care îți cauți fericirea, dusă în credință, în respectul legilor, încercând să-ți valorific talantul care ți-a fost dat, păstrând mereu dreapta măsură în toate, cultivând virtuțile creștine, este o măsură modestă, la care toți putem face față, dara sta e ceea ce poate fi cerut omului de rând. În schimb, cei care cred că pot mai mult sun t datori să încerce să ajungă la măsuri mai înalte, căci Dumnezeu pe toți ne cheamă la El.
Paul Curca
Paul Curca
-
Mantuirea si aspectele ei
Publicat in : Dogma -
Mantuirea obiectiva privita interconfesional
Publicat in : Dogma -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.