Nepatimirea sau starea nepatimasa
Nepatimirea e culmea spre care duce tot efortul nevointelor si treptele tuturor virtutior, daca intreaga asceza are ca scop direct purificarea trupului si a sufletului de patimi. Nepatimirea nu este o stare negativa, caci absenta raului nu poate fi socotita ca o stare negativa. Nepatimirea este "o stare de pace a sufletului". Cel ce a atins nepatimirea nu mai pacatuieste usor nici cu fapta, nici cu gandul, si nici mania si pofta nu i se mai misca usor spre pacat.
Acela a stins aproape cu totul patimile din facultatile sufletesti ale maniei si poftei si nu mai poate fi starnit usor nici de lucruri, nici de gandurile sau amintirile faptelor pacatoase. N-am putea spune ca patimile au devenit peritru el o imposibilitate ontologica, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morala, asa cum, de pilda, pe omul care zeci de ani s-a ferit de furat iti este imposibil sa ti-l inchipui dedandu-se la o asemenea fapta. Sfantul Isaac Sirul spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi. Caci prin multele si variatele virtuti, aratate si ascunse, pe care le-a dobandit cel ce a ajuns la ea, s-au slabit patimile in el si nu se mai pot ridica usor in el impotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie sa fie mereu atenta la ele. Pentru ca in toata vremea e scufundata in cugetarile ei". Iar Diadoh al Foticeii spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu fi razboiti de draci, caci atunci ar trebui sa iesim, dupa apostol, din lume (I Cor., 5,10), ci, razboiti fiind de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci si luptatorii imbracati in fier sunt tinta sagetilor de la vrajmasi si aud sunetul sagetilor si vad sagetile trimise, dar nu sunt raniti de ele, pentru taria imbracamintii de razboi. Pentru ca fiind acoperiti de fier, ei raman nebiruiti cand sunt razboiti".
Deci nepatimirea ar fi acea stare a sufletului in care acesta biruieste orice ispita. Indata ce a primit ispita fie dinlauntru, fie din afara, a cazut din starea de nepatimire. Desigur, aceasta stare, desi a ajuns o obisnuinta, nu a devenit o insusire inalienabila a firii, cum s-a dovedit a fi la ingeri, sau cum vom ajunge noi in viata viitoare; desi e inlesnita in mare parte si de obisnuinta patrunsa in fire, ea are nevoie totusi de o sustinere din partea vointei. Deci se poate oricand pierde, desi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morala. De obicei nu ne consolidam dintr-o data starea de nepatimire, ci prin repetate inaltari la ea, dupa tot mai scurte caderi, ramanand de fiecare data tot mai mult timp in ea. De aceea Ioan Scararul, declarand nepatimirea "cerul din inima mintii, care priveste la uneltirile dracilor ca la niste jucarii", cunoaste mai multe grade de nepatimire. Dupa el: "exista om nepatimas, dar exista altul mai nepatimas decat cel nepatimas. Cel dintai uraste cu tarie cele rele; al doilea se imbogateste fara sfarsit in virtuti".
Dar starea de nepatimire implica o tarie pozitiva, daca e capabila sa invinga orice patimi. Taria aceasta nu e decat cea a virtutilor. "Nepatimirea o are acel suflet care e asa imbibat de virtuti cum sunt imbibati cei patimasi de patimi". Ea nu e decat camasa curatiei totale a sufletului, tesuta din toate virtutile. "Daca definitia lacomiei pantecelui este a se sili la mancare chiar fara foame, definitia infranarii este a tine firea in frau chiar cand flamanzeste fara vina. Daca marea maniei sta in a se infuria chiar cand nu e nimeni de fata, definitia indelungii rabdari este a ramane tot asa de senin, fie ca e prezent, fie ca e absent barfitorul. Deci semnul deplinei impatimiri este sa poti zice limpede: «Departandu-se de la mine vicleanul, n-am stiut» (Ps., 50,4) nici cand a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul insensibil la aceasta, fiind unit acum si in viitor cu Dumnezeu. Nu se faureste comoara imparatului dintr-o singura piatra si nu se desavarseste nepatimirea cat timp mai lasam nelucrata o singura virtute". Asadar, starea de nepatimire exprimata negativ inseamna libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posesia tuturor virtutilor. Dar nepatimirea are si importante alte aspecte pozitive.
In primul rand, ea este o stare de liniste, de pace, de odihna a sufletului. Pe cat de agitat, de neegal si de tulburat este sufletul stapanit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atat de stapan pe sine, de calm si de linistit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e linistea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un dolce farniente, ci o stare castigata si mentinuta printr-un concentrat efort de vointa. E o adunare a mintii si a tuturor puterilor sufletesti in Dumnezeu, o stapanire asupra miscarilor trupului. Omul nu mai e prada nenumaratelor miscari si tendinte centrifugale ale mintii, ale poftei si ale simturilor." Mintea si vointa si-au capatat fermitatea deplina de a nu mai putea fi atrase cu usurinta spre altceva decat spre Dumnezeu.
