Încercam să înțeleg de ce, oricâte argumente le-ai aduce, militanții atei rămân neînduplecați în susținerile lor: ora de religie este îndoctrinare, e prost făcută, sperie copiii, se opune științei, e un regres, prin urmare trebuie eliminată. Nu poți să le vorbești de ore făcute cu har de profesori dăruiți, de moralitatea pe care o imprimă ora de religie, de importanța ei culturală, de solidaritatea pe care o poate crea între oameni, de orice efecte pozitive ai putea arăta. Până la urmă nu poți să le demostrezi nimic, își repetă cu și mai multă forță susținerile.

Cauza este că ei a o credință în inexistența lui Dumnezeu care poate fi chiar mai fermă decât credința, adesea fragilă, a celor ce cred în ființa supremă. Acționează pe baza unui crez, sunt convinși că poartă un mesaj emancipator pentru umanitate, că sunt vestitori ai progresului, că sunt superiori celorlalți oameni pentru că au descoperit adevărul (un „adevăr” al nimicului ca esență ultimă a lumii) și că s-au eliberat de iluzii.

Nu-i deranjează că sunt puțini, cât timp poartă convingerea nestrămutată că de partea lor este adevărul. Pot folosi legea, dacă e de partea lor, chiar să îi forțeze limitele ca să obțină cât mai mult pentru cauza proprie. Ei știu că vor binele umanității, progresul, luminarea ei, chiar dacă ceilalți, mai înapoiați, nu își dau seama de asta, și nu-i apreciază la adevărata lor valoare.

Pentru atei, orice lucru rău care s-ar putea spune pe seama religiei este automat adevărat, pentru că ține de esența ei de iluzie, iar orice lucru bun, moral, drept trebuie respins, chiar dacă e real, pentru că nu reprezintă decât un accident nesemnificativ. De aceea, n-ar avea cum să-i sensibilizeze ceva, orice le-ai spune despre credincioși vor respinge fără să stea pe gânduri, fără să se întrebe măcar dacă este adevărat. Pentru ei, poveștile cu zâne, ghicitul în cafea sau dogmatica cea mai rafinată sunt cam același domeniu, al fanteziei, pe care îl poți lăsa pe seama unor oameni mai slabi la minte.

Ateii au un mod coerent și consecvent de a vedea lumea, și nu poți să le demonstrezi nimic. Își sunt auto-suficienți, au referințele lor, și nu pot primi ca valide niciun fel de argumente pe care le-ar putea aduce credincioșii. Căci nicio demonstrație nu e de forma unor experimente fizice, pe care le poți reproduce în laborator și să-L arăți pe Dumnezeu ca pe rezultatul unui experiment sau al unei deducții logice, așa cum cer adesea. Am văzut atei care spuneau: dacă îmi aduci argumente care să mă convingă, voi crede. Dar dacă ar deveni evidentă, credința ar fi automat și inutilă, am putea-o înlocui cu niște formule științifice și am rezolva problema. Dar ea este de forma „Vino și vezi”(Ioan 1, 46), „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8), lucruri pentru care ateii din start le resping. Lor ar trebui să vii și să îl arăți pe Dumnezeu fără ca ei să creadă în El, dar dacă îl văd vor crede, adică se pretind raționali dar cer o demonstrație ilogică și imposibilă.

Cum ar putea o iluzie neștiințifică să facă bine? E clar că nu se poate. Tot ce înseamnă civilizație și cultură clasică e impregnat de creștinism. Soluția? Ne dispensăm de tot ce înseamnă cultură europeană clasică, sau preluăm ca model acea parte marginală a ei care se opune religiei si Bisericii. Asta era valabil pentru cultura clasică europeană. Pentru perioada modernă și contemporană referința explicită la transcendent este aproape exclusă. Credința în Dumnezeu poate să aducă alinare în momentele grele ale vieții? Ne dispensăm de această alinare, privim despărțirea, boala, moartea, orice neajuns ca pe o încercare oarecare. Nimic din ceea ce poate oferi credința nu mai trebuie păstrat, oricât de greu ar fi să trăim fără ea. De fapt, nu poți trăi cu nonsenul unei vieți din care lipsește Dumnezeu decât dacă ignori nonsensul însuși.

