Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Mt.VII,1) reprezintă unul dintre cele mai populare postulate biblice care își dovedește veridicitatea în orice moment, pentru orice popor şi în toate ocaziile.

Această regulă de aur pe care ne-o amintim, atât cei credincioși cât și cei necredincioși, este infailibililă prin sfințenie şi trebuie să ne-o amintim atunci când vine vorba să condamnăm sau pur și simplu să ne comparăm cu alții.

Immanuel Kant a spus că ce admiră mai mult în această lume este priveliștea uimitoare a cerului de deasupra noastră și legea morală din noi. Legea morală este o lege universală a conștiinței, pentru întreaga omenire, indiferent de diferențele culturale, naționale sau religioase.

Dorința de a face bine este la fel de naturală pentru fiecare dintre noi, cum este capacitatea de a gândi, a vorbi sau a merge în picioare. Prin urmare, poruncile „Să nu ucizi”, „Să nu furi,” nu reprezintă descoperirea a ceva radical nou și neașteptat, chiar si pentru cineva care nu este familiarizat cu viața Bisericii. Dar porunca evanghelică a nejudecării aproapelui cauzează adesea confuzie și o serie de probleme.

De ce creștinismul interzice atât de categoric judecarea şi condamnarea celuilalt? Oamenii nu sunt condamnați pentru merite sau virtuți deosebite, ci pentru comportament imoral. Sau, în limbaj creștin, pentru păcate. Dar există vreun păcat, care să nu fie vrednic de cenzură? Nimeni, nici chiar criticul cel mai meticulos și caustic nu va da vina pe cineva pentru lucrurile bune și utile făcute. Motivul pentru condamnarea cuiva nu poate fi decât un comportament imoral, un act indecent sau o crimă. Dar de ce Biserica îndeamnă atât de insistent pe creștini să nu judece pe cineva?

Se întâmplă adesea ca o persoană să greșească în mod clar, în fața tuturor.

Pentru religiile tradiționale condamnarea unor astfel de oameni reprezintă un lucru normal. În vechiul Israel, de exemplu, evreii pioși ucideau cu pietre pe cei răi, găsiți vinovați de adulter. Și în unele țări musulmane în care dreptul penal se bazează pe Sharia, păcătosul prins în flagrant delict este şi acum amenințat cu pedepse corporale grave, inclusiv cu pedeapsa cu moartea. Din punct de vedere al logicii umane obișnuite, pare destul de normal: crima cere pedeapsă și păcatul răzbunare.

Însă, aceste argumente contrazic puternic principiul atitudinii evanghelice față de păcătos. În viața Sa pământească, Iisus Hristos le-a arătat oamenilor norma de umanitate la care suntem chemați cu toții. Astfel, orice comportament al Lui Hristos, așa cum este descris în Evanghelie, reprezintă standardul de conduită pentru noi toți, cei care căutăm cu sinceritate să împlinim voia lui Dumnezeu.

Ce spune Evanghelia despre relația lui Hristos cu păcătoșii? Doar un singur lucru: El nu a condamnat, a tratat doar cu dragoste și compasiune. Hristos nu a condamnat femeia prinsă în adulter (Ioan VIII:11); nu i-a condamnat pe samariteni când aceștia au refuzat să-i dea hrană și adăpost (Luca IX: 51-56); și chiar atunci când Iuda l-a trădat (Matei XXVI:50), Domnul nu l-a exclus dintre prietenii săi. Mai mult decât atât, prima persoană cu care a ajuns Hristos în Rai, a fost banditul care s-a pocăit, recunoscând pe Dumnezeu în cel răstignit pentru păcatele tuturor (Luca 23: 32-43).

Evanghelia menționează doar o singură categorie de oameni care au suferit o condamnare puternică din partea lui Hristos. Înalții preoți, cărturarii și fariseii au fost numiți de Hristos «Șerpi» și «Pui de vipere» (Matei XXIII,33). Elita religioasă a poporului evreu a fost numită astfel deoarece acei oameni credeau că au dreptul să-i judece pe cei păcătoși.

Care este motivul, în creștinism și ortodoxie, pentru această atitudine paradoxală de eliminare a oricărei forme de evaluare negativă, chiar dacă cel păcătos a comis în mod evident un păcat grav? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să vedem cum este înțeles păcatul în Ortodoxie. Înainte de căderea din Rai, orice acțiune umană avea ca scop îndeplinirea voii lui Dumnezeu pentru om și pentru lumea din jurul lui. Dar, atunci când omul a căzut de lângă Creatorul lui, scopul său s-a îndreptat spre ambiții mici și inconsistente. Toate proprietățile, capacitatea şi chipul lui Dumnezeu în om au rămas la fel, doar că acum omul le folosește în mod necorespunzător.

Sfântul Antonie cel Mare spunea: Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință şi fără înfrânare. Căci ești dator să-ți ții trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. Si așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

Deci în Ortodoxie păcatul este înțeles ca fiind doar o acțiune nepotrivită, și nu ceva ce aparține naturii umane. Natura umană în sine este sănătoasă, dar, fiind folosită pentru alte scopuri, devine nocivă și periculoasă. Condamnarea păcatului nu reprezintă o excepție de la această regulă. La fel, condamnarea aproapelui se bazează pe legea morală dar ține întotdeauna de libertatea şi dorința umană.

Dumnezeu, la crearea omului fără de păcat, i-a pus în natura sa conștiința și capacitatea de a distinge binele de rău dar și ura față de păcat, ca o reacție defensivă la întâlnirea cu răul. Prin urmare, atunci când primii oameni din Grădina Edenului au cedat rugăminților Satanei și au mâncat din fructul interzis, au devenit victimele propriei lor ignoranțe şi înșelăciuni. Căderea a fost urmarea unui act conștient de încălcare a voinței lui Dumnezeu dar şi a unui act de neascultare a propriei conștiințe.

