Nerecunostinta este o boala a sufletului. Astfel, omul care nu stie sa multumeasca pentru darurile primite de la Dumnezeu si de la semenii sai, socotind ca acestea i se cuvin, traieste nerecunostina ca pe o atitudinea permanenta, iar nu ca pe un gest izolat.
Recunostinta este multumirea sufleteasca pentru binefacerile sufletesti si materiale pe care le-am primit de la Dumnezeu, de la parinti, de la prieteni si de la ceilalti oameni din jurul nostru. Omul care are constiinta dreapta se simte dator fata de toti acestia si se roaga lui Dumnezeu pentru mantuirea lor. Se cuvine a multumi tuturor, pe masura posibilitatilor, fara a cadea in pacatul lingusirilor sau al nerecunostintei.
Vindecarea celor zece leprosi
"Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi, care stateau departe si care au ridicat glasul si au zis: "Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!" Si, vazandu-i, El le-a zis: "Duceti-va si va aratati preotilor." Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare, slavind pe Dumnezeu, si a cazut cu fata la pamant, la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si, raspunzand Iisus, a zis: "Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca, sa dea slava lui Dumnezeu, decat numai acesta, care este de alt neam?" Si i-a zis: "Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit" (Luca 17, 11-19).
"Recunostinta este starea de smerenie si sanatate a sufletului, iar nerecunostinta este o lepra a sufletului, chiar daca omul s-a vindecat de lepra trupului. Recunostinta este firescul demnitatii umane. Nerecunostinta este nefireasca pentru ca, atunci cand omul multumeste lui Dumnezeu, pentru binefaceri, si oamenilor prin care Dumnezeu a lucrat in viata lui, el este sanatos sufleteste, este drept si demn. Cand nu multumeste, este nesanatos, nefiresc, nedrept si nedemn. Recunostinta nu este ceruta ca o lauda pentru Sine, ci este ceruta de Hristos ca o stare de sanatate spirituala" (Preafericitul Parinte Patriarh Daniel).
Nerecunostinta
Nerecunostinta se intemeiaza intotdeauna pe mandrie. Cel mandru socoteste ca i se cuvin toate darurile primite, ca unul care are numai drepturi, nu si datorii. Precum se spune in popor, "recunostinta este o floare rara", iar tot mai putini sunt cei care scapa de duhul nerecunostintei si al cartirii. Fiind nerecunoscatori, savarsim un mare pacat.
Atunci cand suntem nerecunoscatori, preferam sa facem lucruri dintre cele mai grele, decat sa recunoastem iubirea anumitor persoane de langa noi si sa ne bucuram de ea. Mai degraba ii iubim pe cei care ne urasc, decat pe cei care ne iubesc mai mult decat vrem noi. O asemenea putere are mandria.
In anumite cazuri, cel nerecunoscator prefera sa nu fie ajutat, decat, mai apoi, sa simta acel impuls interior de a multumi celui care l-a ajutat. Pentru unul ca acesta, un gest discret de recunostinta poate sa poarte cu sine o greutate de neinchipuit, fara a-si da seama ca este vorba de greutatea propriei mandrii.
Recunostinta, ca atitudine, este greu de suferit, atunci cand nu-l iubim pe cel caruia se cuvine sa-i fim recunoscatori. Astfel, dorinta de a scapa cat mai repede de anumite datorii arata tot un soi de nerecunostinta. Nesimtind si nearatand recunostinta celor ce li se cuvine, dam dovada de nepasare, mandrie si chiar rautate.
Cand un om isi marturisesc recunostinta doar din dorinta ascunsa de a primi binefaceri si mai mari, el nu are parte de dragostea lui Dumnezeu, ci se alatura celor inselatori. Unul ca acesta nu se poate bucura si odihni de darurile primite, oricate ar fi, caci nu sta in adevar si dragoste. Mai devreme sau mai tarziu el va cadea in propria cursa, dandu-si pe fata arama si pierzand increderea celor de aproape.