Poți încerca să discuți cu ateii, poți spera să îi convingi și să depui oricâte eforturi vrei pentru asta. Dar, după ce încerci câtva timp, e mai bine să fii conștient că e mult prea greu să îi urnești din ale lor, în schimb discuțiile pe care le porți pot să-ți lase multă mâhnire și tulburare în suflet, și ar fi mai bine să nu insiști. Este vorba de opțiuni existențiale aflate în planuri diferite și, chiar dacă dialogul pare la îndemână, presupozițiile de la care se pleacă sunt atât de diferite, încât chiar dacă par că discută, fiecare se referă, de fapt, la altceva. Iar dacă ateii există, o fi avut Dumnezeu vreun gând și cu ei.

Nu putem ști cauzele pentru care unii oameni nu cred în Dumnezeu, dar motivele invocate de ei- știință, Darwin, evoluționism, lipsa dovezilor existenței lui Dumnezeu- sunt numai pretexte ca să poată să își justifice opțiunea. La argumentele pe care le putem aduce noi pot și ei să răspundă suficient de convingător, pentru ei, ca să nu-și schimbe opțiunea. Există o cultură atee care poate da răspunsuri la toate argumentele Și, dacă presupune că am învinge orice argument al lor, de orice fel ar fi, ei tot n-ar ajunge la credință. Doar le-am lua sprijinul pe care își imaginează că se bazează. Dar credința este de altă natură, și n-ar veni automat atunci când argumentele împotriva ei ar cădea.

Altfel spus, ca să convingi un ateu ar trebui să lucrezi asupra cauzelor intime ale ateismului său, nu să te ocupi de motivele invocate. Dar aceste cauze, cu toate că nu sunt imposibil de aflat, sunt greu de tratat și, oricum, imposibil de discutat într-o dispută atei- credincioși. Deci niciun credincios care aduce argumente ale credinței sale în fața ateilor să nu aibă vreun moment impresia că ar putea întoarce pe cineva la credință. Maximul pe care l-ar putea obține ar fi să dărâme niște convingeri. Dar sediul credinței se află în alt loc, și nu este atins.

Bineînțeles, încercarea de a-l converti trebuie făcută, căci n-ai putea spune că ai credință dacă nu ai vrea s-o împărtășești și lumii din jurul tău. Dar, în același timp, să ții cont de îndărătnicia altora, de limitele tale. „De omul eretic, după prima și a doua mustrare depărtează-te” (Tit 3, 10). Te depărtezi profilactic: dacă nu poți să-l vindeci pe el, te poți molipsi tu. E mai sănătos să accepți o alteritate pe care nu o poți schimba, e una din șansele de a deveni ceva mai smerit văzând că nu poți schimba măcar cu o centimă pe cineva din convingerile lui.

E posibil ca, în cursul discuțiilor, să-și schimbe opțiunile, dar practic sunt prea puține șanse reale ca să se întâmple așa ceva. În plus, aduc discuția în derizoriu, reducând credința la o manipulare a maselor, văd numai interese bănești, orice argumente le-ai aduce ei rămân fermi, neclintiți pe pozițiile lor. De pildă, se simt discriminați pentru că se construiesc biserici, deoarece acolo are și statul o contribuție, deci și ei, ca plătitori de taxe și impozite, participă la ridicarea de biserici. Mai are, prin urmare, rost să mai discuți cu ei? O minoritate destul de mică vrea să sisteze alocarea de fonduri bugetare pentru biserici, în ciuda dorinței unei mari majorități. Nu poți să-i scoți din starea în care se scaldă, ba intri și tu în ea fără să-i urnești din loc. Nu e mai bine să-i lași în plata Domnului, că oricum sunt puțini, se agită pe unde pot și ei și oricum nu pot schimba mare lucru?

Nu, nu e o soluție asta. Atunci când Biserica e atacată fiecare trebuie să răspundă, după cum crede de cuviință că e mai bine. Altfel, se poate crea impresia că ateii au dreptate, că nu există argumente la ceea ce expun ei. Vor ocupa centrul spațiului public, așa cum oricum au tendința s-o facă. Le va fi foarte ușor atunci să strângă alți adepți. Așa însă, expunând motivele pentru care are sens să crezi în Dumnezeu, pentru care opțiunea creștină e una rezonabilă, poți să-i convingi pe cei pe care i-ar fi putut convige ei. Răspunzi la atacurile ateilor pentru că asta e datoria ta, pentru a nu lăsa spațiul public al dezbaterii la cheremul lor, pentru a nu-i lăsa pe cerdincioșii mai puțin slabi în credință, sau care n-au aceleași argumente, în voia lor.

