Crestinul si autoritatile civile
(Capitolul 12, versetele 13-17)

Infuriaţi de parabola Mântuitorului şi înţelegând foarte bine gravul reproş pe care îl cuprindeau imaginile acesteia, arhiereii, cărturarii şi bătrânii căutau să-L prindă, dar se temeau de popor (12) şi nu îndrăzneau să recurgă la violenţă făţişă, ci s-au folosit de noi şiretlicuri pentru a-L duce la pierzare pe Domnul, pe Care îl urau pentru mustrările Lui. A fost alcătuit un plan foarte bine ticluit şi foarte primejdios pentru a-L atrage în cursa întinsă cu viclenie şi a-I smulge un răspuns imprudent, de care s-ar fi putut folosi pentru a-L da pe mâna puterii civile. Primejdia uneltirii lor consta în aceea că, pentru a o împlini, fariseii au intrat în înţelegere cu irodienii. Astfel, cele două partide, care nutreau unul faţă de celălalt o duşmănie neîmpăcată, acum s-au împăcat pentru a-şi distruge vrăjmaşul comun. Făţarnicii şi linguşitorii, arhiereii cei meschini şi oamenii nepăsători faţă de religie, adepţii zeloşi ai teocraţiei şi carieriştii neruşinaţi s-au unit pentru a-L pune pe lisus Hristos în dificultate. Irodienii sunt rareori întâlniţi în povestirea evanghelică. Aceştia alcătuiau partidul politic al adepţilor lui Irod, prinţul edomit, care devenise rege al iudeilor în urma intervenţiei romane.

Aceştia nu aveau aproape nici o legătură cu viaţa religioasă a poporului iudeu, dacă lăsăm deoparte dispreţul lor orgolios faţă de Legea lui Moise. De fapt, ei erau, în general, nişte oameni care se căpătuiau pe lângă nişte tirani jalnici, pe care se străduiau să-i sprijine de dragul propriului interes. Scopul lor principal era cel de a întări familia lui Irod înăbuşind, de dragul prieteniei cu romanii, orice năzuinţe naţionale evreieşti. Pentru a-şi atinge acest scop, ei îşi schimbaseră numele semite în nume greceşti, îşi însuşiseră obiceiurile păgâne, mergeau în amfiteatre, acceptaseră simbolurile stăpânirii păgâne. Dacă fariseii au putut să se apropie fie şi pentru o singură clipă de asemenea oameni, a căror existenţă era în sine o jignire cruntă a celor mai scumpe prejudecăţi nutrite de către ei, asta ne dă posibilitatea de a înţelege mai exact cât de puternică era ura lor faţă de Iisus Hristos.

Irodienii se puteau apropia de Mântuitorul fără a fi bănuiţi de gânduri rele, pe când fariseii, care voiau neapărat să-L pună pe picior greşit, nu I s-au arătat personal, ci i-au trimis pe câţiva dintre ucenicii lor (v. Mt. 12, 16), meşteri la fel de mari în făţărnicie, care aveau misiunea să se apropie de El sub masca simplităţii nevinovate a unor oameni care voiau să înveţe. Evident, ei aveau de gând să-L înşele pe Hristos, făcându-L să creadă că între ei şi irodieni a izbucnit o dispută căreia doreau să îi pună capăt şi că în acest scop aduc disputa în faţa judecăţii înalte şi definitive a Marelui Proroc. L-au abordat cu prudenţă, respectuos. Invaţătorule, au zis ei cu seriozitate linguşitoare, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu - ca şi cum L-ar fi invitat să le spună fără frică şi părtinire, confidenţial, care este părerea Lui personală, ca şi cum chiar ar fi vrut să ştie care este părerea Lui pentru a se călăuzi după ea în această problemă morală de însemnătate practică, şi ca şi cum ar fi fost absolut convinşi că numai El poate să dezlege îndoielile ce-i frământau, îndărătul acestei linguşiri şerpeşti s-au arătat însă imediat colţii otrăviţi. „Aşadar, de vreme ce eşti atât de înţelept, atât de drept, atât de curajos, spune-ne: Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? Trebuie sau nu să plătim impozitul pe cap de locuitor, pe care toţi îl urăsc atât de mult, dar a cărui legitimitate este sprijinită de irodieni? Cine are dreptate, cei ce se simt împovăraţi de impozit şi îl refuză, ori irodienii, care îl recunosc?"

