Pietatea si dreptatea in trairea omului biblic 

Consideratii asupra antropologiei veterotestamentare

"Omul nascut din femeie are putine zile de trait, dar se satura de necazuri. Ca floarea, el creste si se vestejeste si ca umbra el fuge si e fara durata" (Iov 14, 1-2); "... omul e ca iarba; zilele lui ca floarea campului; asa va inflori. Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se mai cunoaste locul sau" (Ps. 102, 15-16).

Desi randurile de mai sus ne-ar indreptati pe buna dreptate, sa consideram antropologia Vechiului Testament fiind bazata pe slabiciunea firii umane si pe ideea culpabilitatii protoparintilor, ca urmare a savarsirii pacatului originar, privita insa in perspectiva, degaja un optimism debordant, in masura in care autorii cartilor sacre intrevad un viitor plin de sperante.

In mijlocul lumii create, existenta omului este singulara. Valoarea sa extraordinara este subliniata de accentuata demarcatie valorica pe care cartea Genezei o asaza intre persoana adamica si restul creatiei: chemandu-l pe primul om sa puna nume potrivit cu firea lor vietuitoarelor create, Dumnezeu a vazut ca intre ele nu era nici una care sa-i fie omului pe potriva (Facere 2, 20).

Superioritatea omului, rezultata din actul genezei, starea sa de "apogeu al creatiei" si de "model dupa care Dumnezeu sa-si restructureze chipul, intreaga fire" l-a facut pe imparatul - cantaret sa exclame in sonoritatile inegalabile ale psalmilor: "Ce este omul ca-ti amintesti de el? sau fiul omului, ca-l cercetezi pe el? L-ai micsorat cu putin fata de ingeri; cu marire si cu cinste l-ai incununat. L-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui"'(Ps. 8, 4-6).

La crearea sa, omul a fost impodobit cu "frumosul sublim", ceea ce a conferit firii sale un caracter imparatesc. Nimic mai adevarat in aceasta privinta decat randurile scrise de Parintii Bisericii; potrivit lor, omul, apreciat sub raportul duratei si al rezistentei elementelor materiale ale fiintei sale, nu e aproape nimic; dar, daca se tine seama de Creatorul sau si de lucrarea prin care Acesta i-a dat existenta, el e ceva mare. El a fost creat la sfarsit, dupa celelalte fiinte, pentru ca era necesar sa fie pregatita mai intai imparatia si apoi sa intre in ea imparatul ei.

Fara indoiala ca, ontologic, toate celelalte vietuitoare sunt sub limita umanului. Dumnezeu l-a creat pe om participand activ la modelarea trupului sau (Facere 1, 20) si i-a imprimat in fiinta trasaturile chipului Sau: "Si l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut" (Facere I, 26-27). Iata deci ca, desi omul, prin trupul sau, se aseamana celorlalte vietuitoare - sau, cel putin, unora - prin suflet poarta in sine chipul lui Dumnezeu care "innobileaza fiinta umana si ii amplifica valoarea".

Raportandu-ne la cuvantul Scripturii, am putea spune ca toata creatia adusa la existenta de catre Dumnezeu este - intr-o anumita masura - purtatoare a chipului bunatatii Sale: "Si a privit Dumnezeu la toate cate facuse si iata erau bune foarte"(Facere 1, 31). Alaturi de dragostea incepatoare, plinitoare si desavarsitoare a creatiei, bunatatea este un atribut esential al Fiintei dumnezeiesti. Buna fiind si purtand in sine caracteristicile bunatatii divine, existenta creata devine sigiliul acestei bunatati imprimat in natura sa.

Spre deosebire insa de restul creaturilor, omul poseda in sine, in mod unic, o complexitate de alte insusiri pe care numai insusi Creatorul le reflecta in grad absolut. Ratiunea si libertatea cu care Dumnezeu a inzestrat pe om face din fiinta adamica stapanul si conducatorul lumii, distantandu-l de fapturile neinsufletite, apropiindu-l de Cel ce l-a creat si creand o noua dimensiune a spiritului uman: dimensiunea slujirii, a responsabilitatii omului in raport cu lucrarea de "rezidire a lumii".

Desi dupa trup omul apartine lumii materiale, nu este limitat de ea, ci o stapaneste; destinul sau este de a spiritualiza materia si a mosteni cerul. Omul depaseste cadrele vechii sale definitii, care, considerandu-l "microcosmos", il marginea intre cer si pamant, si este condus in vesnicia lui Dumnezeu. Este plasat intotdeauna fata de Dumnezeu in stare de chemare supranaturala si prin prisma istoriei mantuirii este considerat fiu al Sau. In acest caz, viata si faptele lui iau valoare numai raportate la Dumnezeu.

