Hristos le-a vorbit ucenicilor, mulțimilor, ba chiar și fariseilor și cărturarilor care veneau să Îl asculte timp de vreo trei ani. Mesajul lui principal îl continua pe cel început de Ioan Botezătorul: „ Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). A fost acest mesaj politic, a vrut el să schimbe ordinea de stat, un conducător cu altul, a adus o ideologie la care să ne închinăm, ne-a spus măcar că va construi o societate mai bună pentru concetățenii noștri? Nu, în niciun caz. Dar nu a fost nici un mesaj apolitic, căci există interferențe cu puternicii lumii, care devin interesați de mesajul Lui. În ce sens? Hristos spune clar, la proces, în fața lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Și ne explică, în continuare: dacă ar fi fost o împărăție pământească, atunci nu m-aș fi predat vouă, aș fi găsit resurse să mă bat cu voi, mi-aș fi pus susținătorii să lupte. Nu se știe a cui ar fi fost victoria, dar nu m-aș fi lăsat prins de voi, putere religioasă iudee și putere politică română, fără să lupt. Impărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta, dar pornește de aici, îi vizează pe cetățenii care sunt, în căutarea celei cerești, locuitori și ai cetății terestre.
Iar tocmai pentru că nu este un mesaj politic, Hristos acceptă o înfrângere politică, în ordinea lumii acesteia, a ierarhiilor ei, a puterii pe care poate să o confere. Iar această înfrângere în lumea de aici, se transformă într-o victorie în lumea duhului. Această biruință a spiritului o celebrăm pentru că suntem creștini, ne-am însușit moartea și învierea lui Hristos și așteptăm Împărăția Cerurilor, cea promisă nouă de către Mântuitor. Aceasta însă nu anulează împărăția pământească, cea în care trăim de fapt, și la care nu putem să nu ne raportăm. În ultimă instanță, împărăția cerurilor este o promisiune, în timp ce lumea de aici este prezentă în așa fel încât nu putem face abstracție de ea. Împărăția cerurilor ni se poate deschide încă de aici, dacă avem formate organele duhovnicești prin care să o percepem. Și dacă nu le avem, tot putem crede în ea, ne putem lăsa călăuziți pașii în viață de accederea în ea în viața de apoi. Putem spera că nu doar cei ce au trăiri mistice, cei ce au primit “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9) pot ajunge în Împărăție. Aceasta se poate deschide și celor care, mai puțin apropiați de realitatea supremă, fac și ei ce pot pentru mântuirea lor.
Pentru aceasta însă e necesar să înțelegem ce anume trebuie făcut. Îl urmăm pe Hristos, adică lumea trebuie asumată pentru a putea fi depășită, căci numai dinăuntrul condiției umane te poți ridica spre Dumnezeu. Vorbim din această perspectivă, care poate fi depășită numai dacă e acceptată integral, chiar dacă încă nu știm în ce constă depășirea.
Hristos n-a venit să aducă un nou sistem politic, a spus asta în mod cât se poate de explicit. Dar atitudinea creștină este, în același timp, și una politică. Pentru că angajarea creștină presupune un fel de a fi și de a acționa care mă formează pe mine însumi, dar se repercutează și asupra lumii. De aceea angajarea mea creștină are și consecințe politice, indiferent că eu le intenționez sau, mai ales, chiar dacă nu vreau să am asemenea implicații. Asumarea creștină are consecințe în privința modului cum văd relațiile dintre oameni, avortul de pildă, sau corupția dar, mai ales, raportarea la mai marii lumii acesteia.
Se pare însă că noi n-am priceput lecția pe care Hristos ne-a predat-o. Îl asociem mereu cu concepțiile noastre, cu naționalismul, cu legionarii, cu liberalii, cu democrații, cu libertarienii, cu social-democrații, ba chiar am văzut și comuniști care se pretindeau credincioși. Fariseii și cărturarii L-au dat pe Hristos pe mâna lui Pilat ca să-L crucifice, dar n-a fost posibilă omorârea Lui decât pentru că mulțimea a strigat, îndârjită: „Ia-L! Ia-L! Răstignește-l”(Ioan 14, 15). Hristos a fost privit, de o parte din cei care l-au urmat, ca un Mesia care va aduce dezrobirea evreilor de sub stăpânirea romană, va conduce o revoltă politică, și va reda statului iudeu întinderea și măreția din timpul regelui David. Când au văzut că El nu asta dorea să le ofere, dezamăgirea lor s-a transformat în ură. Oricâte minuni făcuse, oricâte vindecări, n-au vrut să audă de un Mesia care n-ar aduce strălucirea statului iudeu. Noi acum îi condamnăm ca pe niște ucigași de Dumnezeu, dar, dacă am fi fost în locul lor, oare ne-am fi comportat altfel? Să acceptăm o credință în care să nu avem parte decât de lipsuri, nevoi, neputințe, să nu avem nicio recunoaștere? Așa ceva nu acceptăm noi acum. Până la urmă, dacă aderăm la creștinism, îl împodobim cu o reputație culturală, istorică, națională, ba chiar direct politică uneori.