După părerea fariseilor, Mântuitorul trebuia să răspundă ori „da", ori „nu". Aparent nu exista posibilitatea de a evita răspunsul la o problemă atât de clară, pusă de o manieră atât de prudentă, sinceră şi respectuoasă, şi oricare dintre răspunsuri îl putea pune pe Domnul într-o primejdie serioasă. Dacă ar fi zis că darea e legiuită şi că trebuie plătită neapărat, bineînţeles că din partea irodienilor n-ar fi întâmpinat nici un fel de obiecţii, fiindcă şi ei erau de aceeaşi părere, dar un asemenea răspuns ar fi stârnit, fără îndoială, cârtire şi tulburare în rândul masei ascultătorilor Săi iudei. Romanii erau urâţi, stăpânirea lor era apăsătoare, plata dării amintea în chip neplăcut acest jug ruşinos, şi dacă necesitatea îl silea să facă asta, poporul se supunea strângând din dinţi, cu răutate ascunsă. A recunoaşte legitimitatea impozitului roman, a spune că el trebuie plătit, însemna a te împotrivi stării de spirit generale a întregului popor, care avea o atitudine duşmănoasă faţă de stăpânirea străină, însemna a jigni orgoliul lui naţional şi a lua partea duşmanilor politici ai Iudeei. Nici unul dintre conducătorii poporului evreu din vremea Mântuitorului nu ar fi îndrăznit să facă asta dacă punea vreun pic de preţ pe influenţa sa, căci un asemenea răspuns i-ar fi înmormântat o dată pentru totdeauna orice autoritate în ochii iudeilor. Puteau conta pe popularitate numai acei învăţători şi îndrumători care împărtăşeau acest simţământ al întregului popor de duşmănie faţă de romani.

Fără îndoială că pe asta contau şi fariseii punând întrebarea vicleană de mai sus. Ei erau convinşi, şi pe bună dreptate, că dacă Cel care era socotit Mesia va lua în chip vădit partea tiraniei păgâne şi o va consfinţi prin recunoaşterea celei mai jignitoare poveri a ei, această hotărâre va nimici sau cel puţin va scădea imediat respectul pe care poporul îl simţea faţă de El, iar totodată şi înrâurirea învăţăturii Lui.

Pe de altă parte, dacă Domnul ar fi dat un răspuns negativ, adică dacă ar fi declarat nelegitimă darea şi îndreptăţit refuzul de a o plăti, apărea altă primejdie, şi anume din partea irodienilor. In acest caz, ar fi fost învinuit că răzvrăteşte poporul împotriva stăpânirii, interzicând să fie îndeplinite obligaţiile către stat. De vreme ce mai târziu, la judecata lui Pilat, această învinuire a fost adusă împotriva lui Iisus Hristos absolut fără nici un temei, fără îndoială că într-un atare caz, având sub picioare un teren faptic ferm şi sprijinindu-se pe mărturiile multora, vrăjmaşii Mântuitorului, fără îndoială, L-ar fi înhăţat imediat şi, predându-L procuratorului roman ca pe un revoluţionar politic primejdios, s-ar fi străduit să obţină un deznodământ sângeros neîntârziat. Cunoscând caracterul lui Pilat şi atitudinea dură a puterii romane faţă de rebelii de orice fel, puteau fi siguri de reuşită.

Iată capcana în care fariseii se străduiau să-L atragă pe Mântuitorul punându-I această întrebare perfidă şi primejdioasă. Dacă ucenicii Domnului au înţeles cât de primejdioasă era întrebarea, fără îndoială că au aşteptat răspunsul învăţătorului lor cu sufletul la gură. Ce avea să spună? Cum avea să iasă din dificultate? In tăcerea încordată ce se lăsase, toate privirile erau aţintite către El.

El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd."

Puţin probabil ca fariseii să fi avut la ei vreuna din detestatele monede romane cu simbolurile ei păgâne, însă nu era departe până în „curtea neamurilor"1, unde putea fi obţinută de la schimbătorii de bani această monedă romană curentă, în timp ce poporul stătea în jur în mirare şi aşteptare, ei au venit şi I-au dat dinarul. Pe o parte a monedei erau bătute trufaşele trăsături ale împăratului Tiberiu, pe care se citea dispreţul răutăcios; pe cealaltă se vedea inscripţia: Pontifex Maximus.

