Sensul "lepadarii de sine" in crestinism

Lepadarea de sine ca urmare a lui Hristos

Mantuitorul ne cheama sa-L urmam, fara a ne obliga la aceasta, ci lasand la libera alegere a fiecaruia. Ce inseamna a-L urma pe Mantuitorul ? Inseamna, in sensul cel mai elementar al cuvantului, a cauta sa realizezi in viata crestina de fiecare zi chipul vietii pe care a realizat-o Iisus, a cauta, cu alte cuvinte, sa fi ca Iisus ; asa cum ne spun Sfintele Evanghelii ca a fost El. Desigur ca urmarea lui Hristos primeste un sens spiritual, gandindu-ne la statura morala, duhovniceasca a Mantuitorului, care ramane valabila peste veacuri si nu la diferite forme de imbracaminte, mancare, sau obiceiuri, pe care le-a depasit timpul.

Cum se realizeaza urmarea lui Hristos? Mantuitorul pune doua conditii : lepadarea de sine si luarea crucii (Marcu, 8, 34). Sa vedem ce sens are lepadarea de sine ? Nu vom putea intelege sensul lepadarii de sine daca nu o vom pune-o in legatura cu urmarea lui Hristos. La aceasta ne obliga insasi textul Sfintei Evanghelii : "Ori cine voieste sa vina dupa mine, sa se lapede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze (Marcu, 8, 34). De la bun inceput trebuie sa precizam ca "Hristos nu este pentru noi o regula seaca de conduita ca legea lui Moise, un model rece ca statuia pe care pictorul vrea s-o reproduca, nici o amintire slaba ca a unui om din timpul trecut al carui exemplu ne atrage, ci este un stapan care viaza, care lucreaza cu noi si in noi, prin harul Sau si prin duhul Sau, El nu cere decat sa ne ajute ca sa se transformam prin El. ... A se intrupa in Hristos, a trai in Hristos si a gasi pe Hristos, iata programul vietii crestine" (J. Duperray, Le Christ dans la vie Chretienne d'apres Saint Paul, Paris 1928 pp. 142-143 ; 255-256).

Deci urmarea lui Hristos se face nu independent de El, ci in El si prin El. A avea gandul lui Hristos (Fil., 2, 5) cum spune Sfantul Pavel nu inseamna a elabora o teorie savanta cu privire la invatatura lui Hristos, ci a-L lasa pe Hristos sa gandeasea in tine, a te lasa patruns de iubirea, de smerenia, de puritatea Lui si in toate sa gandesti si sa faci asa cum ar face El daca ar fi in locul tau. Urmarea spirituala a lui Hristos nu se adreseaza numai mintii, angajind-o pe aceasta in formularea unor precepte savante pe un fond crestin si nici numai vointei, sau sentimentului, ci tuturor acestora, intregii fiinte, atingand coardele cele mai sensibile ale intimitatii celei mai tainice si patrunzand pana in cele mai adanci cute ale sufletului pentru a lucra o transformare sau o renastere in duh si adevar (Ioan, 3, 3-10). E vorba aici de lucrarea tainica a harului lui Hristos, care produce o transformare ontica, sau o schimbare de profunzime, fiintiala, sau o rasturnare morala, incat cel renascut in Hristos isi modeleaza viata conform principiilor lui Hristos. El nu mai gandeste, nu mai voieste si nu mai simte ca un om al pacatului, inclinat spre rau, sau inrobit de rau, ci inundat de puterile binelui tinde necontenit la realizarea lui. Daca este cineva in Hristos, este faptura noua ; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi" (II Cor. 5, 17).

In felul acesta, prin unirea cu Hristos, crestinul devine si el un "Alter Christus" si deci un urmator al vietii lui Iisus Hristos. Dar, dupa cum am vazut, unirea cu Hristos lucreaza o transformare launtrica. Dorinta de a-L primi pe Hristos in sufletul tau este o problema de libera alegere. El sta "la usa si bate" (Apoc, 3, 20). Ramane sa decida fiecare sa deschida sau nu usa sufletului. Cel ce-I va deschide usa, si-L va primi pe Mantuitorul ca pe un oaspete iubit, se va lega de Iisus, fiindca va simti din plin iubirea Mantuitorului, o iubire care il va transforma dintr-un om pacatos, intr-un om nou, dupa chipul Sau. Daca urmarea lui Hristos se realizeaza prin unirea cu El, iar prin unirea cu El se produce o transformare morala, o lepadare a unui om vechi si o imbracare intr-un om nou (Efes., 4, 24) ne apare clar sensul lepadarii de sine, anume ca, lepadarea de sine se refera la lepadarea eului pacatului, a eului cu care se intalneste Hristos si pe care vrea sa-l schimbe dupa chipul Sau, incat crestinul sa devina un urmator al Lui.