Căutăm să înzestrăm creștinismul cu valoare, căutând astfel să ne atribuim nouă înșine, în calitate de creștini, participare la acea valoare. Cultura și civilizația noastră, născută din întâlnirea dintre Ierusalim și Atena, pe teritoriul ocupat de Imperiul Roman, datorează enorm creștinismului, chiar dacă azi mai păstrează doar un rol secundar. Atunci când ne declarăm creștini ne prevalăm de această moștenire, ne dăm importanță pe seama ei. Prin comparație, apostolii erau niște pescari săraci, neștiutori de carte, neavând vreo trecere în ochii mai marilor acelei lumi. Dacă ne-am asuma condiția de creștin în cetate, ar trebui ca și noi să renunțăm la orice pretenție ce decurge din importanța istorică, socială, culturală a creștinismului, să ne luăm crucea, cum ne spune Hristos (Marcu 8, 34), să ne lepădăm de lume, de tot egoismul și de toată aprecierea pe care o așteptăm de la oameni. Sau, cum spune apostolul Pavel, cel venit mai târziu la apostolie și singurul intelectual dintre apostoli, “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14). Dacă am fi creștini, ar trebui să acceptăm sărăcia extremă, desconsiderarea totală din partea societății, precum și riscul de a fi oricând striviți pentru că îi încurcăm pe mai marii lumii acesteia.
„Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic; Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.” (Ioan 11, 47-50) Faptul că Hristos își desfășura lucrarea în lume, că învăța poporul, vindeca bolile, făcea minuni era o problemă pentru farisei. El, fără să vrea să desfășoare vreo activitate politică, ajunge să aibă o influență mai mare decât conducătorii legiuiți. Asta îi alarmează, și ei își dau seama că sunt nevoiți să-l elimine, ca să nu-și piardă locul din fruntea poporului.
Puteau să facă altfel? Da, dar numai dacă s-ar fi smerit, dacă ar fi zis, asemeni sfântului Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30) În lipsa smereniei nu poți să-L accepți pe Dumnezeu și vei ajunge, la un moment de cumpănă al vieții, să-L condamni pe El la moarte, pentru ca tu să-ți ocupi locul în societate. La fel fariseii, n-au acceptat să-și piardă poziția socială, ceea ce le-ar fi permis să-L vadă, în proorocul pe care îl condamnau la moarte, pe Mesia cel promis poporului ales. Vedeau minunile pe care le face, vindecările minunate și, în loc să i se închine pentru ce vedeau, în loc să înțeleagă profețiile, care, de fapt, erau chiar specializarea lor de interpreți ai Scripturii, percep doar pericolul adus de Hristos. Dacă El va fi ascultat de oameni, atunci rolul lor va scădea, nu vor mai fi ei fruntașii evreilor. Își vor ceda importanța către o persoană oarecare pe care, ca să poată să-și păstreze postura, nu o puteau vedea decât ca pe un uzurpator. Și atunci, primejdia pierderii locului de frunte între evrei, devine motorul acțiunii lor. Trebuiau să se salveze, chiar dacă asta însemna să-L elimine pe Hristos.
Cam asta se întâmplă și cu creștinii adevărați. Ei ajung să fie „lumină a lumii” (Matei 5, 14), chiar fără să vrea să însemne ceva. Existența lor devine lumină, doar că prin acest fapt atrag atenția mai marilor lumii, care se simt amenințați de ei. De aici pericolul de a fi întemnițați, bătuți, omorâți. Asta s-a întâmplat în regimurile comuniste, unde cei mai buni dintre preoți și credincioși au înfruntat închisorile, unii murind acolo, dar pericolul există, în forme mai perfide, peste tot. Credința e o lumină care pe unii îi trezește la viața în duh, în schimb însă pe alții îi îndârjește împotrivă. Asta îi paște pe toți cei ce asumă credința în așa măsură că devin modele pentru ceilalți.
Fariseii au o gândire pragmatică, ei vor binele poporului, de aceea aleg, dintre toate variantele posibile, cum facem și noi adesea astăzi, răul cel mai mic. E mai bine să moară un om pentru popor decât tot poporul, după cum a profețit, fără să vrea, Caiafa, arhiereul din timpul procesului lui Hristos. Romanii, s-au gândit ei, puteau să observe vâlva pe care Hristos o făcea printre oameni, apoi putea să li se pară că este posibilă o răzmeriță și, prin urmare ar fi putut să treacă la represalii. Hristos e sacrificat pentru binele comun, înțeles ca bine politic al comunității evreiești de atunci. În același timp însă, jertfa Lui este condiția mântuirii noastre. Și noi, în măsura în care suntem creștini, putem fi oricând sacrificați ca incomozi pentru o lume în care, fără să ne-o dorim, numai pentru că existăm, putem să devenim periculoși.
Paul Curcă
Paul Curca
-
Cine este crestinul?
Publicat in : Editoriale -
Crestinul
Publicat in : Credinta -
Crestinul si autoritatile civile
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.