Şi i-a întrebat Iisus: „Al cui e chipul acesta din înscrisul de pe el?" Iar ei I-au zis: „Al Cezarului." Iar Iisus a zis: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu!'

Mântuitorul a răspuns simplu, clar şi pe înţeles la şireata întrebare a fariseilor. Acesta a fost un răspuns cu adevărat dumnezeiesc. în forma lui neobişnuit de simplă era cuprinsă o adâncă înţelepciune; prin el a fost formulat un principiu creştin fundamental, care lămureşte tot marele domeniu al complicatelor şi încurcatelor relaţii din viaţa civilă. Acest răspuns nu numai că nu cuprindea nimic nelegitim, care ar fi putut da posibilitatea de a fundamenta vreo învinuire cât de măruntă în faţa judecăţii romane, nu numai că n-a ştirbit autoritatea Mântuitorului în ochii gloatei iudeilor, ci se poate crede că i-a satisfăcut pe toţi cei din jur, în pofida diferenţelor dintre convingerile şi vederile lor.

Irodienii puteau rămâne liniştiţi, înţelegând acest răspuns în sensul unei simple indicări a necesităţii de a îndeplini obligaţiile civile decretate de stăpânirea romană, ceea ce se potrivea total cu vederile lor.

Oamenii din gloată, care nu năzuiau să pătrundă în sensul lăuntric profund, ci se mulţumeau cu o înţelegere simplă şi superficială, puteau vedea aici o simplă recunoaştere practicii existente a strângerii de dări. Intr-adevăr, dările romane erau plătite în moneda romană, în dinari: ceea ce era al Cezarului era dat Cezarului. In schimb, plata dărilor către Templu, pentru jertfe şi pentru celelalte necesităţi ale cultului, era făcută obligatoriu în vechea monedă iudaică, siclul sfânt: ceea ce era al lui Dumnezeu era dat lui Dumnezeu.

Puteau fi nemulţumiţi fariseii - nemulţumiţi de faptul că eşuase capcana lor şi că Mântuitorul nu fusese prins în cursele lor împletite cu şiretenie, dar în esenţă nu puteau obiecta nimic împotriva conţinutului răspunsului şi nici măcar nu puteau fi indignaţi de el, întrucât cuprindea simpla indicaţie a faptului că problema pusă fusese deja rezolvată în practică chiar de ei. Domnul dă o lecţie şi prin felul în care alege cuvintele răspunsului. Fariseii au întrebat: Se cuvine a da? El îi corectează şi spune, dacă e să traducem exact textul grecesc: înapoiaţi. Darea nu era un dar dat de bunăvoie, ci o obligaţie legală; nu era o jertfă voluntară, ci o necesitate politică, legată de calitatea de supus al Romei. Astfel, prin răspunsul Său, al cărui sens lăuntric era, fără îndoială, înţeles de farisei, Domnul le spunea acestora următoarele: „Făţarnicilor, de ce Mă întrebaţi pe Mine ? Că doar această monedă este bătută de romani şi a ieşit din monetăria imperială. O primiţi ? O folosiţi ca monedă curentă în plăţile voastre ? Dar ştiţi foarte bine că a primi moneda împăratului înseamnă a recunoaşte stăpânirea lui. Prin urmare, acceptând dinarul ca monedă curentă recunoaşteţi pe faţă fă Cezarul e suveranul vostru şi că sunteţi supuşii lui - dar de vreme ce vă recunoaşteţi supuşi ai Cezarului, este limpede că trebuie să îndepliniţi toate îndatoririle ce decurg din asta, inclusiv plata dărilor. Aşadar, acceptând dinarul roman aţi rezolvat deja singuri problema dărilor şi aţi fost de acord că trebuie să le plătiţi. Şi atunci, de ce Mă mai întrebaţi pe Mine?"