Si inca nici prin aceasta caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv in starea de liniste nepatimasa a sufletului. Caci aceasta liniste si concentrare se datoreste faptului ca mintea, pofta si vointa au acum un obiect mai inalt de preocupare. Si curatirea de patimi sau nepatimirea tocmai de aceea se urmareste: pentru ca mintea eliberata de stapanirea patimilor sa se poata indrepta in liniste spre intelesurile mai inalte, inrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: "Mintea, sub inraurirea harului, implinind faptele virtutilor si apropiindu-se de cunoastere, putin mai simte din partea cea rea si neintelegatoare a sufletului. Caci cunostinta o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume. Curatenia din ei, subtirimea, sprinteneala si agerimea mintii lor, ca si nevointa lor, le curata mintea si o face stravezie, fiindca trupul li s-a uscat de preocuparea cu linistea si de multa petrecere in ea, si mintea lor sesizeaza usor si repede orice, si vederea din ei ii conduce in toate". Cu cat mintea s-a eliberat de patimi pentru rastimpuri mai largi, adica le-a vestejit mai mult, cu atat inainteaza mai adanc in aceasta contemplare, se vestejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desavarsirea care nu are sfarsit. Efrem Sirul spune: "Cei curatiti de patimi, intinzandu-se fara saturare spre cel mai inalt loc, fac "desavarsirea nedesavarsita, pentru ca bunurile vesnice nu au sfarsit. Ea e desavarsita in raport cu masura puterii omenesti, dar e nedesavarsita ca una ce se depaseste pe sine prin adaosurile de fiecare zi si se inalta mereu in urcusurile spre Dumnezeu".
Astfel intelegem cum nepatimirea este conditia prealabila pentru contemplare, care e scopul indirect al intregii asceze purificatoare. Desigur, absenta simpla a patimilor inca nu echivaleaza cu contemplarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie o descoperire deosebita a lui Dumnezeu. Dar aceasta descoperire nu poate avea loc cat timp ochii sufletesti ai omului sunt tulburati si cat timp preocuparea omului e atrasa de patimi. Absenta patimilor ii da omului insa capacitatea de a privi si de a-si aminti lucrurile in intelesul lor simplu, fara sa asocieze un interes patimas. Evagrie spune: "Cel ce a atins nepatimirea inca nu se si roaga cu adevarat. Caci poate sa urmeze unele cugetari simple si sa fie rapit de istoriile lor, si va fi departe de Dumnezeu".
De fapt, starea de nepatimire nu inseamna si o stare permanenta de contemplare a lui Dumnezeu. E drept ca fara gandul permanent la Dumnezeu, fara pomenirea numelui lui, ea nu se poate dobandi, si ca anevoie se poate pastra. Dar pomenirea aceasta a lui Dumnezeu nu departeaza cu totul celelalte idei din mintea omului, nu le absoarbe, nu le face sa dispara; ba ele nu-i sunt nici macar permanent un transparent prin care sa contemple pe Dumnezeu.
De aceea, netulburarea acestei stari nu trebuie inteleasa, afara doar de exceptia unor momente, ca o dezinteresare totala de lume. Ea exclude insa interesul egoist. In acest sens este o dezinteresare, dar nu exclude interesul general, interesul iubirii. Dimpotriva, iubirea in toata amploarea ei apare dupa dobandirea nepatimirii. De aceea, precum nepatimirea nu e ultimul, scop, ci ea se urmareste pentru contemplare, si indata ce s-a patruns in zona nepatimirii incepe sa se arate si contemplarea, tot asa nepatimirea se urmareste pentru iubire. Ne curatim de patimile egoismului pentru a dobandi altruismul iubirii; si iubirea curata apare indata ce apare nepatimirea, crescand apoi pe masura ce progresam in nepatimire. Aceasta e marea si radicala deosebire intre nepatimirea crestina si intre apatia budista. Acolo, cel ajuns la apatie se dezintereseaza total de oameni, din grija de a nu-si tulbura linistea egoista. .De aceea, oricat de totala s-ar prezenta dezinteresarea, acolo ea n-a eliminat lucrul cel mai grav: egoismul. Nepatimirea crestina, dimpotriva, este o dezinteresare generoasa. Prin patimile pe care a reusit sa le stinga se intelege un lucru precis: manifestarile invartosate ale egoismului, devenit atotputernic. Numai de acestea nu vrea crestinul duhovnicesc sa fie tulburat. Nepatimirea pe care o cauta el este tocmai conditia pentru aparitia, activarea si cresterea nestingherita a dragostei dezinteresate. Stradania dupa nepatimire este stradania de a smulge neghina care impiedica sa creasca graul iubirii; este o spargere a zidurilor egoismului din suflet, pentru ca sufletul sa poata fi de un folos real altora, nu o si mai totala inchidere in zidurile nepasarii totale.