Asa cum subliniaza un ganditor crestin al secolului nostru, dintre toate creaturile numai omul este posesorul unei forme de viata superioara. Ca dar de la Dumnezeu, viata omului are o importanta covarsitoare. In desfasurarea ei se intruchipeaza planul lui Dumnezeu in legatura cu lumea. Dumnezeu a hotarat ca omul sa traiasca in lume si sa devina forta care sa o dinamizeze. Omul nu se afla, prin urmare, la intamplare in aceasta lume. El slujeste, prin viata sa, un scop maret: determina mersul intregii creatii spre perfectiune. In consecinta, lezarea vietii omenesti si a destinului sau inseamna zadarnicirea planului lui Dumnezeu de a mantui si sfinti lumea prin intermediul omului.

Se poate spune, asadar, ca destinul lumii este legat de destinul omului. Scrierile veterotestamentare specifica in mod clar acest lucru, incepand chiar cu prima carte a Pentateuhului. Dumnezeu ii randuieste omului ca leagan aceasta lume, in care il asaza ca sa o stapaneasca cu forta spiritului sau si sa-i sporeasca necontenit frumusetea. Desi Paradisul initial, in sanul caruia si-au petrecut oamenii prima parte a existentei lor, reprezenta un loc extrem de restrans, porunca rostita de Creator era limpede si imperativa: "Si Dumnezeu i-a binecuvantat zicand: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul!" (Facere 1,28). Datoria omului consta, prin urmare, in a extinde granitele Edenului, ale Paradisului deci, pana la fruntariile pamantului, transformand astfel intreaga lume intr-un paradis. O misiune nobila si demna de "cununa creatiei"! Cu atat mai mult cu cat fiinta adamica era chemata sa fie partasa cu Dumnezeu la evolutia creatiei Sale spre perfectiune. A trebuit sa intervina pacatul pentru ca starea de dreptate originara sa se piarda, iar raporturile omului cu Dumnezeu si cu natura inconjuratoare sa se deterioreze.

Edenul terestru dispare. Desfiintarea sa a fost prima consecinta a indepartarii omului de idealul pe care i-l fixase Dumnezeu. Acest ideal ramane insa pe mai departe tinta spre care se vor indrepta nazuintele unei intregi omeniri pornite in expeditia spirituala de recucerire a Paradisului pierdut; drum greu, presarat din belsug cu nevointe si eforturi de multe ori insurmontabile, dar la capatul caruia se afla rasplata unui Rai dumnezeiesc, pierdut candva de concupiscenta protoparintilor.

In marea Sa bunatate si in constanta Sa, Dumnezeu nu si-a parasit faptura neascultatoare. Prin gura profetilor, El zugraveste tabloul optimist al biruintei spirituale: "...in locul spinilor va creste chiparosul si in locul urzicii va, creste mirtul" (Isaia 55, 13). "Via isi va da rodul ei si pamantul va da roadele lui, iar cerul va lasa sa picure roua" (Zaharia 8, 12). El, care este "iubitor de oameni, milostiv, indelung rabdator, plin, de indurare si de dreptate" (Iesire 34, 6-7) va da omului posibilitatea de a se ridica la o noua stare de crestere spirituala, cu ajutorul harului. Vremea ridicarii omului din osanda capata contururi precise in previziunile profetilor. Moise anunta ca o certitudine infrangerea lui Satan, cel ce a cauzat caderea lui Adam. Capul "sarpelui" va fi zdrobit (Facere 3, 15), iar Mesia va sterge pacatele tuturor (Isaia 53, 6, 11, 12). Eliberarea va fi un dar divin rezervat tuturor deopotriva. Nimeni nu va fi lipsit de mila lui Dumnezeu "Cel mult iertator". Rapit de viziunea luminoasa a restabilirii omului, profetul isi indemna contemporanii: "Cei ce sunteti insetati, mergeti la apa, si cei care nu aveti argint, mergeti de cumparati fara de argin tsi fara pret vin si grasime" (Isaia 5.5, 1), caci "mantuirea va cuprinde marginile pamantului" (Isaia 49, 6).