Lepadarea de sine privind persoana morala crestina: armonia dintre trup si suflet

Lepadarea de sine fiind un proces de induhovnieire si de innoire dupa chipul lui Iisus Hristos prin unirea cu El, ridica o serie de probleme legate in primul rand de persoana care se hotareste sa-L urmeze pe Iisus Hristos.

O prima chestiune care ni se ofera, ne pune in situatia sa lamurim care este raportul dintre trup si suflet in procesul modelarii intregii noastre fiinte dupa chipul lui Iisus Hristos.

In maniheism si in gnosticism, promovandu-se principiul luptei necontenite dintre bine si rau, s-a apreciat ca trupul ar fi sediul raului; de unde tendinta spre spiritualizare coincide cu lupta impotriva patii materiale din om, ca aceasta sa fie nimicita pentru ca duhul sa ramana singur biruitor. Exagerari de nuanta maniheista s-au facut si in crestinism. De pilda, noi nu putem accepta conceptia dupa care, caderea primului om in pacat s-ar datora ispitei sarpelui, dar si a prezentei partii materiale in om, care oarecum prin creatie ar fi inclinata spre rau. Revelatia divina ne arata antropomorfic ca creatia trupului omenesc constituie o participare directa a Creatorului, spre deosebire de celelalte creatii materiale care au aparut prin cuvant. Dumnezeu nu poate creea nimic rau, sau inclinat spre rau.Prin creatie nu se poate vorbi deci decat numai de un echilibru psiho fizic si nu de o contradictie a acestora. Ramane stabilit deci ca initial s-a pervertit spiritul, care constituie prin definitie chipul lui Dumnezeu si apoi la comanda Spiritului, trupul a savarsit pacatul neascultarii artagand dupa sine o pervertire a intregii fiinte. Intruparea, invierea si inaltarea la cer a Mantuitorului cu trupul pe care L-a luat din Sfanta Fecioara Maria este un argument in plus ca trupul nu e rau. Daca am considera ca trupul este rau, ramane de neinteles intruparea Mantuitorului, fiinca nu ne putem inchipui cum Dumnezeu ar putea sa imbrace o forma a raului.

Totodata nu putea accepta nici unele practici de spiritualizare crestina menite sa creeze o suprematie a spiritului prin diferite metode brutale de dispretuire a.partii materiale din fiinta noastra, pe temeiul intelegerii gresite ca lepadarea de sine, adica lepadarea de acel eu pacatos, ar coincide cu -lepadarea de trup. Sfantul Apostol Pavel referindu-se la unitatea dintre Hristos si Biserica de prototip al. unitatii dintre barbat si femeie, conchide ca "barbatii sunt datori sa-si iubeasca femeile ca pe trupurile lor, "caci nimeni nu si-a urat vreodata trupul, ci il hraneste si-l incalzeste precum si Hristos Biserica". (Efes., 5, 28-30). Observam ca Sfantul Pavel ridica problema armoniei dintre trup si suflet, la armonia si conlucrarea perfecta ca aceea dintre Hristos si Biserica, sau a unitatii dintre barbat si femeie, care au menirea sa formeze un singur trup (Matei, 19, 5).