De aceea, nepatimirea este considerata de Evagrie si de sfantul Maxim Marturisitorul, pe de o parte, ca acea stare a sufletului care ii permite sa primeasca si sa cugete lucrurile in intelesul lor "simplu", adica neconjugat cu o patima, iar pe de alta parte, ca o stare care nu exclude, ci implica iubirea. Aceste doua cerinte se intregesc in sensul urmator: absenta patimii in privirea si cugetarea lucrurilor e absenta egoismului. Nepatimasul nu mai priveste si nu mai cugeta lucrurile prin prisma patimii ce se cere satisfacuta prin ele; nu mai face din lucruri obiecte raportate la sine, simple mijloace ale egoismului sau nesaturat. Pentru el, lucrurile nu mai apar ca gravitand in jurul sau, ci ii apar ca avandu-si rostul lor independent de egoismul sau. Persoanele umane ii apar ca fiinte, care si ele sunt scopuri in sine, care solicita un ajutor din partea lui. Desigur el nu se opreste aici. Prin intelesurile persoanelor si ale lucrurilor va vedea pe Dumnezeu; le va vedea ca daruri si ca solicitarile sau cuvintele lui. Dar in prealabil era necesar ca sa vada ca nu el e centrul tuturor, ca sa se elibereze de iluzia ca lucrurile graviteaza spre sine, pentru ca sa constate apoi ca ele graviteaza spre Dumnezeu. Iar privindu-l apoi pe Dumnezeu, le vede etern si pe ele in Dumnezeu, si precum il iubeste pe Dumnezeu, asa le iubeste si pe ele, ca daruri ale iubirii si intelepciunii divine. Dar aceasta privire a lumii in intelesurile ei "simple", cu dragoste dezinteresata si implicit, cu interes pentru mantuirea sa si a semenilor, nu produce o tulburare analoaga cu cea produsa de patimile egoismului. Nepatimitorul stie ca ii inraureste mai mult pe semenii sai prin linistea sa, ca semn al certitudinilor sale adanci, ca pilda a tariei daruite de increderea in Dumnezeu si de curatirea de patimi. El lucreaza pentru mantuirea oamenilor, cu incredere neclintita in planul cel are Dumnezeu cu fiecare suflet.
Tulburarea e proprie patimasului, pentru ca egoismul ii da sentimentul necontenit ca e singur, avizat numai la puterile sale. Dar cel ce stie ca Dumnezeu are grija de toate nu mai e supus tulburarii si grijii. Nepatimirea, departe de a fi opusa dragostei, e nepatimire tocmai pentru ca e neclintire in dragoste. De fapt, tulburarile cele mai mari ne vin din banuielile sau din stirile ca altii ne fac vreun rau, ne submineaza. Se ascunde aici aceeasi constiinta sugrumata a singuratatii proprii si a primejdiei pe care o reprezinta uneltirile altora fata de tine, data fiind singuratatea ta. Dar cel ce are incredere adanca in Dumnezeu nu se mai teme de oameni si deci nu mai are motiv sa nu-i iubeasca. Nepatimirea e netulburare pentru ca si asupra ei sufla adierea iubirii, si pe masura ce inainteaza in aceasta zona se consolideaza. E netulburare pentru ca e plina, ca si iubirea, de puterea divina. Linistea celui nepatimitor creste din constiinta si din experienta puterii divine patrunse in toate ale lui. Taria de a se mentine curat in toate, de a vietui in plinatatea virtutilor, si de a nu se tulbura de nimic o are de la Hristos, care locuieste in ei, "cirmuindu-l in toate cuvintele, faptele si cugetarile lui".
"Nepatimitorul, ca sa spunem mai mult, nu mai traieste el, ci Hristos traieste in el (Gal., 2,20). Nepatimirea este palatul din ceruri al imparatului ceresc. Iar in acest palat sunt multe incaperi. Sa strapungem, prieteni, peretele din mijloc al despartiturii, pe care l-am ridicat in chip pacatos prin neascultare". Nepatimirea ne duce in cel mai dinlauntru loc al mintii, in inima, unde se afla Hristos si unde nu suiera si nu se framanta vanturile patimilor, ci unde se misca adierile senine si cuceritoare ale dragostei.
Iesirea firii din zvarcolirile patimilor, fiind semnul unei intariri si avand ca urmare o intarire, e inceputul experierii nestricaciunii pe care a adus-o firii omenesti Iisus Hristos, e arvuna invierii. Nepatimirea poate ajunge la inaltimi ametitoare. Prin biruinta asupra patimilor, ca miscari exagerate si contrare firii ale afectelor, se poate inalta cineva chiar si deasupra afectelor si trebuintelor naturale, macar in mod intermitent, anticipand starea de dupa inviere, cand trupul nu va mai avea nevoie de nimic, cand vom trai numai prin bucurii spirituale ca minti pure, cand nu va mai fi intristare si durere. E viata sfintilor, care se pot lipsi multa vreme chiar si de hrana strict trebuincioasa si pe care nu-i vatama nici muscatura viperei. Nepatimirea inseamna mai intai restabilirea firii din starea ei de boala la care au coborat-o patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire.
-
Purificarea
Publicat in : Editoriale -
Purificarea organismului in sezonului rece
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Purificarea prin focul... credintei
Publicat in : Editoriale -
Despre inima nemanioasa
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.