In lucrarea de desavarsire, omul va fi insa pus mai intai la incercare: "Dumnezeu il incearca la inceput cu ispite" (Isus Sirah 4,18) si-l deprinde cu invatatura Sa, pana ce va castiga incredere in El si se va ispiti intru caile Sale (Isus Sirah 4, 8-23). Omul intelept si desavarsit moraliceste cearca si cerceteaza intelepciunea celor de demult, pazeste cuvintele barbatilor vestiti si le prinde talcul lor. Necontenit isi va spori cunostintele, dobandind experienta. Inteleptul se roaga cu pietate adanca, el este un om credincios. EI isi inalta cugetul si simtirea catre Dumnezeu. isi recunoaste pacatele si se va ruga pentru iertarea lor. Cunostintele dobandite le va raspandi, ca ele sa devina folositoare altora. Sfaturile sale intelepte vor fi ca ploaia cea binecuvantata. Prin aceasta isi va castiga un nume bun printre oameni si pomenirea lui nu se va uita. Binecuvantarea lui acopera pamantul, caile lui sunt drepte.

Textul de mai sus este si motivul pentru care lucrarea de fata va incerca sa defineasca rolul virtutilor pietatii si dreptatii in trairea omului biblic.

Virtutea pietatii, caracteristica a omului post-adamic

Ca insasi religia, notiunea de pietate sau evlavie este extrem de cuprinzatoare. Se pot recunoaste usor manifestarile ei, se pot insira criteriile ei si se pot reda - la fel de usor -- insusirile ei. Complexitatea fenomenului poate scapa insa chiar si celui mai autorizat comentator al textului scripturistic.

Stadiu de pregatire a omenirii catre venirea lui Mesia, ''pedagog catre Hristos" (Gaiateni 3, 23), Vechiul Testament este caracteristica temporala, a unei invataturi care se referea explicit unui anumit timp, unui anumit loc si,anumitor credinciosi.

Fara a incerca sa demarcam exact epoca profetilor de cea a patriarhilor, a legii si a scrierilor didactice, trebuie sa tinem cont de modul in care este privit raportul dintre Dumnezeu si credincios. Nu se poate nega faptul ca scrierile veterotestamentare poarta pecetea nedesavarsirii, asa incat despre virtutile omului biblic; se poate vorbi doar la modul relativ, stiind ca Hristos este "plinirea noastra".

In sens general, prin pietate se intelege trairea religioasa, adevarata pietate ne fiind altceva decat adevarata traire religioasa a invataturii divine, dupa recomandarile Sfintei Scripturi. In aprecierea si definirea pietatii Vechiului Testament trebuie sa se tina seama insa, in primul rand, de conceptul raportului dintre Dumnezeu si credincios. Acest raport este legat, in cea mai mare masura, de viata terestra, asa cum tot, de viata terestra era legata si ideea de rasplata. Problema nemuririi sufletului, a judecatii si a vietii viitoare era destul de putin dezvoltata in Vechiul Testament si preocupa gandirea dreptilor acelor vremuri numai foarte rar.

Dupa cum in literatura sacra nou-testamentara ideea de pietate era redata prin mai multi termeni, in Vechiul Testament s-au folosit pentru notiunea "pietate" mai multi termeni. Astfel, afectiunea si respectul fata de Dumnezeu si poruncile Lui este redata prin expresia "iirat Iahve" care inseamna frica de Dumnezeu, in sensul de devotiune, adica de atitudine sincera interioara a credinciosilor lui Israel fata de Iahve.

Pentru a defini un sens mai inalt al religiozitatii, scriitorii Vechiului Testament folosesc termenul "hesed", notiune mult mai cuprinzatoare care inglobeaza un sir de virtuti ca iubirea, mila, dreptatea, credinciosia etc. Tot cu sensul de dreptate, tradus prin pietate, apare termenul de "tedaca", iar cuvantul "hoclima" care desemneaza intelepciunea, adica abilitatea cu care omul aplica in viata de zi cu zi preceptele divine, se identifica cu "iirat Iahve" (frica de Dumnezeu), adica pietatea.

Credinciosul practicant al virtutii pietatii are si el mai multe denumiri. Este intalnita destul de des expresia "sadic" care desemneaza pe omul cel drept; "iired Iahve", cuviosul, tematorul de Dumnezeu"; "hasid", termen utilizat cu precadere in cartea Psalmilor unde defineste pe robul cel credincios al lui Dumnezeu care, prin savarsirea faptelor bune si practicarea virtutilor, participa la comuniunea cu Creatorul sau (Ps. 86, 2; 79, 2; 143, 12; 119, 12; 79). "El practica dreptatea, dovedeste credinciosie, iubire si se conduce in viata zilnica dupa poruncile dumnezeiesti, morale. Asadar si acest cuvant exprima adevarat notiunea de pios, evlavios. In epoca iudaismului de mai tarziu "hasidimii" formau o asociatie aparte si au fost predecesorii partidului fariseic care a evoluat spre un formalism legal si mecanic, combatut de Mantuitorul".