După ce căzut de la Dumnezeu omul a pierdut paradisul, dar capacitate naturală de a recunoaște binele şi răul și ura față de păcat, se păstrează, până în zilele noastre.

După cădere, oamenii au putut vedea şi mai clar răul, doar că au început să urască chiar şi păcatele altora. O astfel de vedere spirituală generează atitudinea față de alții, care este numită în tradiția ortodoxă – condamnarea păcatului. Doar că utilizarea incorectă a propriilor capacități face ca să crească în ochii noștri toate faptele rele şi neajunsurile altora. Curios, atunci când ne privim pe noi, toate păcatele noastre se reduc şi se fac mici, nesemnificative și nedemne de atenție.

Deși pare ciudat, această bază pusă naturii umane de Dumnezeu, în care cineva nu se vede pe sine păcătos și rău, este un sentiment distorsionat de sfințenie care era caracteristic naturii noastre, înainte de cădere.

Am ajuns la convingerea că, recunoscând păcatul şi având abilitatea de a judeca deficiențele și păcatele altei persoane, putem să îl judecăm pe celălalt, deși, de regulă, noi nici măcar nu-l cunoaștem.

Condamnând pe cineva, nu facem decât să stabilim un anumit nivel de apreciere morală a comportamentului uman, care este obligatoriu de urmat. De exemplu, judecarea şi condamnarea șefului care țipă cu sau fără motiv la subordonați, ne determină pe noi înșine la inadmisibilitatea unui astfel de comportament. Cu toate acestea, după întoarcerea acasă de la locul de muncă, toată iritarea şi oboseala zilei ne fac să ne răstim la prieteni sau la rudele nevinovate. Și astfel, furia acumulată dar neadresată șefului ne face să credem că o putem utiliza cu noi înșine. Sf. Ioan Scărarul explică acest lucru când spune că „cel meșter la zugrăvirea neputințelor străine niciodată nu ajunge la cunoștința de sine.”

Motivul pentru această dependență rigidă este că putem recunoaște și condamna doar acele tendințe păcătoase care există în noi înșine dar le vedem doar la cealaltă persoană.

Noi nu vedem sufletul omenesc şi nu-i cunoaștem lumea interioară și, prin urmare, atribuim de foarte multe ori acțiunile altcuiva doar în sensul propriei noastră experiențe păcătoase.

Astfel, de exemplu, dacă vedem un om care intră pe înserate într-un magazin, putem considera că este un bandit care vrea să jefuiască magazinul. Un bețiv care se uită la același cumpărător va crede că acesta e un om care dorește să fugă cu toată băutura din magazin. Un iubitor de aventuri amoroase ar putea crede că acesta este un om care vrea să cumpere tort, flori și șampanie pentru amanta lui. Fiecare judecă pe baza propriilor idei, cauzate de propriile aptitudini pentru un anumit tip de păcat. Dar numai unii oameni vor considera că omul a venit pentru a cumpăra lapte, pentru un copil bolnav. Deci, ce valoare are judecata noastră?

La urma urmei, ce știm unii despre alții se potrivește, în mare, unei scheme triste: vedem doar aspectul exterior dar nu avem nici o idee despre sensul și motivația intrinsecă a celuilalt. Vizionând doar acțiunile altor oameni, vom încerca naiv să facem o evaluare corectă a celor comise. Dar oare cum va judeca Dumnezeu, care nu se uita la lucruri ci la inima omului, care cunoaște toate circumstanțele şi mișcarea sufletului?

„Urăsc păcatul, dar iubesc păcătosul.” Acesta este principiul asceticii ortodoxe care nu permite identificarea persoanei cu faptele sale rele. Ura celorlalți pentru păcat poate fi periculoasă spiritual. La urma urmei, cel care evaluează cu atenție comportamentul altuia, riscă să condamne chiar omul şi nu doar păcatele pe care acesta le comite.

Păcatul este demn de ură, dar oricine vrea să se salveze, trebuie să învețe să urască mai ales păcatul în care se află el însuși.

Chiar și o persoană foarte murdară se poate simți curată și elegantă, atunci când se întâlnește cu un om mai sărac și mai murdar decât el. Problema este că natura noastră coruptă de păcat încearcă tot timpul să se afirme în detrimentul recunoașterii celuilalt, pe care îl considerăm inferior, rău sau păcătos. Ce facem pentru a îndrepta această atitudine bolnavă? Ceea ce ne spun cuvintele Noului Testament, cu privire la condamnarea păcatului: „Încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiți-le pe față. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le şi grăi. „(Efeseni V: 10-12).

În povestirea Micul Prinț a lui Antoine de Saint-Exupery, un rege singuratic spune uimitoarele cuvinte: „Atunci te vei judeca pe tine însuți. Asta e cel mai dificil. Este mult mai dificil să te judeci pe tine însuți decât să judeci pe altul. Dacă reușești să te judeci bine, înseamnă că ești cu adevărat înțelept.”

Creștinismul solicită oamenilor doar acest tip de înțelepciune, cel de a învăța să condamnăm doar propriile păcate, lăsând greșelile și imperfecțiunea să fie judecate şi hotărâte de Dumnezeu, care este drept și milostiv.

Angela Agachi

.

• Judecata semenilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Sa nu judecam pacatele semenilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Cand reusim sa nu vedem pacatele aproapelui
  Publicat in : Pilda zilei
• Va rog frumos
  Publicat in : Editoriale
• Ne potrivim?
  Publicat in : Editoriale