Intr-adevar, dupa invatatura crestina, trupul este "madular al lui Hristos" (I Cor., 6, 15), sau templu al Duhului Sfant" (I Cor., 6, 19 ; I Cor., 3, 16). Mai mult chiar, Mantuitorul arata ca sufletul este sediul de incoltire, de acceptare si de formare al pacatului; trupului nu-i ramane decat sa execute sau sa concretizeze un impuls de vointa. "Curata mai intai partea dinauntru a paharului, ca sa fie si cea "dinafara curata" (Matei, 23, 26), ne indeamna Mantuitorul. Pentru acest motiv, Iisus Hristos ne descopere o invatatura noua, anume ca, se considera pacat nu numai exercitarea mecanica a faptei pacatoase prin trup, ci si momentul acceptiunii pacatului in suflet. Astfel vorbind despre pacatul desfraului, Domnul precizeaza : "Auzit-ati ca s-a zis celor de de mult: sa nu desfranezi. Iar eu zic voua : ca oricine cauta la femeie spre a o pofti, a si desfranat cu ea in inima sa" (Matei, 5, 27-29). Pacatuind sufletul, trupul va deveni un instument al pacatului. Iata ce ne spune Fericitul Augustin in acest sens : Coruptia trupului care apasa asupra sufletului nu e cauza pacatului prim, ci pedeapsa pentru el. Nu trupul coruptibil a dus sufletul la pacat, ci invers, sufletul pacacatos a facut trupul sa fie supus pacatului... ar fi absurd deci, ca de pacatele si viciile noastre sa acuzam natura trupului, care in general si in felul ei este buna" (De Civitate Dei XIV Migne, P. L. XLI, col. 406 si De Civitate Dei, XIV, 5, Migne, B1. L. XLI, col. 408).

Pe langa faptul ca pacatul izvoreste din suflet, Sfantul Pavel arata ca majoritatea pacatelor nu numai ca sunt roade ale sufletului, dar sant si efectuate de suflet: Fugiti de desfranare. Orice alt pacat ar face omul este in afara de trup, dar cel ce face desfranare pacatuieste in trupul sau" (I Cor., 6, 18). Dar, putem totusi sesiza o interdependenta psiho-fizica in ceea ce priveste acceptiunea si savarsirea pacatului. Pe de o parte observam ca datorita sufletului, afectele si instinctele inerente fiintei umane, se transforma in patimi. Putem intelege mai bine acest lucru daca ne gandim ca si animalele au instincte biologice, dar nefiind prezent elementul spiritual, la ele nu se poate vorbi de patimi.

De aceea, animalele isi exercita instinctul incadrat in anumite legi biologice, fara a deveni o necesitate si-si cere satisfacerea cat mai repetata cum se prezinta procesul de transformare a instinctului in patima la fiintele spirituale. Dar, pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere si faptul ca patimile, adica pacatul devenit obicei si necesitate, se exercita in trup. De cele mai multe ori, atat la formarea cat si la exercitarea pacatului, trupul isi are partea lui de vinovatie. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel vorbeste de doua feluri de oameni: oameni trupesti, sau carnali (Rom., 7, 14), care au rupt legatura cu spiritul si nu mai pot sesiza impulsurile pozitive ale spiritului, ci se complac intr-o viata aproape exclusiv biologica. Insa in ultima instanta trebuie sa remarcam ca acesata situatie se explica tot printr-o deficienta a partii spirituale, in sensul ca si spiritul se lasa atras si se complace in aceasta viata instinctiva, chiar spiritul intretinand-o si alimentand-o.

Este vorba aici de o pervertire sau de o coborare a spiritului la nivelul unei vieti strict biologice. Trupul devine in acest caz un istrument care reactioneaza automat la situatiile de pacat care pentru suflet au devenit o necesitate ; trupului revenindu-i rolul de executie. Acestea pot deveni si pentru trup o necesitate, in momentul cand spiritul decazut la nivelul unei vieti de pacat nu mai este in stare sa se ridice deasupra vietii strict biologice. Cei in cauza devin carnali sau trupesti, coborandu-se din punct de vedere moral sub nivelul vietii animalelor, care sant amorale. Acestia sant oameni trupesti sau carnili, fiindca sub aspect sufletesc sant inrobiti unor impulsuri exclusiv biologice, incat traiesc o viata animalica.