Inca din timpul protoparintilor neamului omenesc, epoca in care raportul dintre Dumnezeu si om era profund personal, iar religia de o simplitate pura si nevinovata, credinta monoteista a fost transmisa prin persoane alese urmasilor, impreuna cu ideile corecte despre divinitate. Izvorat dintr-o constiinta nepatata, sacrificiul si rugaciunea erau singurele manifestari cultice care exprimau iubirea omului fata de Dumnezeu. Aceeasi nezdruncinata credinta intr-un singur Dumnezeu, precum si aceleasi jertfe si rugaciuni vor caracteriza si epoca patriarhilor Noe, Avraam, Isaac si Iacob. Fiecare dintre ei se constituie intr-o pilda de credincios traitor al adevaratei credinte, mai cu seama patriarhul Avraam care este, prin definitie, chipul omului evlavios care se supune poruncilor ce i se adresau direct de catre Dumnezeu: "Si a crezut Avraam in Domnul si Domnul i-a socotit lucrul acesta intru dreptate" (Facere 15, 6), in cazul acesta dreptatea putand fi interpretata in sensul de pietate.

Evolutia omului in timp a adus cu sine si imbogatirea cultului din timpul patriarhilor cu un sistem de organizare a comunitatii religioase intr-o faza de institutionalizare teocratica, prin legiuirile cuprinse in cele patru carti ale Pentateuhului, opera inspirata de Dumnezeu corifeului neamului evreiesc, Moise. De aceasta data, raportul personal al omului cu Dumnezeu, asa cum exista el in forma primara, este inlocuit de raportul direct cu comunitatea cultica, individul aflandu-se in raport cu Dumnezeu numai ca membru al acestei colectivitati. "Pietatea se manifesta, in principiu, in acte cultice exterioare, legate de un loc anumit si de un timp anumit. Actul de cult in general este o afacere obsteasca si nu un act privat. Chiar si atunci cand este vorba de jertfa de ispasire (expiere) adusa de un membru al comunitatii, ea se poate savarsi in prezenta sau prin preot. Chiar si preotul nu oficiaza ca persoana privata, in afara de comunitatea cultica, ci in comunitate si prin comunitate".

Astfel stand lucrurile, notiunea de pietate capata acum noi valente, dupa cum si credinciosul poate fi definit ca evlavios, cuvios in masura in care isi manifesta pregnant increderea in Iahve prin implinirea poruncilor descoperite de El lui Moise. Pentru prima oara este subliniat in Sfanta Scriptura scopul spre care trebuie sa tinda cel ce implineste legea: "Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant" (Levitic 19, 2).

Nu intotdeauna insa, spiritul care anima legea, era superior literei acesteia. Avand de multe ori un caracter de constrangere, pentru a induce practicantului ideea de pacat si necesitatea caintei prin jertfe si purificari, pedepsind cu moartea idolatria, conceptia gresita despre Dumnezeu si alte pacate grave, porunca iubirii fata de Creator si fata de aproapele era de multe ori uitata, in detrimentul implinirii pur formale a unor rituri de expiere, care-si pierdeau astfel substratul, altminteri bine definit de insasi suflarea divina: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata puterea ta" (Deuteronom 6, 5). Iata deci o caracteristica a ceea ce putem numi falsa pietate: ignorarea spiritului in favoarea literei.

Eforturile omului in observarea si trairea poruncilor lui Dumnezeu, piedicile pe care acesta le intalneste, rasplata sa, dar si pedeapsa calcatorului de lege, formeaza subiectul multor psalmi, proverbe si profetii.

Psalmul 1, pe care-l putem considera o inspirata introducere in Psaltire, creioneaza, pe cat de sintetic, pe atat de poetic, portretul omului evlavios: "Fericit barbatul, care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor n-a sezut; ci in legea Domnului e voia lui si la legea Lui va cugeta ziua si noaptea. Si va fi ca un pom rasadit langa, izvoarele apelor, care rodul sau va da la vremea sa si frunza lui nu va cadea si toate cate va face vor spori" (Ps. 1, 1-3).

