Fără să fi avut vreun rol privilegiat până acum, așa cum e acuzată de propaganda atee, Biserica a beneficiat totuși de unul călduț. La adăpostul procentului mare de ortodocși declarați, de 86%, al numărului mic de atei, sub 1% conform ultimului recensământ, al unei încrederi foarte mari, așa cum rezultă din toate sondajele, al unor raporturi suspect de bune cu puterea politică, oricare ar fi fost aceea, Biserica se considera destul de ferită de lovituri. Era atacată de ONG-uri ale unei pretinse societăți civile, dar care nu cred că mai reprezentau pe cineva în afara propriilor membri, și care, în afară de zgomot, nu produceau mai nimic. Plus o viguroasă ofensivă în presă care, este posibil, ajunge, în timp, să schimbe percepția asupra Bisericii, de la una pozitivă spre una critică.

În acest context Biserica a fost supusă multor atacuri, a fost contestată orice prezență a ei în spațiul public, s-a cerut interzicerea prezenței preoților în adunările publice, a icoanelor în școli și în orice spațiu public, dar nimeni nu a reușit să clintească măcar cu o centimă locul pe care îl ocupa.

Asta până de curând când o decizie a Curții Constituționale a făcut ca studierea religiei să fie îngreunată. De acum încolo studierea religiei se va putea face numai dacă părinții depun o cerere scrisă prin care cer în mod expres acest lucru. Situația nou creată are destule consecințe. Dată fiind inerția multor părinți, cu siguranță numărul orelor de religie se va împuțina. Dacă vor exista presiuni din partea profesorilor, cu siguranță elevii vor renunța să mai ceară ora de religie. Dintre toți, profesorii vor fi cei mai afectați, faptul că au sau nu un serviciu va fi la discreția părinților și a conducerii școlii, și oricum nu vor mai putea fi angajați decât temporar. Această nesiguranță va determina plecarea celor mai mulți profesori din sistem, care vor căuta alternative de lucru, indiferent dacă au încotro să se ducă și în alt domeniu în afară de predarea religiei.

Plecând de la aceste lucruri sunt unele persoane care vorbesc despre prigoana împotriva Bisericii. Să ne amintim totuși că această lovitură nu este dată nici de partidele politice, nici de societatea civilă, nici de ONG-urile militante atee, cu toate că ele au provocat procesul în urma căruia Curtea Constituțională a hotărât că religia poate fi predată doar în urma unei cereri scrise. Iar sistemul acesta juridic nu este în slujba nimănui (bine, dacă crezi în teoria conspirației, este și el în slujba „cuiva”) ci efectiv așa a gândit o speță, crezând că așa apără mai bine libertatea de conștiință, iar motivarea pe care a avut-o Curtea Constituțională o vom vedea ulterior.

S-a creat o situație de fapt nouă și neașteptată. Dar nu despre atacuri la adresa Bisericii este vorba. De aceea cred că exagerează cei ce vorbesc despre prigoana comunistă care se va întoarce, sau despre Ministerul Adevărului. Da, sunt de acord, există numeroase injurii la adresa Bisericii, pe site-uri și bloguri, există calomnii, îndemnuri extremiste, o campanie abjectă, orchestrată de câțiva, dar bazată pe contribuția voluntară a mai multor persoane, tot soiul de inepții spuse împotriva Bisericii, dintre care aceea că ne menține în Evul Mediu întunecat este cea mai blândă. Acestea însă sunt doar vorbe, sunt părerile unora mai puțin informați sau mai rău intenționați. Nici acestea nu trebuie subestimate. Dar în momentul de față nu se poate vorbi de o prigoană, fie ea reală, fie mascată la adresa Bisericii. Asta nu înseamnă că nu ar putea să fie în viitor, plecând, printre altele, și de la proasta imagine care se formează acum Bisericii.

Semnificația a ceea ce se întâmplă acum mi se pare că stă în aceea că o lume laică vrea să trăiască laic, și își formează regulile și legile astfel încât laicismul să cuprindă totul. Dacă Biserica va deranja acest laicism e posibil să aibă de suferit. Dar dacă nu o va face, cu siguranță că va dispare. Așa că nu prea are de ales. Iar Biserica are de luptat nu cu o minoritate hiperactivă atee, ci cu o majoritate indiferentă, vag binevoitoare, care nu e dispusă să facă prea multe, dar care se poate lăsa influențată de mesajele antireligioase sosite în avalanșă. E prima oară după Revoluția din 1989 când Biserica trebuie să iasă din biserică (din localul respectiv) și să vină în spațiul public, să vorbească cu oamenii, să încerce să le explice și să le recâștige inimile. Principala consecință a actului CCR este că Biserica va trebui să facă mai multă misiune. Dealtfel, acesta e un lucru recunoscut atât de comunicatul dat de Mitropolia Clujului cât și de al Patriarhiei Române.