Cealalta categorie de oameni, cei spirituali (pnevmaticosi) se afla la polul opus celor carnali (sarkikosi). Acestia din urma se ridica la o viata superioara, spirituala. Din punct de vedere crestin, Apostolul arata ca "cel ce se alipeste cu Domnul, este un duh cu El" (I Cor., 6, 17). Acestia cauta necontenit, prin unirea cu Iisus Hristos sa-si transforme si sa-si modeleze spiritul ca sa fie asemenea Domnului. Ei cauta sa voiasca, sa gandeasca si sa simta ceea ce simte Domnul, cauta deci sa lepede omul cel vechi al pacatului si din cenusa lui sa se ridice omul virtutii in Hristos. Sufletul crestin nu se lasa inrobit instinctelor animale, ci cauta sa ridice trupul la o armonie cu el, incat sa faca din trup - dupa expresia aceluiasi Apostol - "un madular al lui Hristos" (I Cor., 6, 15), sau un templu al Duhului Sfant" (I Cor., 6, 17).

Lepadarea eului pacatului si trairea in Hristos a unei vieti in care spiritul sa tinda spre realizarea desavarsita a duhului lui Hristos, nu anuleaza instinctele, fiindca nu anuleaza prezenta trupului, si dupa expresia Sfantului Apostol Pavel: "bucatele sant pentru pantece si pantecele pentru bucate" (I Cor. 6, 13), cautand in acelasi timp sa creeze o armonie, sau un echilibru, o dominare, sau o stapanire de sine asupra acestor instincte, in asa fel incat ele sa fie exercitate in limitele unor norme biologice si sa nu degenereze in patimi, incat, dupa cum scrie Sfantul Pavel corintenilor "ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti " (I Cor. 10, 31). Sfantul Apostol Pavel sintetizand aceasta armonie dintre trup si suflet in cadrul vietii in Hristos, precizeaza urmatoarele : "Cei ce sunt dupa trup gandesc cele ale trupului, iar cei ce sunt dupa duh, cele ale duhului. Pentru ca gandul trupului este moarte, iar gandul duhului viata si pace... Si cei ce sunt dupa trup nici nu pot sa placa lui Dumnezeu. Iar voi nu sunteti in trup, ci in duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi, trupul este mort pentru pacat, iar duhul este viata pentru indreptatire. Iar daca Duhul celui ce a inviat pe Hristos din morti locuieste in voi, cel ce a inviat pe Hristos din morti va face vii si trupurile, voastre-cele muritoare, locuind in voi Duhul Lui" (Rom., 8, 5-12).

Lepadarea de sine ca relatie cu semenii

Se pune problema : lepadarea de sine inseamna oare lepadare de lume ? Problema pusa in felul acesta este justificata pe baza necesitatii de a lamuri o intelegere oarecum marginita si exagerata a lepadarii de sine, ca un proces de induhovnicire realizat prin dispretuirea partii materiale din fiinta noastra, iar ca mijloc de realizare al acestui deziderat se proceda la retragerea din lume pentru a nu mai cadea prada placerilor ei.

Mantuitorul nu cere sa-I urmam. Se pune problema : cerandu-ne Mantuitorul sa-I urmam, ne cere sa ne lepadam de lume ? sau : lepadarea de eul pacatului implica lepadarea de lume?"

In Noul Testament gasim texte ca acestea : Desfranatilor! Nu stiti ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu ?' Deci cine va voi sa fie prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu" (Iac, 4, 4) ; "Nu iubiti lumea, nici cele ce sant in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este in el. Caci tot ce este in lume, adica : pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu este de la Tatal, ci sant din lume . .." (I Ioan, 2, 15-17). "... Eu pentru acestia ma rog ; nu pentru lume ma rog ... Eu le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat pentru ca ei nu sunt din lume, precum nu sunt eu din lume. Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean ..." (Ioan, 17, 9, 14-16). Ce sens au aceste texte? Sa fie oare vorba despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu si despre a carei creatie a constatat ca este "foarte buna"? sau despre lumea pe care Dumnezeu a iubit-o cu pretul vietii Fiului Sau, dupa insasi cuvintele Mantuitorului : Pentru ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, cel unul nascut, L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aibe viata de veci. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca lumea prin El" (Ioan, 3, 16-18). De aici ar rezulta ca in Sfanta Scriptura, cuvantul "lume" ar avea un sens oarecum contradictoriu. O lume pe care Dumnezeu a creat-o din iubire si pe care a continuat s-o iubeasca si dupa caderea ei in pacat, cu o iubire maxima, echivalenta cu viata uneia din persoanele Sfintei Treimi. Tot cuvantul lui Dumnezeu ne indeamna "sa nu iubim lumea".