La randul sau, psalmul 14, in totalitatea sa, arata legatura stransa dintre implinirea datoriilor catre Dumnezeu si cele catre aproapele: "Doamne, cine va locui in locasul Tau si cine se va salaslui in muntele cel sfant al Tau? Cel ce umbla fara prihana, si face dreptate, cel ce are adevarul in inima sa, cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a facut rau impotriva vecinului sau si ocara n-a rostit impotriva aproapelui sau. Defaimat sa fie inaintea Lui cel ce vicleneste, iar pe cei ce se tem de Domnul ii slaveste; cel ce se jura aproapelui sau si nu se leapada, argintul sau nu l-a dat cu camata si daruri impotriva celor nevinovati n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clatina in veac" (Psalmul 14).

Persoana dreptului Iov este chipul omului pios si temator de Dumnezeu: "...urechea care ma auzea ma fericea si ochiul care ma vedea imi dadea mare marturie. Fiindca scapam de pieire pe cel sarman care striga dupa ajutor si pe orfanul fara sprijin. Binecuvantarile celui ce era gata sa piara veneau asupra-mi si umpleam de bucurie inima vaduvei. Ma imbracam intru dreptate ca intr-un vesmant si judecata mea cea dreapta era mantia mea si turbanul meu. Eram ochii celui orb si piciorul celui schiop; eram tatal celor neputinciosi si cercetam cu sar-guinta pricinile care imi erau necunoscute. Sfaramam falcile nelegiuitului si smulgeam prada din dintii lui" (Iov 29, 11-17).

In ideea unei trairi interiorizate a religiei, a unei manifestari mai adanci a cucerniciei si a ridicarii pietatii la un mai inalt grad de perfectiune, rolul profetilor a fost covarsitor. "Ca reprezentanti ai religiunii celei adevarate si ca aparatori conservatori si propovaduitori ai ialivismului autentic, profetii au avut ca sarcina principala sa combata cu toata energia si sa demaste pretutindeni falsa conceptie despre Dumnezeu si falsa traire a sentimentului religios".

Am ales din multe referiri la pietate aflate in operele profetilor un citat clasic din Iezechiel: "De este cineva drept si face judecata si dreptate; de nu mananca jertfit in munte si spre idolii casei lui Israel nu-si intoarce ochii sai; femeia aproapelui sau nu o necinsteste si de femeie nu se apropie in timpul perioadei ei de necuratie; pe nimeni nu stramtoreaza si datornicului ii intoarce zalogul, furt nu face, celui flamand ii da painea sa si pe cel gol il imbraca cu haina; banii sai cu camata nu-i da si camata nu ia; de la nedreptate mainile si le stapaneste si judecata dintre un om si altul o face cu dreptate; de se poarta dupa poruncile Mele si legile Mele cu credinciosie le pazeste, acela este drept si fara indoiala viu va fi, zice Domnul Dumnezeu" (Iezechiel 18, 5-9).

Profetii lupta cu zel deosebit impotriva falsei pietati izvorata din conceptia ca poate fi substituita pietatea interioara prin aduceri de sacrificii abundente si prin serbari pline de fast. Ei combat superstitia ca Iahve poate fi satisfacut prin astfel de sacrificii pur externe si mecanice, cum procedau popoarele pagane cu jerfele lor. Proorocii rup cu toata hotararea negura acestei conceptii nedemne despre Dumnezeu.

Ideea de pietate reala si profunda in contrast cu falsa evlavie este exprimata sub diferite aspecte la toti profetii. Proorocul Isaia declama: "Ce-mi foloseste multimea jertfelor voastre? - zice Domnul. M-am saturat de arderile de tot cu berbeci si de grasimea viteilor grasi si nu mai vreau sange de tauri, de miei si de tapi! Cand veneati sa le aduceti, cine vi le ceruse? Nu mai calcati in curtea templului Meu! Nu mai aduceti daruri zadarnice! Tamaierile imi sunt dezgustatoare; lunile noi, zilele de odihna si adunarile de la sarbatori nu le mai pot suferi. insasi praznuirea voastra e nelegiuire!" (Isaia 1, 11-13).

Apoi profetul arata in ce consta adevarata pietate: "Spalati-va, curatiti-va! Nu mai faceti rau inaintea ochilor Mei! incetati odata! invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva" (Isaia 1, 15-17).

Dumnezeu cere de la credinciosi "mila", echivalentul cuvantului ebraic "hesed" care, cuprinzand o multitudine de virtuti este, asa cum spunea un exeget, traductibil prin pietate, religiozitate. In acest sens, iata un citat preluat mai tarziu de Mantuitorul: "Mila voiesc, iar nu jertfa, si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (Osea 6, 6; cf. Matei 9, 13; Ioan 17, 3). Omul cucernic, in cautarea, sa de Dumnezeu, trebuie sa urmeze indemnurile proorocului: "Cautati binele si nu raul, ca sa fiti vii... urati raul si iubiti binele si hotarati judecata cea dreapta la porti" (Amos 5; 14, 15).

