Foarte multi dintre noi ne amintim cu emotie de povestile din copilarie. Este foarte clar ca, universul copilariei este minunat, plin de poveste, de joc, de imaginar. Cei mai multi reusim sa facem saltul de la imaginar la real, de la fantezie la actualitate, odata cu trecerea anilor, cand intervine procesul de maturizare, fara a parasi definitiv lumea aceasta fascinanta a copilariei marcata de inocenta.

Se intampla, insa, ca unii dintre noi sa ramanem captivi acestui univers, inca mult timp, desi a cam trecut vremea sau sa plonjam prea des pe topoganul infantilismului, desi nu e cazul, deoarece suntem adulti in toata firea.

Daca Mantuitorul ne trimite la exemplul copiilor ca sa intelegem "ca a lor este Imparatia Cerurilor", nu vrea sa ne trimita pe toti la joaca, la gandirea puerila, la vise, precum la nici o alta forma juvenila specifica primelor varste, ci doar la nevinovatia lor.

Nu este un recurs la visare si la lumi imaginate, in care sa ne refugiem protector, ci este un indemn la nerautate, la neprihanire.

Faptul ca multi adulti nu au reusit sa se maturizeze, se reflecta in aceea ca, unii dintre ei nu au reusit sa treaca de la povestile altora de viata ori de la atmosfera personajelor de basm la viata lor proprie, la viata reala. Se vede limpede ca acestia nu depasesc conditia de visatori, care ii tine prizonieri in imaginar, in oniric, intr-o lume de poveste, nu in lumea reala.

Cei care au schimbat ceva in lumea aceasta nu sunt visatorii, ci acei oameni care "au luat taurul de coarne", nu cei care s-au refugiat in turnurile de fildes ale propriului egoism sau ale solitudinii melancolice, ci aceia care s-au implicat in viata reala si au incercat sa schimbe ceva, deoarece abandonul inseamna lasitate, slabiciune, tradare de la principii si nu tarie de caracter sau biruinta. De asemenea, nici cei care traiesc in lumi paralele, navigand haotic din spatii virtuale in cele reale si invers, fara a mai face diferenta, din dorinta de a schimba lumea din taste si din mouse si nu cu fapte concrete.

Am senzatia ca, zanele din poveste au iesit din filele cartilor si defileaza astazi prin lumea noastra reala, alteori virtuala cautand Feti Frumosi care sa le "tina in puful" idealismului, cu vorbe frumoase si nu cu fapte, ci doar cu faptul de a le "canta in strune" cu gratie.

Traind de cele mai multe ori in imaginar si visare, in lumi eterice plasmuite, acestea au nevoie de a fi hranite cu portii virtuale de "mana cereasca". Din cand in cand, apare cate un Fat Frumos, care coboara dintr-o constelatie internautica, care cu vraja cuvintelor le tine in ireal, in hiperbola, in metafore si alte figuri de stil.

Aceste zane isi aleg cate un "mire", cate un "iubit" sau mai multi, care o vreme le poarta prin sferele inalte ale utopiilor inefabile, prin galaxii de cuvinte frumoase, prin universuri imaginare ale trecutului sau ale viitorului idealizat. Aceste "cupluri" isi traiesc povestea de dragoste cu tandrete, cu poezie, insa aparitia si disparitia acestor pasiuni "matrimoniale" sau "extraconjugale" ii arata pe protagonisti ca fiind personaje de poveste cu totul neserioase, intrucat plimbarea aceasta admirativa a sentimentelor de la unul la altul, de la una la alta, este o forma cultivata de infidelitatea sentimentala, de duplicitate.

Zanele care au populat nu numai universul imagistic internautic, ci si cel cel al mass-mediei sunt personaje triste, care si-au cronicizat fantasmele copilariei devenind inapte pentru relatii reale, vii, care sa se poata concretiza temeinic in casatorii si viata reala, locuind in televizor sau pe Net ori traind prin identificare cu personajele substituite din carti sau din filme.

Bineinteles ca sunt tot felul de zane in lumea noastra; unele sunt zane bune, altele "zane" cu ghilimele.si unele si altele ''bat campii cu gratie" in cautarea unui Fat Frumos sau a unei "gorile". Primii impresioneaza prin inteligenta, ultimii prin masivitate si corpolenta. Se poate si invers, doar atunci cand Zana Maseluta a transformat cu bagheta ei magica pe Fat Frumos intr-o gorila inteligenta, datorita unei nevralgii la un "dinte" ori sub impulsul unei isterii de sezon.

Unele zane defileaza prin mall-uri, altele fac shopping, altele joaca roluri banale in show-uri de televiziune, apoi iesind din televizor, de pe scena acestor cutii electronice in realitatea inconjuratoare, apar in rolurile principale incredintate de "regizorii" tabloidelor ori de realizatorii emisiunilor de divertisment, distribuind povesti cu "zane" siliconate, fardate si cosmetizate din "lumea buna".pentru admiratorii sau devoratorii "capcauni".

Insa sunt si zanele internautice, care cu bagheta magica a tastelor de calculator si a mouse-ului vor sa faca lumea mai buna si sa o salveze de "capcauni" .nefacand nimic concret in viata lor reala, decat magie ieftina pentru impresionarea pupilelor unor admiratori disperati dupa frumuseti autohtone.