Nu era nimic de replicat. Fariseii tăceau, iar ascultătorii se mirau de El - se mirau de adâncul înţelepciunii cu care rezolvase problema pusă atât de făţarnic şi de viclean. Domnul nu S-a mărginit însă la atât. N-a vrut să le dea drumul povăţuindu-i doar cu privire la chestiunea relativ lipsită de importanţă a dărilor. La cuvintele: Daţi Cezarului cele ale Cezarului El adaugă şi cuvintele, mai adânci şi pline de înţeles: iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.

Adăugând cuvintele acestea, Mântuitorul iese deja cu mult din cadrul problemei particulare care-I fusese pusă şi atinge domeniul mare şi complicat al relaţiilor creştinului cu puterea civilă şi cu cea religioasă, stabilind regula generală a acestor relaţii.

Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Sensul general al acestor cuvinte e limpede. Fiecare creştin are îndatoriri de două feluri. Faţă de puterea de stat este dator să îndeplinească toate cerinţele şi hotărârile ei privitoare la rânduielile vieţii civile, cum ar fi plata impozitelor, îndeplinirea prestaţiilor legale către stat, supunerea faţă de legile statului şi aşa mai departe. Faţă de Dumnezeu are îndatoriri şi mai înalte: îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti, supunerea faţă de voia lui Dumnezeu în toate privinţele şi mai ales în ceea ce cere Dumnezeul de la om spre mântuirea sufletului acestuia. Este limpede că cele două categorii de îndatoriri diferă între ele atât prin originea, cât şi prin conţinutul lor. In răspunsul Său către farisei, Domnul tace distincţie clară între ele. Trebuie neapărat ca şi noi să facem distincţie între aceste îndatoriri, ca să vedem limpede din ce domeniu - civil sau religios - face parte o cerinţă sau alta a vieţii. In caz contrar, este uşor să ne încurcăm şi să nu găsim linia dreaptă de comportament creştin, mai ales în cazurile când aceste cerinţe, care vin din sfere diferite, se contrazic.

Din păcate, asta se întâmplă, şi cauza constă tocmai în faptul că nu se trage un hotar clar şi precis între aceste sfere, care sunt diferite în esenţa lor. Instituţia lui Dumnezeu pe pământ este Biserica lui Hristos, şi bineînţeles că de ea trebuie să ţină relaţiile duhovniceşti şi regulile de comportament religios ale omului, pe când domeniul formelor exterioare ale vieţii civile nu intră şi nu trebuie să intre în competenţa ei. Or, în realitatea istorică s-a întâmplat şi se întâmplă adeseori ca Biserica să se amestece în relaţiile civile, iar puterea civilă - în viaţa bisericească. De aici iau naştere confuzia şi o reală daună pentru societate şi pentru dezvoltarea ei, lucru pe care îl putem vedea limpede din lecţiile trecutului.

Să ne amintim de pretenţiile romano-catolicismului la dominaţie mondială, care marchează aproape întreaga istorie a Europei Occidentale.

Autoritatea bisericească şi-a uitat natura şi limitele. Ea şi-a luat ca model autoritatea lumească, punându-se în acelaşi plan cu puterea de stat, de unde a apărut o problemă ce a ocupat mult timp atenţia oamenilor: care dintre cele două are întâietate ? Papii Romei s-au străduit să le insufle oamenilor convingerea că mai presus este autoritatea bisericească. Pentru a susţine această teorie, în sânul catolicismului a apărut teoria sui generis a celor două săbii, care şi-a căpătat expresia deplină în vremea papei Bonifaciu al VIII-lea. Potrivit acestei teorii, papilor le-au fost înmânate de către Dumnezeu două săbii: cea duhovnicească şi cea materială, dintre care pe cea din urmă papii o înmânează monarhilor lumeşti, iar aceştia sunt datori s-o scoată din teacă la cererea papei, în apărarea Bisericii. Circumstanţele vieţii istorice a Europei Occidentale au favorizat foarte mult dezvoltarea acestor vederi.

