Multa vreme am avut senzatia, sub influenta gandirii mele secularizate cu care am venit spre Hristos, ca Domnul, ca Fiinta divino-umana, a patimit cele lumesti altfel decat un om obisnuit. Si, intr-un fel, pare ca asa si stau lucrurile, atata vreme cat Sfintii Parinti au exprimari precum aceasta: "Patimea dumnezeieste ca sa zic asa, caci suferea de buna voie deoarece nu era simplu om si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit" (Sfantul Maxim Marturisitorul).
Dar tot cu ajutorul Sfintilor Parinti am realizat ca gandirea mea era extrem de simplista, caci Parintii, urmand Scripturii, ne invata ca Domnul a fost supus tuturor conditiilor omenesti. Adica foamea lui era reala, setea lui era reala, oboseala lui era reala. Postul sau de 40 de zile din pustiul Carantaniei a fost intru totul real, adica simtit fizic in adevarata lui natura, nu a fost doar un exercitiu "indulcit" de lucrarea sa dumnezeiasca. Daca ar fi fost asa, daca si-ar fi folosit puterea dumnezeiasca pentru binele propriu, pentru depasirea unor situatii doar in propriul folos, nu doar ca ar fi relativizat aceste patimiri si in fapt le-ar fi anulat ca fapte omenesti, dar El insusi ar fi lucrat egoist; Mantuitorul niciodata, in nicio situatie, nu S-a gandit la Sine.
Revenind, aceeasi gandire simplista, care exagereaza manifestarea divina in trairea omeneasca a Mantuitorului, tinde sa desconsidere, in cazul Domnului, una din partile esentiale a conditiei omenesti, si anume ispita. "Desigur, Mantuitorului i-a fost usor sa reziste ispitelor, ca doar era Dumnezeu", afirma aceasta gandire simplista (si, daca suntem sinceri cu noi insine, nu o data am avut tentatia sa gandim asa – si la tot pasul suntem supusi acestei ispite).
Dar este exact invers! Mantuitorului i-a fost mult mai greu, infinit mai greu decat noua. Aceasta realitate o exprima in cuvinte cutremuratoare Sfantul Vasile al Kinesmei, vorbind despre chinurile din Gradina Ghetsimani: "Pentru a intelege cauza ascunsa a acestor suferinte sufletesti, trebuie neaparat sa ne amintim ca Domnul a luat asupra Sa toate pacatele omenirii. Cu cat e mai inalt si mai curat sufletul omenesc, cu atat resimte mai chinuitor orice pacat de care isi da seama. Aceste chinuri provocate de constiinta pacatului sunt uneori insuportabile pana si pentru noi. Si atunci, cum trebuie sa fi fost chinul si intristarea sufletului drept, fara de pacat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur pacat oarecare, ci toata marea fara de sfarsit a raului adunat in istoria omenirii! Toate faradelegile trecutului, prezentului si viitorului, cu toata cruzimea lor de necrezut, cu toata murdaria poftei trupesti, cu toata josnicia minciunii si tradarii, toata marsavia viciului, tot ce a intinat vreodata ungherele cele mai ascunse ale pamantului multpatimitor: toate acestea erau traite atunci de Mantuitorul cu un dezgust si o groaza de o putere infricosatoare si cu o intristare de negrait pentru omul cazut".
Mai mult decat atat, daca patrundem, ghidati de Parinti, in adancul cutremurator al simtirilor Mantuitorului din acele clipe infricosatoare, vom descoperi ca imaginea noastra "pudibonda" despre Domnul este departe de intelegerea realitatii. Adevarul este ca nici nu putem sa ne apropiem de perceperea nivelului infernal de ispitire suferit de Mantuitorul. Cu adevarat, nu a existat o clipa mai ingrozitoare decat aceea, in care tot iadul s-a dezlantuit asupra Domnului, ca sa-L faca, de se va putea, sa schimbe cursul faptelor Sale, "sa Se crute" si sa renunte astfel la lucrarea infricosatoare dar mantuitoare pe care urma s-o realizeze.