Explicatia consta in sensurile diferite pe care le are cuvantul "lume". Se stie din referatul biblic despre creatie ca Dumnezeu a creat lumea spirituala si materiala ca fiind "foarte buna", cu menirea de-a oglindi bunatatea si perfectiunea divina, sau ca o concretizare a frumusetii dumnezeiesti. Omul, ca sinteza a celor doua lumi, avea menirea sa duca la perfectiune ceea ce Dumnezeu i-a dat ca perfectibil, adica sa se desavarseasca pe sine sub aspect spiritual printr-o legatura vie cu Creatorul si totodata sa desavarseasca lumea inconjuratoare creata buna si supusa Lui. Lucrarile s-au petrecut insa invers : o data cu pervertirea unei parti din lumea spirituala (ingerii deveniti rai), omul a cazut si el prada prin ispitire si fapta, pervertirii in rau, care a atras dupa sine o contradictie cu Dumnezeu, cu el insusi si cu lumea inconjuratoare a Celui ce este coroana creaturii. Se observa deci, ca o data cu caderea omului in pacat, s-a produs un deranjament atat spiritual, cat si material in ceea ce Dumnezeu a creat bun,- adica o infuzare a raului in creatie, care a atras dupa sine o contradictie in lume, incat ceea ce Dumnezeu a creat "foarte bun", cu directie spre desavarsire, sa primeasca pecetea raului si sa apuce pe un drum opus. Dar, oricat de cazuta ar fi lumea, ea ramane totusi creatia lui Dumnezeu si ca atare vrednica de-a fi obiect al iubirii Creatorului, in asa fel incat pentru reabilitatea ei, Dumnezeu trimite pe Fiul Sau pentru a se identifica cu Creatura cazuta, ca unul care nu are nici o tangenta cu raul din ea si astfel biruind raul sa realizeze o transformare ontica a lumii cazute in perspectiva unei aderente libere a omului spre bine si de biruinta, sau de eliminare a raului. Asa ca, Iisus Hristos nu se roaga pentru lume, pentru lumea care fiind cazuta, persista sa ramana in rau, sau sa se identifice cu raul, incat raul sa devina parca o necesitate de existenta a ei.

Daca Mantuitorul s-ar fi rugat pentru o astfel de lume, ar insemna ca indirect ar mai admite existenta raului, ori, Mantuitorul si-a dat viata pentru o totala purificare a lumii de rau. Mantuitorul isi da viata pentru lumea cazuta, pentru reabilitarea ei din robia pacatului, pentru distrugerea raului din lume pentru ca reprezentantii binelui (Apostolii care vor continua lupta de radiere a raului din lume) sa nu fie luati din lumea cazuta, ci ramanand in lume, sa fie feriti de ispita raului, ca daruindu-se lumii sa poata fi tot atatia factori de raspandire sau de biruinta asupra raului din lume, prin raspandirea iubirii si a pacii, incat printr-o intelegere universala sa se ajunga la "Noul Ierusalim", la cetatea pacii, in care omul sa fie stapan peste lumea materiala si sa invinga raul din fiinta lui.

In acest sens ne apar clare si textele de mai sus, care condamnau pe cei ce sunt "prieteni cu lumea". Sfantul Iaeob se adreseaza unor pacatosi (desfranatilor!), care au devenit robi raului din lume. Aflandu-se in aceasta situatie, ei nu pot fi decat dusmani ai lui Dumnezeu care este principiul binelui. Sfantul Ioan indeamna pe destinatari primei sale epistole sa nu "iubeasca lumea" ! Dar tot el explica ce intelege prin lume : "tot ce este in lume, adica : pofta, trupului, pofta ochilor si trufia vietii, nu este de la Tatal.. ." (I Ioan, 4, 16). Aceasta inseamna raul din lume, pacatul pe care crestinii nu trebuie sa-l iubeasca.

