In această perioadă plină de evenimente, care pot fi (oricare dintre ele, în egală măsură) discutate şi dezbătute, acordăm cuvenita atenţie unui adevărat fenomen, care depăşeşte cu mult spectrul unui fapt izolat: migraţia masivă a oamenilor aflaţi în zona conflictuală din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu spre zona (liberă a) Europei. Iar cugetarea de faţă, pe cât de simplă şi neavizată politic şi social, se doreşte să nu fie cuprinsă de conţinutul diluat al opiniilor personale (dincolo de Poiana lui Iocan, unde se fac pactizări şi polemici de dragul discuţiilor), ci o aducere în linia întâi a principiilor vii ale unui creştinism frumos, dinamic, care a fost capabil să supravieţuiască persecuţiilor, să lumi-neze catacombele pictate cu peşti şi cruci şi să reaşeze în matca normalităţii o lume brăzdată de practici absurde, imorale şi autodistructive.
Probabil ca nu este persoană care nu a auzit de acest fenomen (masiv prin amploare şi indiscutabil, remarcabil prin impactul actual şi pe termen lung) şi care, automat, şi-a format o opinie pe care o susţine prin prisma propriilor convingeri. O întreagă lume se mută de la vest la est şi de la sud la nord. Iar transhumanta, cauzată de viaţa grea a refugiaţilor, vizează acele norme absolut fireşti pentru un locuitor al bătrânului continent: a trăi cât mai departe de zgomotul şi însângerarea războiului, a avea dreptul de muncă, dublat de dreptul la libertate, urmat de celelalte drepturi fundamentale: de conştiinţă, expresie, egalitate, apărare etc. - în fond, dreptul de a fi om.
Pentru a realiza un tablou cât mai complet şi obiectiv, înnoim ideea scripturistică: nu este nimic nou sub soare. Fenomenul numit criza refugiaţilor (interesant cum apare ideea de criză, a cărei etimologie trimite la judecată: prin refugiat se judecă ideea de om) nu este în fază de pionierat. După cel de-Al Doilea Război Mondial, au avut loc mişcări masive de populaţie, mult mai numeroase decât cele de astăzi, într-o perioadă în care întreaga lume era puternic afectată de lipsuri reale. Diferenţa este dată de faptul că atunci nu s-a petrecut acest amestec etnic şi încrucişarea religioasă (deşi au existat şi atunci fanatici ai regimului).
Revenind la opiniile oamenilor, se pot creiona, generic vorbind, câteva direcţii. Cele mai răspândite sunt cele prin care se recomandă ca fiecare să stea la el acasă (desigur că părerea pleacă de la cei care au casă şi linişte în ea şi împrejurul ei). Intorcându-ne la motivele pentru care aceşti oameni pleacă, se cunoaşte faptul că mulţi pleacă definitiv, lasându-şi în urmă întreaga viaţă pentru care s-au ostenit. Mulţi sunt oameni de carieră, caste importante şi necesare oricărei societăţi, care au fugit înspăimântaţi, probabil ca Lot cel biblic cu întreaga familie, pentru a nu vedea prăpădul din urmă. Mărturia unei tinere pakistaneze, Malala (într-o carte autobiografică), prezintă grozăvia acestui fel de viaţă (tânăra a primit premiul Nobel pentru pace în 2014).
Cei care au trecut prin momente grele în viaţă percep impactul suferinţei şi simt durerea celorlalţi. Sigur că ei (aşa cum poate fiecare) încearcă să ajute pe toţi, chiar şi pe imigranţi; dacă ne gândim la glasul Domnului Iisus Hristos, care sună a iubire revărsată chiar şi asupra vrăjmaşilor, parcă tot facem prea puţin. Adevărata problemă (unanim recunoscută) apare când, prin avalanşa de imigranţi, se strecoară extremiştii islamici. Iar această lecţie usturătoare a fost data Europei în Franţa şi poate să se repete oriunde şi oricând. în această situaţie, trebuie să facem orice pentru a ne apăra credinţa, patria şi neamul. Mergând pe reflecţia gânditorului Nicolae Iorga, avem responsabilitatea de a ierta numai în dreptul nostru. Atunci când celelalte valori sunt afectate, ele trebuie păzite cu sfinţenie.
Dacă politic această problemă este destul de controversată (cine şi câţi refugiaţi primeşte), iar social ridică şi mai multe nedumeriri (cum sunt integraţi în fiecare societate în parte), mulţi oameni se întreabă care este opinia Bisericii. Deşi problema este de dată recentă, principiul este mult mai vechi, înaintaşii noştri (sfinţi, mărturisitori, mari teologi, domnitori martiri) trecând peste astfel de probleme şi, cu ajutor de sus, rezolvându-le cu înţelepciune. Conştiinţa ne spune că oricine trebuie ajutat la nevoie (cananean, gadarean sau samarinean, au fost ajutaţi sau au ajutat). De exemplu, în perioada crizei husiţilor (aderenţi ai doctrinei lui Jan Hus) din veacul al XV-lea, după mărturia unor istorici (Şerban Papacostea), singurul principant care a tolerat existenţa acestora a fost Moldova, primindu-i fără prigoane inumane. Omenia se arată şi se demonstrează, neputând trăi sub formă de ideologie. Ba, mai mult, se manifestă ca o îngăduinţă naturală, netrucată sub masca unei toleranţe nepăsătoare.
Şi răspunsul? Avem „minaretele" noastre care arată înălţimea glasului lui Dumnezeu: clopotele ce ne cheamă la minunea rugăciunii obşteşti şi conştiinţele care ne anunţă momentele rugăciunii intime şi vii. O viaţă liniştită în duh de rugăciune e capabilă să le privească pe toate cu linişte şi să răspândească şi celorlalţi aceeaşi linişte.
Preot Ovidiu DINCA
BĂRĂGANUL ORTODOX' februarie 2016
-
Pelerinaj, turism sau altceva
Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii -
Yoga. Incercare de raspuns critic din perspectiva misticii isihaste
Publicat in : Editoriale -
Cultura individualista si spiritul de comuniune interpersonala al culturii romanesti
Publicat in : Editoriale -
Doua sensuri ale teologiei, doua sensuri ale bioeticii crestine
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.