Parca desprins din randurile unei Evanghelii, urmatorul citat din proorocul Miheia concluzioneaza: "Ti s-a aratat, omule, ceea ce este bun si ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire si milostivire si cu smerenie sa mergi inaintea Domnului Dumnezeului tau!" (Miheia 6,8).

Pentru ca raportul dintre credincios si Dumnezeu este conceput personal si se exprima mai ales prin rugaciune, trebuie sa amintim aici si pe profetul rugaciunii, marele prooroc Ieremia, Acest fin psiholog descopera in opera sa structura pietatii in constructia sa cea mai intima. Patrunzand mai adanc decat oricine altcineva dintre contemporanii sai in interiorul duhovnicesc ai credinciosilor, el vorbeste despre destelenirea sufletului (Ieremia 4, 3) si despre taierea imprejur a inimii (Ieremia 4, 4). Tot el este cel care va vesti incheierea legamantului sinaitic si stabilirea Noului Legamant: "Dar iata legamantul pe care il voi incheia cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea inauntrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi lor Dumnezeu, iar ei imi vor fi popor" (Ieremia 31,33); Asemeni cartilor profetice si cele didactice contin referiri clare la virtutea pietatii. In Pildele lui Solomon se spune despre jertfa celui nelegiuit ca este uraciune inaintea lui Dumnezeu (Pilde 15, 8; 21, 27); practicarea dreptatii este mai placuta Domnului decat sacrificiile sangeroase (Pilde 21, 2), iar rugaciunea dreptului are o mai mare valoare decat falsele manifestari de cuviosie (Pilde 15, 29).

Cartea intelepciunii lui Isus Sirah, desi arata un interes manifest pentru cult si sacrificii, stipuleaza totusi ca valoarea lor depinde de starea morala a savarsitorului: "Nu binevoieste Cel Preainalt spre darurile celor nelegiuiti; nici inmultirea jertfelor celor nelegiuiti nu curateste pacatele" (Isus Sirah 34, 21).

In cartea lui Tobit rugaciunea este cea care ajuta la pastrarea pietatii, alaturi de post si milostenie: "Mai mult pretuieste rugaciunea cu post si cu milostenie si cu dreptate, decat bogatie cu nedreptate" (Tobit 12, 8) si "Milostenia izbaveste de la moarte si nu te lasa sa te cobori in intuneric. In fata Celui Preainalt milostenia este dar bogat pentru toti cei ce o fac" (Tobit 4, 10-11).

Dreptatea in conceptia veterotestamentara

Desi am abordat si in capitolul anterior expresia de dreptate, vom cauta totusi sa punctam si alte aspecte ale acestei virtuti, in corelatie cu textele sacre si comentariile exegetilor.

Asa cum am vazut, termenii cei mai des folositi de autorii cartilor Vechiului Testament atunci cand este vorba de "dreptate" sau de practicantul acestei virtuti, "omul cel drept" sunt "tedaca" si "tadig" (sadig) care, desi pot ingloba o sumedenie de alte intelesuri, raman in anumite contexte termenii care exprima "dreptatea" in sine, virtutea in intelesul sau cel mai pur.

Inca din primele capitole ale cartii Facerii, autorul inspirat pomeneste, in descrierea pe care o face patriarhului Noe, de virtutea dreptatii pe care acesta si-o insusise si pe care o practica, intelegandu-se prin aceasta atentia, corectitudinea si zelul pe care patriarhul le punea in ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, adresat lui in mod direct: "iata viata lui Noe: Noe era om drept si neprihanit intre oamenii timpulu .sau si mergea pe calea Domnului" (Facere 6, 9). Prin antiteza, omenirea care isi inmultise pacatele si staruia cu vreme si fara vreme in savarsirea lor este numita de Creator "nedreapta"(Facere 6, 13), iar in momentul intrarii in arca Iahve repeta: "Intra in corabie, tu si toata casa ta, caci in neamul acesta numai pe tine te-am vazut drept inaintea Mea" (Facere 7, 1).