Putem intelege mai bine sensul lepadarii de sine, ineadrandu-l in ansamblul desavarsirii personalitatii morale crestine, adica in patrunderea de iubirea lui Hristos ca relatie cu semenii. Legatura, urmarea lui Hristos se face prin iubire. Dovada ca il urmez o fac prin faptul ca ma deschid fata de El, sau ca-L las pe El sa intre in locasul tainic al sufletului meu. Si aceasta se realizeaza prin iubire. "De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal meu il va iubi si vom veni la el si locas la el vom face" (Ioan, 14, 23). Dar aceasta iubire nu ramane numai intr-o directie ascendeta ca fiind indreptata spre Iisus Hristos, nici numai o directie descendenta in sensul ca ma las patruns, de iubirea lui Hristos, ci in masura in care aceasta iubire ia o directie ascendenta, sau descendenta, in aceeasi masura ea trebuie sa fie exercitata si pe linie colaterala, adica indreptata spre orice om. "Daca zice cineva : iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este : pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-l vede" (I Ioan, 4, 20-25).

Prin aceasta iubire, lepadarea de sine primeste un sens universal si se leaga organic de cea de-a doua conditie a urmarii lui Hristos: "luarea crucii" (Marcu, 8, 34). Nu e vorba numai de lepadarea raului clin propria persoana, ci sa ia crucea adica greutatile pe care le intimpina crestinul realizat in bine si deschis fata de orice persoana, pentru a duce o lupta neobosita de a face din orice om, un om de bine si de a-l pune in situatia de-a se darui cat mai deplin pentru binele lumii. Iubirea adresata celui ce-mi greseste, sau fata de cel ce refuza sa intre in legatura de iubire cu mine, primeste sens printr-o insistenta de iubire ce i-o adresez, ca pe o iubire care are nevoie de iubirea lui, sau ca pe o iubire care se revarsa in valuri de iubire pentru a trezi in orice om iubirea si a-l obliga parca sa se manifeste si el cu iubire. Iubirea ta nu mai tine cont in acest caz de greseala semenului, sau de anumite sentimente ale lui fata de tine, ci-l iubeste pe acesta ca pe un frate, fara ca aceasta iubire sa devina slabiciunea, ci biruitoare a urii si aducerea iubirii semenului la acelasi numitor cu iubirea ta, in perspectiva statorniciei in bine.

Acest sens universal al lepadarii de sine il putem intelege, dezbatand un text oarecum contradictoriu:. "Daca vine cineva la mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, inca si sufletul sau, nu poate fi ucenic al meu" (Luca, 14, 26). In acest text e vorba de o constiinta morala treaza si mustratoare, care in neacceptiunea faptei rele se manifesta in smerenie, parca luind pozitie opusa fata de tine insuti. Dar aceasta nu inseamna o dispretuire a eului, ci o corectare a lui, fiindca nu e vorba de o ura a persoanei care trebuie iubita, ci de fapta eului, sau in neacceptiunea manifestarilor eului, care se identifica cu raul, dar nu in perspectiva condamnarii eului, ci a anularii faptei rele cu care s-a identificat, in asa fel, incat, in felul acesta s-ar anula intreg eul rau. Aceasta anulare a eului raului in favoarea desavarsirii binelui nu se manifesta pe un plan individual, ci pentru cel ce vrea sa devina ucenicul lui Hristos, trebuie sa devina un imperativ de-a corecta eul rau, al celor din jur (tatalui, mamei, fratelui, surorii, copiilor, etc), adica de-a le uri acestora eul pacatului, eul neacceptiunii binelui pentru care Hristos s-a pertfit si a duce o lupta necontenita pentru ca din cenusa omului lor vechi sa rasara omul cel nou, schimbat, transformat prin har, in perspectiva unei vieti noi lipsita de pacat si daruita semenilor lor.

Stabilind exact sensul lepadarii de sine si a lepadarii de lume - dupa invatatura crestina - remarcam ca exista o identificare intre lepadarea de sine si lepadarea de lume, prin faptul ca in Hristos, in ambele cazuri se duce o lupta sustinuta de eliminare a oricarui rau si de cultivare a binelui; atat pe plan individual, cat si pe plan universal. Legatura dintre lepadarea de sine si lepadarea de lume se stabileste pornind de la lepadarea de sine si desavarsindu-se in lepadarea de lume si in masura in care cultiv binele in lume, reusesc sa ma desavarsesc pe mine insumi in bine.

Prof. Sorin Cosma