In consecinţă, Biserica Catolică s-a transformat într-un fel de stat ecleziastic cu un monarh autocrat în persoana papei, cu curteni în persoana cardinalilor şi cu o întreagă armată de funcţionari în persoana clericilor. In general, clerul a fost separat drastic de restul credincioşilor şi proclamat pătură socială supremă, iar poporul a fost redus la treapta de turmă necuvântătoare, căreia îi revenea doar supunerea în toate privinţele faţă de autoritatea bisericească. Astfel, romano-catolicismul a falsificat concepţiile creştine, însărcinarea apostolică de a paşte Biserica lui Hristos a degenerat în năzuinţa de a domni peste mădularele ei. Păstorirea şi preoţia s-au amestecat cu stăpânirea. între sarcinile Bisericii a fost inclusă politica, şi dispoziţiile bisericeşti au început să capete caracter de lege a statului. Ce-i drept, în prezent aceste pretenţii ale Bisericii Catolice au suferit limitări însemnate, dar năzuinţa spre puterea lumească a rămas în ea aceeaşi. încă din anul 1862, Sinodul de la Roma al arhiepiscopilor şi episcopilor ei a declarat clar, adresându-se papei: „Noi mărturisim, Sanctitatea Voastră, că puterea lumească Vă este indispensabilă şi statornicită în mod vădit de către Providenţă. Declarăm fără şovăială că în condiţiile de acum ale vieţii omenirii această suveranitate lumească constituie o necesitate absolută pentru binele Bisericii şi cârmuirea neîmpiedicată a sufletelor."

Ce a ieşit, totuşi, din această dorinţă a Bisericii Catolice de a juca rolul, impropriu ei, de cârmuire lumească?

Acaparând autoritatea lumească, ea a dobândit, bineînţeles, şi toate caracteristicile autorităţii lumeşti, începând să acţioneze prin mijloace lumeşti, adică de pură constrângere. A apărut inchiziţia, ale cărei ruguri încă se mai răsfrâng asupra romano-catolicismului. Persecutarea tuturor adversarilor acestuia a îmbrăcat un caracter extrem de dur, apelându-se la torturi rafinate, la arderea pe rug a ereticilor şi aşa mai departe. Orice fel de gândire liberă care nu era aprobat de autoritatea bisericească era supus persecuţiei. Oamenii puteau să acţioneze şi chiar să gândească numai între hotarele impuse de această autoritate. Studierea scriitorilor din acea vreme arată limpede că viaţa devenise insuportabilă sub jugul Bisericii Catolice, care tindea să se extindă asupra tuturor aspectelor ei. Degeaba se ridicau glasuri ce aminteau că Sfânta Scriptură nu învaţă că oamenii trebuie siliţi prin pedepse lumeşti să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu vrea mărturisire silită, nu vrea ca cineva să fie obligat prin teroare şi violenţă să-L mărturisească. Toate aceste obiecţii îndreptăţite piereau în orientarea generală a politicii bisericeşti de atunci, care atingea aproape toate sferele vieţii.

Pătrunderea romano-catolicismului de către duhul lumesc a ajuns la extrem. Intrucât nimeni nu poate sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi mamonei, episcopii şi prelaţii catolici, în pasiunea lor pentru viaţa lumească, uitau cu totul de îndatoririle lor duhovniceşti. Existau episcopi care nu-şi vizitau eparhia nici măcar o dată în viaţă, nefăcând decât să primească din ea venituri şi să ducă o viaţă de distracţii la curtea vreunui rege ori feudal important. Episcopii se duelau, erau secundanţi, în timpul campaniilor militare îşi conduceau detaşamentele înarmate împotriva duşmanilor şi aşa mai departe.

Această viaţă fără frâu a clerului a ştirbit, în mod inevitabil, autoritatea Bisericii, iar politica bisericească dură faţă de mireni a provocat, în mod firesc, sentimente mai mult sau mai puţin puternice de antipatie, ba chiar şi de ostilitate făţişă faţă de tot ce este bisericesc, în virtutea legii psihologice potrivit căreia există întotdeauna dezgust faţă de lucrurile impuse cu forţa. în consecinţă a apărut o mişcare intelectuală, aşa-numitul umanism, care avea o atitudine negativă, aproape duşmănoasă, faţă de Biserică şi a dat naştere ulterior Reformei, care a făcut ca porţiuni însemnate ale societăţii să se rupă cu desăvârşire de romano-catolicism. Acesta a fost rezultatul general al năzuinţei incorecte a Bisericii de a se amesteca în treburile statului şi de a-şi însuşi puterea lumească.