Cand nu avem recunostinta fata de parinti, cand le vorbim urat si nu ii respectam, cand nu le purtam de grija sau cand uitam de mormantul lor, savarsim un mare pacat, uitand dragostea lor si toate cate au facut pentru noi. In acelasi pacat cadem si cand nu-i mai recunoastem pe cei care ne-au educat si ne-au ajutat sa devenim ceea ce suntem.
Cel care nu asteapta recunostinta din partea celor pe care ii ajuta, acela nu va avea parte de suferinta unei iubiri care isi asteapta, cu o nadejde neintemeiata, ecoul. Cei care savarsesc binele cu toata inima, insa nu observa nici o masura de recunostinta, din partea celor ajutati, sa cugete la urmatorul cuvant: "Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, iar rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai" (Luca 6, 35).
Cum si de ce sa fim recunoscatori ?
Recunostinta este raspunsul de iubire care izvoraste din comuniunea omului cu Dumnezeu. In mod concret, recunostinta este acea dispozitie permanenta de a multumi oricui pana si pentru cel mai mic gest de bunavointa. Recunostinta implica, deci, smerita cugetare, discernamantul si vietuirea in frica de Dumnezeu.
Omul credincios, care traieste in iubire de Dumnezeu si de aproapele, nu poate ramane neatins de binefacerile primite, fara a fi recunoscator fata de binefacatorii sai. Crestinul este recunoscator nu atat pentru faptul ca ii cere Dumnezeu acest lucru, cat pentru faptul ca nu poate sa nu raspunda cu dragoste celui care il iubeste.
Recunostinta se naste in chip firesc in sufletul sanatos, care primeste anumite binefaceri. Cel care se simte recunoscator da dovada de noblete sufleteasca, pretuind atat darurile, cat mai ales pe daruitor, si se invredniceste, astfel, de noi daruri.
Noi suntem cei care avem mai multa nevoie de recunostinta noastra, decat cei carora o aratam. In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dumnezeu cere recunostinta noastra nu fiindca are trebuinta de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui."
Recunostinta se manifesta nu atat prin cuvinte, cat mai ales prin odihna si bucuria simtite langa cel care ne ajuta cu un anumit lucru. Nu putem fi recunoscatori doar spunand anumite cuvinte, ca un soi de politete, precum nu putem avea o atitudine recunoscatoare fara ca aceasta sa se simta. Adica, a socoti ca suntem recunoscatori, fara a exprima in nici un fel acest lucru, este ca si cum am pregati cu grija un cadou pe care, mai apoi, nu l-am mai da.
Cu cat mai mult recunoastem si ne exprimam recunostinta pentru ceea ce avem, cu atat mai mult vom avea parte de lucruri pentru care sa ne exprimam recunostinta. Multumind pentru darurile primite, acestea nu vor inceta sa vina, atat de la iubitorul Dumnezeu, cat si de la oamenii din jurul nostru.
"Cine recunoaste iubirea altuia si multumeste pentru ea creste in iubire. Cine multumeste lui Dumnezeu, pentru darurile primite de la El, se deschide pentru primirea de noi daruri duhovnicesti si, astfel, creste duhovniceste. Cine nu multumeste lui Dumnezeu pentru darul vietii si pentru toate binefacerile, mai ales pentru darul mantuirii, decade duhovniceste si se dezumanizeaza" (Preafericitul Parinte Patriarh Daniel).
Cuviosul Marcu Ascetul spune: "Tot binele vine de la Dumnezeu, dupa o anumita randuiala, si pleaca pe ascuns de la cei nemultumitori, nerecunoscatori si lenesi." Daca uitam de recunostinta datorata lui Dumnezeu, cu atat mai usor ne vom arata nerecunoscatori fata de binefacatorii nostri din aceasta viata. Un suflet nerecunoscator nu se poate vindeca decat prin smerenie sincera si multumire adusa lui Dumnezeu, pentru toate cele primite.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.