Asemeni lui Noe, patriarhul Avraam isi va manifesta credinta prin supunerea fata de cuvantul lui Dumnezeu, aceasta socotindu-i-se spre dreptate (Facere 15, 6), citat si preluat si dezvoltat de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani 4, 3 si Galateni 3,6, in sensul ca Avraam s-a aratat drept nu prin implinirea formala a faptelor legii de mai tarziu: "Celui, care face fapte, nu i se socoteste plata dupa har, ci dupa datorie; iar celui care nu face fapte, ci crede in Cel ce indrepteaza pe cel pacatos, credinta lui i se socoteste ca dreptate", referindu-se, bineinteles, la scrupulozitatea cu care unii implineau faptele legii mozaice, din automatism, pierzandu-le sensul interior.

In acelasi sens - de pazire a cuvantului lui Dumnezeu si de traire a unei vieti curate - apare expresia de dreptate din dialogul desfasurat intre Avraam si Dumnezeu, in momentele anterioare pedepsirii Sodomei si Gomorei (Facere 18, 23-32).

Avand in vedere dezvoltarea vietii sociale a oamenilor si complexitatea problemelor de ordin comunitar care apareau ca o consecinta a exigentelor religioase ale urmasilor lui Iacob, s-a impus, asa cum am aratat anterior, un sistem de organizare a vietii sociale si religioase. De aceea, prin Moise si legiuirile sale pozitive "la baza raportului intre Dumnezeu si credinciosi sta acum ideea liberei alegeri prin har, si a ideii despre legamantul incheiat pe muntele Sinai. Aceste doua idei imprima intreaga legislatie mozaica. Legamantul acesta nu e cu totul nou, ci este o innoire a legamantului incheiat cu Noe si Avraam. In baza legamantului (berit), Dumnezeu manifesteaza fata de credinciosii evrei o providenta speciala in conducerea lor. Vointa lui Iahve este legea suprema care dirijeaza intreaga viata a acestor credinciosi. Vointa lui Dumnezeu este concretizata in Decalog, in care este scos in evidenta momentul etic si care arunca razele sale asupra intregii legislatii, cuprinsa in cartile lui Moisi".

Astfel stand lucrurile, dreptatea poate fi considerata in acest moment ca observarea scrupuloasa a legii mozaice, care reglementa in acel moment cu precizie si rafinament oriental relatia om - Dumnezeu. In lumina acestor schimbari privesc autorii de dupa Moise starea omului drept.

In psalmii proorocului rege "dreptatea se va intoarce la judecata si toti cei cu inima curata, care se tin de dansa" (Psalmul 93, 15), iar in inima profetului "mari sunt lucrurile Domnului si potrivite tuturor voilor Lui. Lauda si maretie este lucrul Lui si dreptatea Lui ramane in veacul veacului" (Psalmul 110, 2-3). Si, daca dreptatea este alaturi de bunatate, mila, iubire etc, atributul desavarsit al Celui Preainalt, omul, lucru al mainilor Sale, creat spre o viata de sfintenie, este dator sa-si aproprieze dreptatea in toate activitatile vietii sale, ca pe o componenta structurala a eului sau interior pentru a se bucura de cele ce Dumnezeu a fagaduit prin gura imparatului - cantaret: "intru pomenire vesnica va fi dreptul.... neamul dreptilor se va binecuvanta... rasarit-a in intuneric lumina dreptilor, Cel milostiv, indurat si drept" (Psalmul 111; 2, 4, 6).

Pe vremea profetilor, prescriptiile legii mozaice erau insa din ce in ce mai putin observate. Infaptuirea dreptatii a fost unul din motivele care-i determina pe profeti sa fie convinsi sa propovaduiasca ca intre oameni trebuie sa-si intinda legaturile sale de nezdruncinat pacea si buna intelegere.

Proorocii s-au ridicat constant impotriva nedreptatii, aratand ca ea va fi aspru pedepsita: "Vai de cei ce fac legi nedrepte si de cei ce scriu hotarari silnice, ca sa indeparteze pe cei slabi de la judecata si sa rapeasca dreptatea sarmanilor poporului meu, ca sa faca din vaduve prada lor si sa jefuiasca pe cei orfani!" (Isaia 10, 1-2); "Vai de cei ce cugeta ganduri silnice stand in asternuturile lor si de cei ce savarsesc nedreptatea la lumina zilei de indata ce afla prilej" (Miheia 2, 1; Avacum 2, .9).

Cu aceeasi tarie de convingere rostesc insa cuvinte de indemn spre dreptate: "invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva" (Isaia 1, 17); "Paziti dreptatea si faceti lucruri drepte, ca in curand va veni mantuirea Mea si dreptatea Mea se va descoperi" (Isaia 56, 1).

