In urmă cu ceva vreme, pe un canal tv (vorba unui preot, există posturi tv, care au legătură cu postul şi canale tv care au ... alte legături) răsuna o ştire alarmistă în care se anunţa că un avion cu pasageri a trecut prin turbulenţe destul de înspăimântătoare. Echipajul de zbor, obişnuit cu cazuri mai complicate, a gestionat cu profesionalism situaţia neplăcută. Totuşi, problema persistând, ba chiar accentuându-se, căpitanul echipajului a îndemnat pasagerii să îşi păstreze calmul şi să urmeze instrucţiunile.
Problema cea mai mare a apărut abia la urmă: acesta a îndemnat participanţii să facă o rugăciune. In opinia jurnaliştilor acestui canal, aici s-a dezlănţuit iadul. Cum se poate ca cineva să îndemne la rugăciune în astfel de momente? De unde această îndrăzneală şi nebunească idee? Are omul nevoie chiar acum de rugăciune? Este cumva subînţeles că ar fi ultima dorinţă? Murim???
Fiecare priveşte această realitate prin propria cunoaştere/ignoranţă. Pentru cel fără niciun Dumnezeu, este un sfat pueril, o pierdere de timp. In fond, e alegerea fiecăruia. Nimeni nu pierde timp cu nimeni. Pentru cel din zona mediană e o şubredă alternativă, probabil ultima rămasă. Când toate se clatină, nevoia de ceva stabil e şi mai strigătoare. Pentru omul care în orice context e cu gândul la Dumnezeu, parcă acea chemare nu-şi are rostul, fiindcă oricum este acolo. Foarte important este, pe lângă cei ce aud, şi cel ce cheamă. In fapt, trâmbiţa sună numai dacă este acordată. Iar acel căpitan îndemna oamenii să strige la Cel Care, deşi ne ştie toate lipsurile, le uită pe toate la nevoie, tocmai pentru a ne ajuta. O orchestră care, zburând deasupra pămîntului, era chemată să zboare şi deasupra spaimei, a morţii dinainte de moarte. însă un simplu sunet solitar nu poate uimi şi nici mişca. Aşezat în acord cu alte sunete, la fel de simple, poate crea armonii cereşti. Vocea fiecăruia (păcătos, fiindcă aşa ne aflăm cu toţii) în parte, probabil că nu aduce mare lucru; în biserică (însemnând chiar şi un grup de oameni cu inima la Dumnezeu, aflaţi într-o aeronavă), picătura fiecăruia poate naşte un izvor viu care răspândeşte viaţă şi celorlalţi. Şi chiar de nu s-ar petrece nimic notabil, starea (redusă de unii la nivel de autocontrol psihologic) de linişte nu poate aduce nimic rău. Dimpotrivă.
Ultima rugăciune? Istoria dovedeşte că, pentru mulţi, a fost cu adevărat... prima. Abia de atunci au învăţat să se roage. în pateric se povesteşte că un monah era luptat de nefartatul. îi lovi uşa chiliei, încercând să îl sperie şi să intre peste el. Călugărul se puse peste uşă. blocând-o cu trupul şi cu o rugăciune pirotită. într-o sforţare deosebită (ca a lupului din povestea celor trei purceluşi), comilă a fost cât pe-aici să intre iar călugărul, speriat şi trezindu-se cu totul, a strigat cu putere: Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă! A apărut atunci Domnul Iisus Hristos, iar diavolul a dispărut. Monahul, puţin supărat, i-a reproşat Mântuitorului: „De ce nu ai venit până acum?“ Glasul blând al Fiului lui Dumnezeu i-a răspuns deplin: „Dar abia acum M-ai chemat!“ La fel a învăţat să se roage şi Sfântul Apostol Pavel (pe atunci, Saul). Şi mulţi, mulţi alţi...
Astfel de atitudini întâlnim în viaţa noastră. Preotul, prezent în momentele importante ale oamenilor, intră de multe ori în casele credincioşilor. Atunci când este chemat pentru a oferi Sfânta împărtăşanie unor persoane, anumiţi vecini se pregătesc pentru priveghi. Probabil că negrul reverendei este anticiparea doliului. Ciudat lucru este că preotul, slujitor a învierii şi mărturisitor al acesteia (în fond, după mărturia Sfântului Apostol Pavel, învierea Domnului Iisus Hristos este temelia credinţei creştine şi a propovăduirii ei), nu este înţeles ca om al bucuriei întâlnirii cu Dumnezeu (de la bucuria de pe pământ până la cea din veşnicie). Ba chiar se întâmplă ca preotul să fie întrebat cât mai are de trăit cel/cea împărtăşită (uneori, cu un neaşteptat freamăt). Parcă preotul ar fi trimisul morţii, nu al Vieţii...
Intoarcerea militantă cu spatele la Dumnezeu are aceiaşi adresanţi şi urmăreşte acelaşi scop, indiferent de perioada istoriei. Până de curând, cei care încercau să îl scoată pe Dumnezeu din lume erau mai vocali, varianta dură. Cel ce se punea rău cu partidul, nu avea şanse, chiar de ar fi Dumnezeu sau vreun închinător de-al Lui. Astăzi avem varianta delicată: este cam ruşinos (zic ei) să te închini lui Dumnezeu, pentru că nu avem aprobare de la Comisie, nu corespunde steagului- curcubeu. Cum să pomenim numele lui Dumnezeu, fiindcă lezăm conştiinţele (care, între noi fie vorba, dorm somnul cel de moarte)?
Pentru cei care doresc să închidă glasul rugăciunii, venim cu veşti proaste: nu se poate! Au încercat unii să acopere Golgota, să înalţe temple de zeităţi deasupra Crucii şi nu a ţinut. Alţii L-au ucis pe Dumnezeu, proclamând deicidul. Nici acest lucru nu a durat, fiindcă Hristos cel răstignit, a înviat şi înviază mereu mulţi oameni. Pentru ceilalţi, bogaţi păstrători ai comorii vii de rugăciune: Bucuraţi-vă!
preot Ovidiu DINCĂ
BĂRĂGANUL ORTODOX- septembrie 2017
-
Purtarea de grija a lui Dumnezeu
Publicat in : Zece cuvantari la Postul Mare
-
Purtarea de grija a lui Dumnezeu
Publicat in : Pilda zilei
-
Despre purtarea de grija a lui Dumnezeu
Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.