Ora de religie nu va fi interzisă, dar predarea ei va fi îngreunată, va avea un statut secundar, va fi permanent pusă sub semnul dispariției. Este încurajată neparticiparea elevilor, favorizând pe aceia puțini (care e posibil să devină mult mai mulți) care nu vor să participe. Ora de religie va deveni derizorie, dar să nu înțelegem de aici că înainte ar fi avut vreo importanță capitală. Simbolic vorbind, Biserica este pusă într-o situație dificilă, cu atât mai mult cu cât nu este la cote de popularitate maximă, în urma implicării fățișe în campania electorală recent încheiată. De aceea, este pusă acum în fața celei mai mari provocări de la revoluție încoace.

Să vedem acum ce se pierde dacă disciplina religie ar fi scoasă din programa școlară, în condițiile în care această materie ar fi fost predată așa cum se cuvine (lucru care s-a întâmplat destul de rar din câte spun martorii oculari și părinții lor). Religia are un rol formativ, promovează iubirea, blândețea, bunătatea, altruismul, combate violența. Se pierd reperele valorice fundamentale care reglementează viața umană, și care nu pot fi compensate de învățăturile predate de disciplinele laice, oricât de umaniste ar fi ele. Acestea sunt aspecte pe care toate religiile le promovează, nu numai creștinismul, de aceea are relevanță doar expunerea lor confesională. Orice istorie „obiectivă” a religiilor, astfel ca tânărul să poată să aleagă, așa cum îți alegi mărfurile la supermaket, nu este decât o înșiruire de date și concepte care nu conving pe nimeni și nu îndrumă spre nimic.

Trecând religia în derizoriu, transformând-o într-o materie periferică, de care te poți dispensa oricând, mai tăiem încă o șansă copiilor noștri de a se dezvolta armonios, de a avea repere într-o lume tot mai relativistă, mai orientată spre consum, spre satisfacerea nevoilor imediate. Religia răspunde la întrebări existențiale – cine suntem? ce rost avem?- pe care lumea a cam încetat să și le mai pună, ocupată cum este de treburile imediate. Fără religie oamenii sunt mai inculți, mai puțin dispuși să își interogheze propriile opțiuni, să găsească o semnificație la tot ce îi înconjoară. În afara de componenta propriuzis confesională, religia este și general-formativă. Ca efect colateral, fără noțiunile predate la religie adolescenții sunt un pic mai descoperiți în fața unor „tentații” cum ar fi pornografia, drogurile, sub-cultura, alcoolismul.

După Horia Roman Patapievici ceea ce se întâmplă acum este consecința unui „fanatism anti-creștin deghizat în militantism de drepturile omului”. Am ajuns în situația ca o minoritate agresivă și foarte activă, care acționează în numele drepturilor universale ale omului, să impună normele, să stabilească unei majorități covârșitoare ce poate și ce nu poate fi făcut, ce poate fi spus, și chiar ce poate fi gândit. Neutralitatea pe care o invocă acești minoritari, în cazul acesta ateii care și-au propus scoaterea religie din școli, se face în numele neutralității pe care statul trebuie să și-o asume.

Numai că această neutralitate este imposibilă. Nu ne putem comporta ca și cum Dumnezeu există sau nu există în același timp. Indiferent că vrem sau nu, trebuie să facem o alegere. Comportamentul nostru trebuie să aibă o premisă constitutivă de la care să plece. La fel este și poziția statului. Până în modernitate poziția implicită era aceea că Dumnezeu există, iar școala, dreptul, politica, absolut orice plecau de la această premisă și acționau în conformitate cu ea. Acum această poziție a fost inversată. Cu toate că numărul de atei declarați este foarte mic, în jur de 1% conform ultimului recensământ, trebuie să ne conformăm toți regulilor de viață în care Dumnezeu nu ar exista. Iar un asemenea comportament, întins pe ani și ani de zile, generează atitudini și credințe pe măsură. În lumea noastră normalitatea a devenit ceea ce era absurd în lumea veche:„ Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Domnul” (Psalmul 13, 1).

Mergând pe acest drum intoleranța față de creștinism a minorității atee poate deveni, la un oment dat, regula generală. Nu am ajuns încă la acel punct. Deocamdată starea de absență a lui Dumnezeu, a neputinței invocării Lui în spațiul public, a devenit normalitatea la care trebuie să ne raportăm. În acest context Biserica trebuie să facă față unei provocări noi și dificile. Este momentul ca toți cei ce ne considerăm mădulare ale ei să ieșim din letargie.

Paul Curca

.

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta