"Iara si iara." Hristos in mijlocul nostru!.

Prin aceasta permanenta veghe in situatiile pe care le intampinam, El nu face alceva decat sa astepte clipa in care Ii vom solicita ajutorul pentru a face minunea.

Exista insa cazuri in care omul nici macar nu apuca sa se roage, si Iisus facandu-i-se mila (de mama), face minunea. Si sigur este durere de mama acest sentiment ce-L determina pe Hristos sa faca minunea inainte de rugaciune, caci dupa cum spunea un Parinte batran: "Rugaciunea noastra ( a Preotilor) daca este puternica, ajunge cel mult pana la cupola Bisericii. Cea a mamei merge direct la Tronul Ceresc.". Pentru ca rugaciunea ei este intotdeauna plina de iubire ce poate ajunge pana la jertfa, fiind exact apogeul trairii la care suntem chemati sa ne inaltam.

Este foarte mare golul absentei lasat de plecarea din aceasta lume a unui fiu, sau fiica; este o durere permanent prezenta in sufletul mamei. Imi este imposibil sa-l descriu, insa stiu un lucru: ca durerea atunci cand este impartita, se injumatateste! Numai bucuria atunci cand este impartita, de dubleaza.

"Cea mai mare mangaiere a omului dupa caderea din Rai este nasterea de copii. Ne da impresia ca vom trai vesnic.", deci odata cu pierderea copilului slabeste si credinta ca mai putem trai, ca despartirea-i temporara. Iar daca reusim sa trecem peste aceasta deznadejde, atunci vom trai cu speranta reintalnirii, asteptand nerabdatori clipa mult dorita.

Viata este plina de bucurii, dar si de tristeti coplesitoare; din pacate traind adesea straini unii fata de ceilalti. Ramane actual cuvantul Pr. Galeriu: "Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste cu tristetea ei; decat viata cu bucuriile ei, care ne risipeste, ne dezbina". Unei dureri ca aceasta suntem datori sa ne facem partasi, caci prezenta noastra nu poate invia pe cel adormit, da totusi mangaiere celor ce sufera. Devine o dovada de co-m-patimire, un ajutor tacut printr-o rugaciune ca un suspin, o infratire fara motiv de dezbinare.

Slujba inmormantarii nu este numai o rugaciune pentru cel adormit, ci mai mult decat atat, o cale prin care cei indurerati sa fie intariti in credinta Invierii. Aproape toate troparele se adreseaza celor ramasi in viata, incercand sa le aline durerea prin rugaciunea comuna.

Doua lucruri sunt certe: in primul rand, noi nu putem invia pe nimeni, dar ne putem ruga, si prin staruinta noastra Hristos va invia prin "nasterea cea de-a doua" (despre care vorbea lui Nicodim) sufletul mort; si in al doilea rand, multe mame si-au pierdut copiii in viata aceasta lasandu-i in pacat, fara a se ruga pentru mantuirea lor. Nu numai cresterea si educatia necesara pentru a fi membru al societatii lumii acesteia este importanta, ci si cresterea in credinta cu dragoste fata de Dumnezeu si toata creatia Lui!

Lacrimile parintilor sunt cele ce mangaie tristetea Mantuitorului cand vede copiii traind neputinciosi in pacat, amortiti fiind in credinta si speranta, cautand cu disperare dragostea si bucuria. Readuce la Viata pe cel pierdut in clipa in care moare pacatului, daruindu-l mamei care suspina rugandu-se ca fiul ei sa traiasca cu Hristos; in deplina libertate, scapand de incatusarea patimilor otravitoare.

Am simtit recent ca durerea mamei care-si pierde copilul, este durerea Domnului cand ne vede cazuti in pacat si traind despartiti de El, cautand bucurii straine Harului; intoarcerea pacatosului poate fi Invierea si Bucuria Vesnica la care trebuie sa fim partasi cu toti.

Lacrima-i un dar in rugaciune, pocainta-i ajutor spre mantuire si Invierea o certitudine ca suntem vesnici! Doamne, Tu esti Invierea noastra!

 Arhim. Siluan Visan

.

• Invierea fiului vaduvei din Nain
  Publicat in : Predici de duminica