Sub călăuzirea lui Luther, iniţiatorul său, Reforma a mers într-o direcţie diametral opusă, căzând în cealaltă extremă: ea a pus autoritatea bisericească în mâinile monarhilor lumeşti şi a supus treburile bisericeşti statului. Suveranul ţării a primit dreptul de a stabili religia supuşilor săi, dreptul de a o reforma şi de a stabili care confesiune trebuie să existe pe teritoriul statului respectiv. Era de prevăzut la ce avea să ducă un astfel de sistem. „Văd bine, scria unul dintre primii conducători ai Reformei, ce se va întâmpla la noi cu Biserica după nimicirea rânduielii existente. Văd că va veni o tiranie şi mai nesuferită decât a fost vreodată înainte." Realitatea a confirmat această prezicere. Dacă papii îşi priveau autoritatea în treburile lumeşti ca pe o instituţie dumnezeiască, prinţii protestanţi îşi întemeiau acum pe cuvântul lui Dumnezeu autoritatea lor în treburile duhovniceşti.

Această autoritate s-a dovedit a fi foarte întinsă. Ea se extindea asupra învăţăturii, asupra cultului, asupra dreptului bisericesc, asupra disciplinei bisericeşti, a numirii şi destituirii feţelor bisericeşti şi aşa mai departe. Totuşi, autoritatea lumească nu a putut să facă faţă acestui rol de cârmuitoare duhovnicească. Una dintre principalele cauze ale acestui insucces a fost faptul că, respingând autoritatea bisericească, societatea divizată a protestanţilor nu a găsit o cârmuire la fel de influentă şi general recunoscută, care să o poată menţine măcar între hotarele generale ale religiei creştine. In loc de asta s-a încetăţenit o libertate aproape nelimitată de înţelegere şi interpretare personală a Bibliei şi a dogmelor creştineşti. A apărut o mulţime de confesiuni şi de secte, care nutreau una faţă de alta o intoleranţă aprigă. A împăca aceste secte învrăjbite, a găsi un tip general de religie, care să-i satisfacă pe toţi, s-a dovedit a fi un lucru absolut imposibil, şi toate încercările în acest sens au suferit un eşec total. La început, în această năzuinţă de a crea o unică religie de stat, s-a încercat ca din diferitele doctrine ale diferitelor confesiuni să se extragă elementele de bază, care să fie recunoscute de toată lumea. Din religie a rămas scheletul uscat al unui creştinism foarte îndoielnic, ce nu satisfăcea pe nimeni. Ca religie de stat a fost propusă chiar şi aşa-numita religie naturală, ce recunoştea numai existenţa lui Dumnezeu, Făcătorul lumii şi Cârmuitorul universului şi al vieţii omului. Aici nu mai este nici urmă de creştinism, şi în următorul stadiu de dezvoltare a căutărilor unei religii unice de stat creştinismul a fost deja recunoscut ca nepotrivit pentru acest scop.

Scriitorul şi filosoful francez Rousseau a chemat direct puterea supremă din stat să legifereze religios în mod de sine stătător, şi potrivit învăţăturii lui conţinutul acestei noi religii trebuia să fie stabilit, între limitele utilităţii sociale, nu atât de sentimentul religios, cât de sentimentul cetăţenesc şi social. Sub influenţa acestor idei, în perioada Revoluţiei franceze statul a proclamat deja cultul Raţiunii, a instituit o sărbătoare în cinstea Fiinţei Supreme, a ridicat altare Patriei şi aşa mai departe. Pe măsură ce legiuitorii şi formatorii opiniei publice au pierdut legătura cu creştinismul, religia şi morala de stat au pierdut şi ele această legătură, până când, în cele din urmă, reprezentanţii omenirii civilizate au ajuns pe această cale la proclamarea făţişă a principiului potrivit căruia statul trebuie să fie nereligios şi chiar ateu.

Astfel, încercarea autorităţii civile de a dirija viaţa bisericească şi chestiunile legate de conştiinţa religioasă a dus la rezultate şi mai triste decât amestecul Bisericii în treburile lumeşti. In lumina istoriei acestor neorânduieli din relaţia Bisericii cu statul înţelegem de ce Domnul, în răspunsul Său către farisei, a subliniat diferenţa dintre aceste două instituţii şi autonomia lor reciprocă, fiecare având sfera sa de activitate şi netrebuind ca ea să se amestece cu cealaltă. La fel ca întotdeauna, cea mai neînsemnată abatere de la regulile şi indicaţiile date de Mântuitorul duce la urmări proaste. Şi totuşi, acest amestec al Bisericii cu statul există în practică, şi cerinţele autorităţii duhovniceşti se ciocnesc adeseori cu cele ale autorităţii lumeşti. Şi atunci, cum trebuie să procedeze în asemenea cazuri creştinul cetăţean şi ce linie de comportament trebuie să adopte ?

Problema supunerii faţă de autoritatea civilă este rezolvată în Sfânta Scriptură cu toată limpezimea, atât în cuvintele Domnului, cât şi în epistolele ucenicilor şi Apostolilor Săi.

Astfel, Sfântul Apostol Petru îndeamnă în prima sa scrisoare: Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine, căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă... Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat (IPt.2, 13-15, 17).

Şi mai amănunţit şi hotărât vorbeşte despre aceasta Sfântul Apostol Pavel. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt. rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă, căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea, căci ca este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea, este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă, că pentru aceasta plătiţi şi dări, căci dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat.

Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Rom. 13, 1-7). Totuşi, toate aceste reguli cer supunere faţă de autoritatea lumească în ce priveşte îndeplinirea îndatoririlor civile (plata impozitelor, respectarea autorităţilor şi aşa mai departe), însă atunci când este vorba de problemele conştiinţei şi de îndatoririle religioase lucrurile stau întrucâtva altfel. In Faptele Sfinţilor Apostoli e povestită următoarea întâmplare: atunci când Apostolii Petru şi Ioan au vindecat un om olog din naştere la intrarea în Templul din Ierusalim, această minune a atras atenţia tuturor celor adunaţi în Templu, şi, folosindu-se de prilej, Apostolul Petru s-a adresat poporului propovăduindu-L pe Mântuitorul Hristos. Pe când vorbeau ei către popor, au venit peste ei preoţii, căpetenia străjii templului şi saducheii, mâniindu-se că ei învaţă poporul şi vestesc întru Iisus învierea din morţi; şi punând mâna pe ei, i-au pus sub pază, până a doua zi, căci acum era seară... Şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim... şi chemându-i, le-au poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în numele lui Iisus. Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit" (Fapte 4, 1-3, 5, 18-20). Propovăduirea despre Hristos a continuat cu aceeaşi intensitate. Apostolii, plini de Duhul Sfânt, rosteau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.

Aşadar, Apostolii au stabilit regula ca în problemele de religie şi de conştiinţă să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de căpetenii şi de bătrâni-, adică să le refuzăm supunerea noastră atunci când cerinţele lor contrazic legea lui Dumnezeu.

Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5,29).

Aşa şi procedau vechii creştini: ei îşi îndeplineau obligaţiile cetăţeneşti fără cârtire şi chiar cu mai multă râvnă şi conştiinciozitate decât păgânii, dar în problemele de conştiinţă religioasă rămâneau neclintiţi şi nu făceau nici un fel de concesii.

In Viaţa Sfântului Mucenic Isidor citim: „Atunci când căpetenia de oaste Numerie a venit în ostrovul Hiosului, pe vremea domniei lui Deciu, ca să strângă ostaşi, tinerii păgâni se ascundeau ori fugeau. Numai creştinii îşi aşteptau în linişte soarta şi, ajungând ostaşi, îl urmau fără cârtire pe Numerie. Intre aceştia era şi Sfântul Isidor. Cu toate că viaţa ostăşească era înconjurată de sminteli, el a reuşit să îmbine îndeplinirea osârdnică a îndatoririlor ostăşeşti cu evlavia. Era gata să-şi verse sângele pentru împăratul păgân, dar când i s-a cerut să se închine idolilor nu s-a învoit, ci a ales chinurile şi moartea în locul lepădării de Hristos."

Sfantul Vasile al Kineşmei

Fragment din volumul ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, VOL II; EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, vol II"

1 Una dintre părţile Templului, în care era permis accesul păgânilor şi unde se aflau schimbătorii de bani şi vânzătorii de animale (n.tr.).