După părerea mea atitudinea normală nu poate fi aceea a ateoismului militant. Nu poate exista un experiment care să infirme existența lui Dumnezeu, atâta timp cât Acesta este transcendent. Iar teoriile științifice, cu este big-bang-ul sau evoluționismul iarăși nu pot spune nimic despre dumnezeu. El nu poate fi atins și nu poate fi obiectul observațiilor noastre. Or, asta ar însemna că atitudinea maximă de negare poate fi numai scepticismul dubitativ în care îmi neg posibilitatea cunoașterii pe căile pe care le pot practica eu. În schimb, ateismul militant înseamnă nu numai laurea unei decizii acolo unde nu ai suficiente elemente ca să te hotărăști, dar și acțiunea susținută, uneori foarte energică, în sprijinul acestei pseudo-opțiuni. Mă tot întreb ce-i mână pe ei în luptă, cei determină să fie atât de convinși în opțiunea lor, atât de vehemenți împotriva celorlalți, mai ales într-o chestiune în care ar trebui să primeze dubiul în locul deciziei ferme.

Problema este atunci când ateii țin să critice Biserica. E clar că, atâta timp cât va mai exista vreun sărac în țara asta, ateii vor spune că Biserica nu-și îndeplinește misiunea, că nu-i pasă de oamenii sărmani, că popii caută să se îmbogățească, iar referința la „merțane”, la vilele unor preoți, la burțile altora, este obligatorie în acest context, și altele asmenea. Trăim într-o lume în care fiecare e liber să spună orice și să se refere la oricine. Dar, atâta timp cât acei oameni își declară ateismul, nu pot să cred că lor le pasă de Biserică și că ar vrea să amelioreze ceva în comportamentul ei. Scopul lor nu este să îndrepte acele aspecte care li se par incorecte în acțiunea Bisericii, ci să distrugă ceva ce li se pare oricum greșit. Așa că nu pot să-i iau în seamă. Scuzați exemplul nepotrivit în context, dar e ca și cum un suporter stelist înfocat le-ar explica dinamoviștilor cum să joace mai bine ca să câștige. Cine l-ar crede?

De fapt, adesea anti-clericalismul se transformă în anti-Biserică. Se pleacă de la neajunsuri inerente oamenilor, fie ei și preoți sau ierarhi, de la stări de lucruri dureroase, cum e sărăcia și de aici e atacată Biserica, pentru că nu se implică suficient de mult în combaterea acestor stări. Se amestecă o parte de adevăr cu multă manipulare, iar scopul nu este acela de a-i ajuta pe cei sărmani și obidiți, ci de a da încă o lovitură Bisericii. Criticând aspecte negative, ei atacă de fapt Biserica însăși, pe care o scot răspunzătoate atât de sărăcia unora cât și de bogăția și nepăsarea altora, ca și cum Biserica ar fi și Guvern, și Parlament, și Casa de Pensii și Direcția de Asistență Socială. Sunt destule faulturi logice și ipocrizie cât cuprinde în luările de poziție ale militanților atei din nevoia de a critica și a distruge. Dar, per ansamblu, tot repetând aceleași clișee, pot ajunge să convingă destule persoane.

De aici n-ar trebui să se înțeleagă că Biserica n-ar trebui să accepte și criticile care arată stări de lucru negative. Mai întâi însă trebuie apărată de denigratorii ei, și apoi criticată dinăuntru, de aceia care și vor să schimbe ceva și sunt gata să se implice în rezolvarea stărilor negative de lucruri.

Am văzut campanii bine orchestrate împotriva orei de religie, prin publicații online cu trafic mare, în așa fel încât, la un moment dat se putea crede că acestea vor reuși. Să faci materiale de presă în care să spui că în urmă cu o sută de ani se purtau exact aceleași discuții ca acum, în care oameni ai progresului cereau scoaterea Religiei din învățământul public, e o manipulare imensă. Or fi fost și atunci câțiva atei, care se mișcau și vorbeau liber, că ortodoxia e permisivă cu toți, iar noi românii destul de toleranți, dar erau un fenomen absolut marginal în raport cu gălăgia imensă pe care o fac propagandiștii atei astăzi. O asemănare, și chiar esențială, totuși există: și acum, ca și în urmă cu o sută de ani, o imensă majoritate tăcută și iubitoare de Dumnezeu, dorește prezența religiei în școlile românești.

Paul Curca

.

• Secularizarea averilor manastiresti - 1863
  Publicat in : Religie
• Secularizarea institutionalizata in Apus
  Publicat in : Editoriale
• Secularizarea à la roumaine
  Publicat in : Editoriale
• Secularizarea si problema antropologiei
  Publicat in : Editoriale