Zanele "inzestrate" de mama natura cu frumusete vor da si ele seama intr-o zi. daca "l-au expropriat" pe Hristos de darurile Sale, livrandu-l la pachet, ambalat cu iluzii, petitorilor halucinati sau "capcaunilor" aflati in delir, care se hranesc sau devoreaza frumusete naturala sau prelucrata artificial.

Viata in Hristos inseamna traire in realitate transfigurata, nu transfigurarea fantasmagoriilor in vise si vedenii; deci nu e nici onirism, nici feminism, nici elitism, nici mizantropism, nici anacronism, ci viata reala, cu bune si cu rele, alaturi de oamenii reali ce apartin acestei lumi concrete, nu doar consumand idile impreuna cu Feti Frumosi de poveste ori cu Ilene Cosanzene, in relatii patologice cu eroi legendari.

Am lamurit cine sunt "zanele" care defileaza spatiul public, apoi capcaunii.sa vedem si cine sunt "gorilele".

De la inceput marturisesc ca, incerc cumva narativ sa evidentiez doua forme de vietuire, doua feluri de atitudine in fata vietii, ambele extremiste, ambele patologice, ambele anacronice: idealismul de factura ezoterica si realismul critic marcat de grobianism.

Idealismul este reprezentat in aceasta "poveste" de zane, iar grobianismul de gorile si capcauni.

In era postmoderna a "zanelor" siliconate , a "mireselor" fara mire, a "mamelor" fara copii, intalnim si tot felul de "gorile''. Puteam sa-i numesc "capcauni" sau "zmei" sau "balauri cu sapte capete", dar i-am numit gorile, intrucat jungla in care traim este mai potrivita lingvistic cu acest apelativ.

Gorilele sunt acele personaje umanoide, cu o infatisare asemanatoare omului, dar cu un comportament de primate. Nu pot fi inteligente, defel, deoarece oricat s-ar maimutari omul, nu poate atinge prostia gorilelor, ci doar pot semana pe alocuri.

Ele sunt totusi mai inofensive decat capcaunii, ba chiar pot fi prietenoase, intrucat ele doar se maimutaresc pe ici pe colo, insa capcaunii au "apucaturi" si la propriu si la figurat.

Zanele, in general, nu pot convietui cu gorilele, intrucat fiecare intruchipeaza extremele. Ce-i drept, uneori extremele se atrag, dar pentru cuplari de scurta durata. Fiecare este fascinat din cand in cand de contrariul sau, care poseda ceva din ceea ce-i lipseste cu desavarsire, tragand din aceasta pricina cu ochiul unul la celalalt. Si unii si altii vin din lumi diferite: zanele coboara din povesti, iar gorilele fac parte din viata reala. Uneori se intalnesc real, alteori virtual si aceste juxtapuneri sunt foarte productive.

Pot imprumuta unul de la altul cate ceva din ceea ce-i lipseste fiecaruia: zanei un pic de realism, gorilei oleaca de emotie.

Viata crestina este firescul vietii, realitatea unei trairii cu Hristos si cu oamenii in Biserica si in lume, nu utopie, nici visare, nici delir, ci legea firii si normalitate nealterata de aparente si iluzii sau de "duhul lumii". Intalnirea acestor personaje poate fi benefica, chiar daca se lasa cu dureri, cu "durerile facerii". Unul isi mai poate cizela instinctele, afectele si preocuparile, celalalt se mai poate trezi din visare, reverie si din schizofrenie.

Aceasta renastere este ca o "nastere in dureri" a unui om nou, intrucat se poate concretiza printr-o reinventare a propriului EU, o revalorizare axiologica si o evadare din captivitatea iluzorie a Sine-lui sau din badaranism, dupa caz.

Evitarea extremelor este recomandata si de Sf. Parinti, intrucat trairea insistenta si persistenta in ireal, in fantezie, sublimarea excesiva a pretentiilor de la ceilalti ori asteptarile prea mari de la viata, pe de o parte si afirmarea neslefuita a instinctelor de supravietuire ori a cinismului intransigent, pe de alta parte, pot crea disfunctii patologice de comunicare, de inadecvare si de relationare eronata la contactul direct cu realitatea, cu lumea, cu semenii si chiar cu Dumnezeu.

Toata aceasta poveste imaginara cu zane si gorile, in care nici zana nu-i zana, nici gorila nu-i gorila, poate fi cu happy-end, daca fiecare intelege sa paraseasca modul extrem de vietuire, psihotica ori nevrotica, iesind din cusca prejudecatilor ori de sub cupola fantasmagoriilor, traind la mijloc propria viata, ca intr-o poveste, dar cu toate "speciile vii" de pe Planeta, ca persoane reale, nu cu biografii si identitati furate, translate, inventate sau cosmetizate ori cu vieti trase la indigo din basme, filme sau din povesti.

Optiunea pentru viata, pentru propria viata investita in ceilalti, pentru viata de familie si comunitara si trairea in realitate, abandonata episodic doar pentru cateva guri de aer proaspat tras in piept de sporadice absortii contemplative, cu reprize de plonjare lucida in ''meandrele concretului", in actiune randuita si buna randuiala a vietii, este cred lectia unui discernamant roditor si a unei vietuiri dupa Evanghelie.

Cred ca asumarea libera a responsabilitatilor ce ne revin conform vocatiei fiecaruia si a rolurilor cele dupa fire, atat prin verticalitate, cat si prin orizontalitatea vietii este suficient pentru a placea lui Dumnezeu si a trai dupa voia si Pronia Lui.

Pr. Alin-Cristian Preotu

.