Tot Sfantul Vasile este cel care, luminat de Duhul Sfant, patrunde in adancimea chinurilor aduse de ispitirea Domnului, invatandu-ne ca in acele clipe, in care Domnul se lupta din toata fiinta Sa, "cu sudori de sange", diavolul a pornit impotriva Sa un rechizitoriu menit a-L convinge de inutilitatea jertfei Sale, inutilitate dovedita cu prisosinta de nimicnicia celor pentru care se jertfea. "Vei spune: «Nu sunt toti asa!» Ba toti sunt asa! Tot neamul omenesc este asa. Pana si ucenicii Tai iubiti! Du-te si uita-Te la ei, vezi ce fac si cum indeplinesc rugamintea Ta de a priveghea impreuna cu Tine! Ei stiu ca acum Iti este nespus de greu si ca ai atata nevoie de sprijinul lor, de rugaciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te si uita-Te la ei, sa vezi cum privegheaza si cum se roaga pentru Tine!". Ucenicii, bineinteles, dormeau. Neamul omenesc, pentru care Mantuitorul se rastignea, dormea. Cata tristete trebuie sa fi simtit Domnul la vederea acestei jalnice privelisti. Fara indoiala ca aceasta i-a marit durerea, si ispitirea diavoleasca l-a intristat peste masura, "pana la moarte".
Sfantul Vasile ne face insa atenti la o realitate pe care altminteri ne este greu, in putina noastra intelegere, s-o percepem sau s-o admitem: indoiala Mantuitorului. Sfantul Vasile nu se fereste de aceasta, nu se sfieste sa admita ca Mantuitorul a fost bantuit, in acele clipe groaznice, de indoieli. Cine desparte indoiala de ispitirea Mantuitorului dovedeste ca nu este gata sa admita pana la capat umanitatea Domnului. Ce chin mai mare ar fi putut exista pentru Mantuitorul decat indoiala pe care i-o semana in suflet ispititorul, care incerca sa-i prezinte, din toate puterile sale infernale, inutilitatea jertfei sale? Numai Lui, care era gata sa se jertfeasca in deplinatatea dragostei Sale, i-a fost dat sa bea pana la capat paharul acestor suferinte. Aceasta este cheia intelegerii chinului Domnului, ca pana in ultima clipa a bataliei, in firea sa umana a existat posibilitatea indoielii, a razgandirii, a fugii de misiunea incredintata Lui de Tatal. Daca nu ar fi existat aceasta posibilitate, ce biruinta ar fi fost? Pentru ce s-ar fi chinuit Domnul daca toate indoielile ar fi fost cu neputinta?
Sigur ca nu putem intelege exact cum a putut exista indoiala in mintea fara de pacat a Domnului, dar Sfanta Scriptura, talcuita de Parinti, ne arata ca aceasta a fost realitatea luptei infricosatoare a Mantuitorului.
"Asa soptea ispititorul, si Mantuitorul Se ruga in intristare de moarte, in chinul insuportabil al indoielilor si sovaielilor!
Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta (Mt. 26, 42).
Cu cat mai grea si mai incordata era lupta launtrica, cu atat mai inflacarata era rugaciunea Lui, si sudoarea Lui, care cadea pe pamant, era ca picurii de sange.
Si rugaciunea fierbinte a savarsit lucrarea sa minunata: I s-a aratat un inger din Cer si L-a intarit. S-au risipit norii indoielilor, s-a terminat cu nehotararea, a incetat chinul de nedescris al sovaielilor. Nadejdea in ajutorul Tatalui nu a inselat. O cale dreapta si limpede se intindea inaintea ochilor, si Mantuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El stia de acum ca alta cale nu-i, ca singura cale sigura, care duce la tinta, este calea crucii si a patimirilor. Stia si ca aceasta e voia Tatalui si ca nu ispiteste soarta nadajduind in Sine, ci implineste datoria ascultarii de Fiu.
Alegerea caii s-a lamurit definitiv. In constiinta omeneasca a Domnului s-a faurit hotararea ultima, neclintita. S-a savarsit un mare moment in lucrarea mantuirii noastre.
Atunci cand Domnul vine pentru a treia oara la ucenicii adormiti, in cuvintele Lui se simte deja convingerea linistita si hotararea libera de indoieli" (Sfantul Vasile al Kinesmei, Invataturi din Evanghelie pentru omul modern, Sophia, vol. 2).
Pentru noi, cei de astazi, care suntem atat de departe de asumarea crucii, intelegerea faptului ca Mantuitorul insusi a fost supus indoielii, este o revelatie si un ajutor nemijlocit. Printr-o intelegere mai profunda a patimirilor Mantuitorului, a imensului zbucium launtric care ne-a mantuit nu fara a birui intregul iad al ispitei si indoielii, ne deznadajduim mai putin. Si in acelasi timp ne despartim incet-incet de monofizitismul rationalist modern, care pierde din intelegere taina firii umane a Mantuitorului inlocuind-o cu o conceptie mecanicista, lumeasca.
In cele din urma, slavindu-L pe Cel care a biruit desavarsit salbaticia firii umane si salbaticia plina de ispite si indoieli a puterilor iadului, ne inchinam cu bucurie Celui a carui putere "se desavarseste in slabiciune" (2 Cor. 12, 9).
Paul Cocei
Paul Cocei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.