In viata civila, se obisnuieste ca dupa moartea unui om sa se imparta bunurile adunate de acesta, in timpul vietii, cum am spune noi, impartirea mostenirii. De aici, apar tot felul de discutii, dispute si conflicte intre mostenitori: unii multumiti pentru ceea ce au primit, altii, din contra, nemultumiti. In viata monahala, randuiala este bine stabilita: tot ce a agonisit un monah ramane manastirii sau episcopiei. Ce se intampla, de fapt, cu averea pustnicului? In acest caz, lucrurile stau altfel, in sensul ca pustnicul nu are avere materiala, ci toata mostenirea lui e duhovniceasca. Ceea ce ramane in chilia unui pustnic dupa ce pleaca la Domnul, nu se poate raporta la o mostenire strict materiala.

Care ar fi acele cateva lucruri care raman in urma unui pustnic? Niste carti, cateva icoane, o cruce, o candela, un suport de lumanari, matanii.

De curand, a plecat la Domnul Iisus Hristos, una dintre putinele pustnice care mai sunt in monahismul romanesc, cinul pustnicesc fiind considerat de Biserica Ortodoxa, varful de lance, crema ortodoxiei. Este vorba despre plecarea la Cer a schimonahiei Elisabeta (fosta monahia Teodora), pustnica Giumalaului, la varsta de 44 de ani. La prima vedere, ar parea ca ceva nu e in regula, pentru ca atunci cand se pomeneste numele de pustnic, imediat mergem cu gandul la un batranel cu barba alba si cu multa intelepciune. Aici trebuie sa avem in vedere, pe de o parte, faptul ca singura, unica si marea bucurie a pustnicului este plecarea din aceasta lume si intalnire cu Iisus Hristos, acesta este obiectivul lui in drumul spre tinta principala care este mantuirea, pe de alta parte, judecata oamenilor nu este aceeasi ca a lui Dumnezeu, ca atare, El ia pe cine vrea si cand vrea din aceasta lume pamanteasca.

Care ar fi mostenirea pe care a lasat-o pustnica Elisabeta? Trebuie sa amintim faptul ca ea a fost ucenica batranului Zosima, pustnic in masivul Rarau-Giumalau, care a trait 128 de ani, care primise de la Dumnezeu mari daruri duhovnicesti, printre care si acela de a fi prezent, in acelasi timp, in mai multe locuri, lucru dovedit de cei care l-au cunoscut. In plus, maica Elisabeta a beneficiat de un bonus monahal, petrecand de trei ani la Asezamantul Monahal Romanesc de la Sfantul Mormant din Ierusalim, perioada in care s-a „intalnit” in mare taina cu Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, acesta dandu-i in dar centura sa. Apoi, maica a stiut sa conserve o buna parte a experientei pustnicilor din masivul Rarau-Giumalau si nu numai, sa aduca contributia sa intr-o viziune originala.

La randul ei, schimonahia Elisabeta, datorita smereniei practicate, iubirii hristice pe care a impartasit-o, in egala masura, oamenilor, animalelor, plantelor etc., jertfei de sine in lupta neobosita cu patimile omenesti, cultivarii virtutilor crestine, daruirii totale lui Dumnezeu, din mila lui Hristos, maica a primit mai multe daruri duhovnicesti, printre care acela al vedeniei, dar si cel de a „calatori cu Duhul” ( momente in care sufletul iese din trup, dupa care revine).

Unicul si maretul dar pe care l-a lasat schimonahia Elisabeta mostenitorilor, tuturor celor care au cunoscut-o, este acesta: dorul dumnezeirii. Dorul nebun dupa Hristos a patruns-o inlauntrul sau, incat orice persoana cu care se intalnea era „contaminata” de acesta si se manifesta printr-o dorinta vie si lucratoare pe calea mantuirii, iar cei care luau lucrurile ca atare, beneficiau de un real progres duhovnicesc. Dorul dupa Cer era asa de puternic ca persoana respectiva era in stare sa devoreze rafturi intregi de carti religioase: biblie, ceaslov, acatist, psaltire, rugaciuni etc., fara a simti aceasta ca pe o povara sau o oarecare oboseala trupeasca. Intalnirea cu maica era, practic o nastere din nou, o nastere spirituala.

In ceea ce ma priveste, pot spune ca am perceput, inca de mic, dorul acesta dupa Cer, contemplarea maretiei Creatorului, poate ca o absenta a animatiei (asa zisului viu cum il consideram eu) si am fugit de ea, in loc sa ma afund in meditatie si contemplare. Cand am intalnit-o pe maica Teodora, mi-am zis: cred ca a venit timpul sa explorez mai mult contemplarea Cerului pentru ca “dintre toate stiintele, Dumnezeu a ales contemplatia”, spune un sfant Parinte.

Dorul dupa Dumnezeu, mostenirea schimonahiei Elisabeta nu este altceva decat o tainica, linistita si plina de iubire cufundare in Dumnezeu, a carei caldura patrunde sufletul de dragoste. Si, intr-adevar, contemplatia este o stiinta a iubirii. Sufletul incarcat cu dorul dupa Hristos e un suflet tandru, bland si rabdator. Cand ajungi sa cunosti, sa simti si sa traiesti dorul dupa Iisus, nici-o glorie a pamantului, nici cel mai bun prieten, nici cea mai mare iubire, nimic din toate aceste lucruri nu mai prezinta importanta pentru tine, deoarece atunci traieste Hristos in tine.

Asadar, schimonahia Elisabeta a primit ca mostenire dorul dupa dumnezeire si iubirea hristica de la Iisus Hristos si o imparte, in dar, tuturor celor care sunt aprinsi de dorul iubirii crestine ortodoxe autentice si celor care vor sa puna mana pe Imparatia Cerurilor. Amin!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii! Amin!

Stefan Popa

.

• Monahismul protestant
  Publicat in : Religie
• Monahismul - chemare de la Dumnezeu sau alegere personala?
  Publicat in : Religie