Proorocii cer cu vehementa implinirea dreptatii la judecata dupa porunca divina: "Faceti judecata dis-de-dimineata si scapati pe cel asuprit din mana asupritorului, pentru ca sa nu izbucneasca mania Mea ca focul si pentru ca sa nu se aprinda din pricina faptelor voastre cele rele, asa incat nimeni sa n-o stinga" (Ieremia 21, 12); "Israel a facut judecata si dreptate si de aceea i-a fost bine. El a judecat pricina saracului si a nenorocitului si de aceea i-a fost bine. Oare nu aceasta inseamna a Ma cunoaste pe Mine? - zice Domnul" (Ieremia 22, J5-16). Realizarea dreptatii trebuie sa caracterizeze viata sociala, relatia dintre om si semenul sau, dintre om si colectivitatea din care face parte: "Lasati nedreptatile si impilarile si faceti judecata si dreptate! Incetati de a mai asupri pe poporul meu, zice Domnul Dumnezeu. Sa aveti cantar drept si efa dreapta si bat drept" (Iezechiel 45, 9-10).

Libertatea omului de a alege intre bine si rau i-a fost data de marea intelepciune a lui Dumnezeu. De aici rezulta ca omul este perfect responsabil de lucrarile sale. El poate cunoaste din insasi firea sa datoria de a crede, de a nadajdui si iubi pe Dumnezeu si de a-I da fireasca cinste. In cartea intelepciunii lui Isus Sirah ni se spune ca El a dat omului "stiinta si legea vietii" (Sirah 17, 11), zicandu-le: "Feriti-va de nedreptate! Si le-a dat porunci, dand fiecaruia in grija datoriile catre aproapele sau ... Nu sunt ascunse nedreptatile lor inaintea Lui si toate pacatele lor sunt inaintea Domnului" (Sirah 17; 12, 16).

Strans legata de dreptate este pacea, pentru ca nu se poate vorbi de una fara cealalta, dupa spusa profetului: "Pacea va fi rodul dreptatii, roada dreptatii va fi linistea si nadejdea in veci de veci" (Isaia 32, 17). Pentru aceasta conducatorii care vor fi calauziti de legi drepte si nepartinitoare vor fi pentru cei-care ii conduc "ca un adapost impotriva vantului, ca un liman impotriva ploii vijelioase, ca paraiele de apa intr-un pamant uscat si ca umbra unei stanci inalte intr-un tinut secetos" (Isaia 32, 2).

Am incercat in linii generale si numai in cateva aspecte sa va aratam cum au fost concepute virtutile pietatii si dreptatii de scriitorii sfinti ai Vechiului Testament.

Cu toate lipsurile si imperfectiunile inerente epocilor de care ne-am ocupat, ideile despre evlavie si dreptate exprimate fie de autorii inspirati ai Sfintei Scripturi, fie de dascalii moralitatii poporului ales, sunt de o profunzime si de o claritate spirituala mult superioara ideilor morale apartinand lumii pagane. Intransigenta si fervoarea profetilor, zelul si. inflacararea dreptilor Vechiului Testament in apararea legii sihaitice de toate superstitiile si ratacirile aberante, care cautau sa-i ia locul, umplu de covarsitoare admiratie mintea crestinului contemporan care martor al implinirii fagaduintelor si urmator al lui Mesia cel vestit de pana profetilor, traieste in libertatea adusa de Hristos si in umbra crucii.

Efortul nobil pe care o intreaga pleiada de luptatori ai legamantului celui vechi l-au facut pentru indrumarea unei omeniri confuze si supuse tentatiilor concupiscente pe drumul legii lui Dumnezeu, pe drumul puritatii, al pietatii, dreptatii, bunatatii si milei si-a gasit, in sfarsit, desavarsita plinire in Legamantul cel Nou si in Jertfa de pe Golgota.

Sufletele arzand de dragoste pentru Creator ale dreptilor celor din veac s gasit linistea. Duhurile neimpacate si viforoase ale profetilor se odihnesc aproape doua mii de ani, surazand impacate in splendoarea Raiului. Randurile inspirate ale proorocilor s-au implinit si stau marturie generatiilor actual viitoare de sceptici ca Iisus este Mesia, Hristosul lui Dumnezeu.

Fie ca rugaciunile celor pe care cu nevrednicie i-am amintit sa ne inspire puterea de a cultiva in noi insine si in cei din jur virtutile pe care ei au stiut sa le traiasca si cu care impreuna au biruit.

Protos. Justinian Carstoiu

• Cele mai vechi liste de sarbatori
  Publicat in : Sarbatorile
• Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: