Rolul formativ al religiei
 

 

Orice institutie publica vizeaza in mod direct sau indirect omul. Prin formele sale institutionalizate, religia este o institutie publica. Spre deosebire de alte institutii, ea vizeaza omul in globalitatea lui, nu partial. Indeosebi, doua sunt aspectele majore pe care religia le are in vedere: originea si mai ales finalitatea omului. Omul trebuie sa aiba o justificare a existentei sale pe pamant si sa implineasca sensul acestei existente. Modul de comportare a lui intre origine si finalitate este, de altfel, cel care conditioneaza implinirea scopului existentei sale in lume. Nu este, asadar, indiferent religiei nici modul de comportare, modul de miscare a omului intre origine si scop. Fiecare religie are specificul ei si fiecare prescrie adeptilor ei un anumit mod de comportare spre a-si atinge scopul in viata. in religie, altfel spus, scopul nu scuza mijloacele, dimpotriva, acestea conditioneaza implinirea scopului. Formatia reli­gioasa (inteleasa ca traire) constituie mijlocul si conditia pentru impli­nirea scopului vietii. Or formatia, instructia, se realizeaa prin exercitiu, prin educatie, aceasta corespunzand nazuintei launtrice a omului spre desavarsire.

Religia a fost si ramane un factor si un mediu de formare a omului. Din totdeauna crestinismul a afirmat posibilitatea educarii si formarii omului. Spiritualitatea crestina este, daca vreti, un amplu si complex proces pedagogic, un amplu proces de formare a omului. Specificul si metodele de formare utilizate de religia crestina nu se confunda cu metodele si specificul celorlalti factori educationali din societate. Si aceasta, pentru faptul ca Biserica nu utilizeaza numai mijloacele ome­nesti pentru atingerea obiectivului ei oricat de pretioase si interesante ar fi ele, dat fiind ca Biserica nu este numai o institutie omeneasca si specificul si preocuparile acesteia nu se limiteaza doar la existenta te­restra, dupa cum componenta Bisericii include in sine elementul uman si elementul divin. Capul Bisericii este Hristos, Trupul fiind toti cei botezati in numele Sfintei Treimi si care se impartasesc din aceleasi Sfinte Taine. Pentru ca religia crestina isi propune sa pregateasca omul nu numai pentru viata aceasta, ci si pentru cealalta, pentru eternitate, mijloacele ei trebuie sa fie adecvate acestui scop. "Crestinii, spunea un scriitor bisericesc din primele veacuri, isi petrec viata pe pamant, dar ei sunt cetateni ai cerului". Iar mai devreme, Sf. Pavel spunea corintenilor ca : "Daca ne-am pus nadejdea in Dumnezeu numai pentru viata aceasta, suntem cei mai de plans dintre oameni" (I Cor. 15, 19). Edu­catia, formatia crestinului vizeaza in ultima analiza imparatia lui Dum­nezeu, membrii Bisericii urmand sa-si conformeze viata exigentelor Im­paratiei lui Dumnezeu.

Atunci cand Biserica s-a considerat unul dintre factorii educationali obisnuiti, uitand de mijloacele ei supranaturale pentru implinirea scopu­lui ei, factori cu care a intrat in concurenta sau pe care a incercat sa-i subordoneze sau sa-i inlocuiasca, a gresit. La fel au gresit si agentii fac­torilor educationali naturali atunci cand au incercat sa reduca religia la nivelul unei simple preocupari pamantesti, iar rolul sau formativ la simpla informare si transmitere de cunostinte privind continutul de idei al unei anumite religii. Biserica nu a gresit si nu va gresi niciodata atunci cand a incercat si va incerca sa influenteze in bine, sa inraureze, sa "condimenteze" activitatea tuturor factorilor educationali umani cu duhul si spiritul ei, in vederea formarii omului ca om, nu numai ca savant, ca artist, ca tehnician, meserias, comerciant etc. Si aceasta, pentru ca prin religie se urmareste nu numai dezvoltarea la maximum a unor aptitudini naturale, nu numai realizarea in om a binelui si fru­mosului, a placutului si utilului in viata acestuia, a geniului, a eroului, ci mai ales implinirea omului incifrat in ordinea supranaturala a Sa­crului cu intreaga lui personalitate de geniu, de savant, de artist, de om obisnuit.

Pe de alta parte, religia nu-si exercita in mod direct rolul ei educational-formativ decat asupra celor ce cred. Necredinciosii scapa influ­entei formative a religiei sau se impartasesc de ea indirect prin con­vietuirea alaturi de oameni patrunsi de forta dinamica a religiei in spatiul deschis al comunitatii eclesiale. Forta celor ce cred si se impar­tasesc de puterea Duhului care activeaza in Biserica este deosebita. Ea iradiaza in jurul celor ce cred si influenteaza. Aceasta forta tainica activa in Biserica, insotita de semne si minuni, a transformat lumea antica intr-o foarte scurta perioada de timp, facand-o dintr-o lume politeista, o lume in care Hristos era Domn nu peste cetatenii acestei lumi, peste toti domnii si regii, ci in sufletele tuturor acestora. Este impre­sionanta forta exemplului dat lumii pagane de crestinii primelor secole, modelati de experienta Duhului lui Dumnezeu. Marele retor Libanios din Antiohia Siriei, profesorul Sf. Ioan Hrisostom, impresionat de per­sonalitatea morala a Sfintei Antuza, mama tanarului sau ucenic, Ioan, a exclamat : "Vai, ce mame sunt la crestini !". De unde vine aceasta putere ? Unii spun ca din principiile moralei religioase,  fiind  dispusi  pentru  aceasta,  si  in  tara  noastra,  sa  acorde religiei o anumita prezenta in scoala. Forta religiei insa, nu vine numai de  aici, ea nu poate fi redusa nici la principii etice, nici la principii didactice (cu toate ca nu le ocoleste). Puterea ei formativa isi are sursa in relatia stabilita intre Supranaturalul religios (Dumnezeu) si naturalul religios (omul). Dumnezeu nu este idee, nu este principiu, nu este forta impersonala, ci Persoana spirituala, o Treime de persoane, care fiinteaza in iubire si actioneaza din preaplinul iubirii intratrinitare.  Dumnezeu se reveleaza omului si si-l solicita la dialog. In starea de dialog creata prin raspunsul  omului, fiinta acestuia  (fiinta  schimbatoare),  se  mode­leaza in functie de nesfarsitele posibilitati si modalitati manifestate si mistice in care Dumnezeu i se descopera si-l solicita. Aceasta stare dialogala  determina  intregul proces  de  formatie  a  omului   prin   religie, pentru ca dialogul ia nastere printr-un  act de credinta  si dainuie in atmosfera statornicita de credinta si harul divin. Asadar, raspunsul omu­lui dat Revelatiei lui Dumnezeu este credinta.  Nu este suficienta cre­dinta ca parere (fiducia) dupa care lumea si omul ar avea un creator (despre care insa nu stiu nimic pentru ca, de fapt, nu admit dialogul initiat de El prin Revelatie), un creator care nu poate interveni in viata mea si a lumii. Este eficienta insa credinta si constiinta ca "in El traim, ne miscam, si suntem" (Faptele Apostolilor 17, 28), cum spunea poetul antic din Creta, Arratus, preluat de Sf. Pavel; constiinta ca viata, fiinta si  chemarea noastra  in  lume nu  depind  numai  de  structurarile  bio-psiho-fizice si de relatia de feed-back stabilita intre noi si mediul incon­jurator, ci in ultima instanta de Dumnezeu insusi.

In cazul acesta, credinta nu mai este simpla acceptare a unor prin­cipii teoretice si etice sau mai simpla acceptare a unor mituri intamplate in illo tempore, ci angajare intr-o relatie dinamica cu Dumnezeu, in cazul acesta principiile teoretice si etice scoase din Revelatie devenind norma de viata. Este un prim pas in sensul formarii omului prin religie, de vreme ce religia nu este altceva decat refacerea legaturii (rupta cand­va) dintre Dumnezeu si om, cu toate consecintele benefice care decurg din aceasta legatura.

Numai persoanele dialogheaza, altfel spus, numai persoanele isi acorda cuvant una alteia. In dialog, ne comunicam unii altora gandurile, intentiile, lumea noastra interioara. Prin dialog ne cunoastem mai bine unii pe altii, ne influentam, ne comunicam unii altora putere. Dialogul nu poate insa exista decat intre persoane care se iubesc. Acceptarea Revelatiei lui Dumnezeu, credinta in veracitatea si eficienta ei sunt formele raspunsului plin de iubire dat de om solicitarii iubitoare a lui Dumnezeu. Un Sfant Parinte al Bisericii din secolul IV spunea : "Ne schimbam in functie de ceea ce iubim "sau" in functie de realitatea pe care o contemplam" (Sf. Grigore de Nyssa). Iubirea fata de Dumnezeul cel personal, orientarea noastra spre El opereaza inevitabil in fiinta noastra o schimbare, o modelare intr-un sens precis : Dumnezeu insusi. Aceasta directionare a fiintei noastre, singura, de altfel, cu sens, isi are premisele in insasi structura omului, creat "dupa chipul" lui Dumnezeu si chemat la asemanarea cu El. Sf. Augustin subliniind speciala struc­turare a omului, avea sa ne lase celebra deja expresie : "M-ai facut dupa Tine Dumnezeule si nelinistit este sufletul meu pana se va odihni intru Tine" (Confesionnes).

Puterea formativa a religiei crestine se fundamenteaza pe conceptia ca Dumnezeu este o realitate personala atotputernica si creatoare si pe o antropologie in care lumea se gaseste deja in om si in structura intima a omului Dumnezeu isi are o anumita prezenta.

Cu Socrate, gandirea antica se intoarce de la cosmologie spre om. Iar Sofocle a exprimat in versuri maretia omului :

"In lume-s multe mari minuni Minuni mai mari ca omul nu-s", prefigurand oarecum conceptia maximala pe care crestinismul o are despre om.

Dupa Sf. Grigore de Nyssa, omul este "ceva mare si pretios". Este podoaba creatiei, alcatuit din trup material si suflet spiritual. Omul cuprinde in sine toata seria de fiinte create care l-au precedat in exis­tenta, dupa cum ceea ce este superior implica ceea ce este inferior si generalul ceea ce este particular.

Pe paliere de existenta din ce in ce mai complexe, ea vine, tinde spre om, iar pe acesta Dumnezeu il creeaza cu o grija speciala (nu numai prin cuvant, ci si prin lucrare dupa un sfat si plan anume) din ceea ce lumea are "mai inalt si mai subtil". Lumea materiala este pasibila de umanizare, ea este virtual umana. Din faptul creatiei ea nu a fost reali­tate ostila omului, ci mediul prielnic devenirii si implinirii acestuia, El este solidar cu tot universul creat. El este, asa cum spuneau anticii, o lume in mic (microcosmos). Maretia omului nu consta insa in faptul ca rezuma in sine cosmosul mare. Specificul fiintei umane mi-l da totusi asemanarea cu lumea creata, altfel, "Ce mare cinste ar fi pentru om sa se asemene cu broastele, cu tantarii, cu soarecii ? Maretia lui consta in faptul ca este chip al Celui Care l-a creat". Nu cerul a fost creat chip al lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici frumusetea stelelor, nimic din cele ce vedem in creatie, ci numai tu, tu ai fost constituit chip al naturii care este dincolo de orice minte, asemanare a frumusetii nestricacioase, pecete a Dumnezeirii celei ade­varate, vas al vietii celei fericite, pecete a luminii celei adevarate spre care avand privirile atintite devii ceea ce ea este si vei imita prin stra­lucirea propriei tale curatii pe Cel care se reflecta deja in tine.

In om lumea materiala devine obiect al libertatii. Fata de aceasta lume, omul are o responsabilitate deosebita. Fiinta deodata sensibila si noetica, omul este mijlocitor intre lume si Dumnezeu, intre materie si spirit, avand responsabilitati aparte fata de lume si-n fata lui Dumnezeu. Prin functia lui mediatoare el aduce toata creatia spre Dumnezeu, o orienteaza in mod constient si dialogul cu Dumnezeu intru sine, dand scop si sens miscarii ei. Numai miscandu-se spre un scop superior lumea poate fi socotita in evolutie (mers spre bine), altfel nu ar fi decat intr-un fel de miscare browniana, iar aparitia si existenta omului ar fi o simpla intamplare, ceea ce potrivit credintei noastre este un nonsens.

Premisele dialogului omului cu Dumnezeu se afla deci in demni­tatea lui de Chip al lui Dumnezeu, de reflectare, la nivel creat, a ceea ce Dumnezeu este in calitate de fiinta necreata. Omul ii da "chipul" lui Dumnezeu participarea lui la plenitudinea darurilor dumnezeiesti, prin impartasirea fiintei sale de calitatile care fac din el o persoana. Iar ca persoana, omul depaseste ordinea fizica a lucrurilor. Specificitatea fiin­tei umane nu este data asadar de ceea ce se incadreaza in limitele na­turii fizice, ci de dimensiunea lui spirituala, de aceea biologia, fiziologia, medicina psiho-somatica, psihologia, neurologia, psihiatria, filosofia, so­ciologia, etc, pot sa dea explicatii satisfacatoare unor aspecte partiale ale omului ca fiinta psiho-fizica. Pentru omul religios insa, toate aces­tea nu sunt suficiente ca sa se inteleaga pe sine si sa aiba constiinta implinirii sale. Omul are nu numai darul si chemarea dupa desavarsire, ci si nostalgia ei (pentru ca in subconstientul lui, cu siguranta pastreaza urmele starii de dinainte de pacat). Omul nu este numai materie limi­tata, masurabila, schimbatoare, extensibila, care se poate dezintegra si altera, ci si duh nematerial, nelimitat, nemasurabil, nemuritor care nu este destinat stricaciunii. Sufletul omului nu este cuprins in intregime in cadrul celor patru dimensiuni ale continuitatii fizice a lumii. Cu trupul, cu creierul sau, cu inima sa se inscrie in lumea materiala, dar prin energiile sale personale, prin forta sa creatoare isi extinde fiinta dincolo de limitele acestei lumi. In antropologia crestina se afirma faptul ca, omul, desi structurat spre dialog cu Dumnezeu, are libertatea sa-l intrerupa sau sa-l refuze, si aceasta pentru ca a fi sau nu in dialog cu cineva, implica un act de decizie personala, un act liber. Or, Dumnezeu, atat de mult pretuieste creatura Sa, incat nu intervine in deciziile sale personale, spre a nu stirbi libertatea umana care constituie una din notele caracteristice ale chipului lui Dumnezeu din om. Daca chipul divin din om il constituie ansamblul calitatilor personale, patrunse de savoarea dragostei lui Dum­nezeu, incalzite de har si de dorinta autodepasirii, asemanarea omului cu Dumnezeu este data de functionarea normala a calitatilor personale umane si de miscarea de autodepasire si apropiere de Dumnezeu. Ase­manarea cu Dumnezeu este deodata proces, devenire intru si, totodata, scop de realizat. Daca chipul este un dat, asemanarea se intretine si se realizeaza prin eforturi proprii. A te asemana cu Dumnezeu, inseamna a da forma in tine atributelor Lui : a fi bun, a fi generos, a fi rabdator, a avea pe Hristos in tine, a spori si dezvolta calitatile fiintei tale prin cunoastere, prin evlavie si prin dragoste. Parintii Bisericii sintetizeaza acest proces continuu de formare, de crestere a fiintei umane, spunand : "Asemanarea este imitarea naturii dumnezeiesti". Desigur este vorba de limitarea prin virtute, nu de substituire prin natura, absolutizand natura umana si uitand sau refuzand adevaratul Absolut. Functionali­tatea normala si armonioasa in care omul a fost creat s-a intrerupt prin caderea in pacat. Dumnezeu restaureaza natura umana in Hristos. El devine centrul din care iradiaza spre lume puterea si dragostea lui Dumnezeu, Mijlocitorul prin care se reia la intensitati noi procesul de dialogare cu Dumnezeu, modelul si idealul lucrarii formative a cres­tinismului.

In textul din Sf. Grigore de Nyssa pe care l-am citat mai sus se spunea ca omul a fost creat cu atatea calitati ca sa imite prin stra­lucirea rezultata prin curatia propriei fiinte, pe cel care se reflecta deja in om prin respectivele daruri. Pentru Sf. Pavel, "a fi crestin inseamna a ne comporta in asa fel incat Hristos sa capete forma, sa capete chip in noi" (Gal. 4, 19) ca intr-o oglinda curata, sa ne schimbam prin in­noirea cugetului (Rom. 12, 2) si in felul acesta sa ne transformam din slava in slava (II Cor. 3, 18), ajungand la masura barbatului desavarsit, care este Hristos (Efes 4, 13). Asadar, scopul principal al educatiei reli­gioase (educatiei religioase crestine) este totdeauna trairea constienta a tainei lui Hristos, realizarea in viata fiecarui om a idealului educational crestin care duce la participarea la viata lui Hristos, nevointa pe care Sf.  Grigore Teologul  o  sintetiza prin  cuvintele :  "Trebuie  sa  mor  cu Hristos, sa inviez impreuna cu Hristos, sa traiesc impreuna cu Hristos, si cu El sa ma fac fiu al lui Dumnezeu".

Hristos nu este doar o personalitate a istoriei care ne-a lasat cea mai inalta invatatura, ci cheia de bolta a universului (cum spunea Teilhard de Chardin) spre care converg toate eforturile umanitatii si uni­versul intreg. Viata crestinului trebuie sa se configureze dupa modelul lui Hristos. Toti Sfintii Parinti ai Bisericii, pornind de la Sf. Irineu (sec. III) ne spun ca : "Dumnezeu S-a facut om (in Hristos) pentru ca omul sa devina Dumnezeu", adica sa dea chip vietii sale dupa chipul lui Hristos-Dumnezeu-Omul. Toate acestea se pot implini in Biserica, spatiul insufletit de prezenta si lucrarea Sfantului Duh. Aici primim harul lui Dumnezeu, energia Lui necreata care ne da puterea sa rupem reteaua relelor porniri instinctuale, a predispozitiilor pacatoase moste­nite, a obiceiurilor rele si a patimilor, sa dominam puterea intunericului si sa facem sa creasca in fiinta noastra puteri noi, incat sa se realizeze in interiorul lumii o "creatie noua", omul indumnezeit prin harul lui Dumnezeu si iubirea lui fata de Dumnezeu si de semeni. Ca religie a majestatii omului (cum spunea J. A. Comenius) crestinismul adreseaza mesajul lui Hristos nu numai copiilor, ci tuturor varstelor si tuturor categoriilor sociale, concentrand lucrarea sa formativa spre realizarea unui tip de om care sa reflecte in sine virtutile lui Hristos - dintre care cea mai mare este iubirea de oameni - precum se reflecta in luciul unei ape curate si limpezi frumusetea malurilor iluminate de soare. Si am precizat, "lac cu ape curate si limpezi" pentru ca atunci cand apele sunt agitate sau murdare, nu mai vedem frumusetea malu­rilor : fie le prelungeste, fie le scurteaza, fie le deformeaza sau nu le mai reflecteaza deloc.

Ca sa conchidem cele de mai sus, precizam ca opera formativa a religiei se adreseaza tuturor oamenilor si tuturor varstelor. Scopul for­marii prin religie este vesnic, avand in vedere mantuirea. Desi poate imbraca forme institutionalizate (si este de dorit sa le aiba), ea nu se confunda cu alte modalitati prin care se incearca modelarea omului, dar nici nu-i sunt indiferente, salutand pe toate cele care nu exclud pre­zenta si lucrarea lui Dumnezeu in programul lor. Biserica in implini­rea idealului ei formativ are nevoie de instructie. Credinta vine din propovaduire, din invatare a ceea ce trebuie sa credem. Dar formarea religioasa reala nu se reduce doar la informarea despre istoria sfanta, despre doctrina Bisericii, despre principiile moralei crestine, ci implicasi trairile intime ale fiecarei persoane in convorbirile de taina cu Dum­nezeu, impartasirea de Dumnezeu in cadrul cultului individual si pu­blic. Se realizeaza nu numai in scoala, ci si in Biserica. De aceea, fara modelarea duhovniceasca simtita tainic in suflet de fiecare persoana, informarea despre cele religioase este insuficienta. Mai mult, o cultura insusita pe baza asimilarii unor teme cu caracter religios, dar lipsita de fiorul sacru dat de simtirea participarii mistice la Dumnezeu, nu poate forma, ci mai degraba, deforma pe cel care si-o insuseste. Daca o religie isi limiteaza mesajul doar la continutul doctrinar-ideatic fara sa-l completeze cu forta harului divin prezent in lucrarea Bisericii, risca sa devina simpla ideologie fideista, uneori mai periculoasa decat cultura eminamente laica (este cazul Teosofiei, Antroposofiei, cu pedagogia ei Waldorf, si al altor curente culturale cvasi-religioase). Fata de o atare cul­tura religioasa si fata de atari curente, Biserica are destule resurse, cu tot interesul pe care-l manifesta fata de ele unii din categoriile, sa le zicem, "cultivate" de "credinciosi". Religia nu este obiect de studiu, ci mod de viata. Obiectivul educatiei religioase nu este acela de a face cetatenii unui stat "copii cuminti". Desigur ca ea are si un.impact social. ii este chiar de dorit. Nu va ramane fara urmari de comporta­ment pe plan social convingerea oamenilor ca sunt fiii aceluiasi Parinte ceresc, ca modul de fiintare al persoanelor Sfintei Treimi trebuie sa se reflecte in modul de comportare al oamenilor pe pamant. Dar toate acestea se vor realiza realmente in societate atunci cand oamenii cetatii vor fi realmente si fii ai Bisericii, interesati in primul rand de sfintirea vietii lor.

Ca si opera lui Hristos, lucrarea Bisericii (Trup mistic al Domnului), care extinde in timp si-n spatiu lucrarea lui Hristos, are caracter in­treit: didactic, profetic si sfintitor. Functia profetica si didactica exista in vederea functiei sfintitoare a Bisericii. Lumea se va schimba cu ade­varat, atunci cand locuitorii ei vor cauta inainte de toate sfintirea vietii lor. Respectul si grija fata de semeni vor exista realmente atunci cand oamenii vor avea constiinta ca ele sunt conditii sine qua non propriului lor proces de sfintire, procesului de configurare a fiintei lor mode­lului de desavarsire prezentat de Dumnezeu in Hristos.

Pr. Lect.  Dr.  Vasile Raduca

• Religia fenicienilor
  Publicat in : Fenicienii
• Wicca, religia vrajitoarelor
  Publicat in : Secte si culte
• Cultura religiei sau religia culturii
  Publicat in : Credinta
• Religia este esentiala in primarie
  Publicat in : Editoriale