Anul acesta, 2014, este proclamat de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane drept "An omagialeuharistic(al Sfintei Spovedanii si al Sfintei Impartasanii)". O decizie menita sa atraga si mai mult atentia asupra importantei celor doua sfinte taine in viata credinciosilor. La anumite intervale de timp, si in rubrica de fata vom aborda acest subiect, pornind de la duminicile care marcheaza liturgic anul bisericesc.

Sa luam, spre exemplu, primele patru duminici ale anului. Prima dintre ele este cea "dinaintea Botezului Domnului".

Evanghelia ce s-a citit in aceasta zi ni-l descrie pe Proorocul Ioan ca "botezand in pustie, propovaduind botezul pocaintei, spre iertarea pacatelor"(cf. Marcu 1, 4). Spovedania mai este numita si "al doilea botez" sau "botezul lacrimilor", nu in sensul ca botezul se repeta (ceea ce nu se face nici in cazuri de revenire in sanul Bisericii a unui apostaziat), ci in sensul ca o eventuala cadere a omului botezat poate fi "reparata" prin pocainta. Aceasta pocainta se manifesta in mod concret in marturisirea pacatelor la scaunul de spovedanie cand, prin mana duhovnicului, Hristos Domnul dezleaga si infiaza pe cel ce voieste sa se intoarca la Dumnezeu cu toata fiinta lui. Dar tot Botezatorul Ioan ne vorbeste, in aceasta duminica, despre Cel ce vine si boteaza cu Duh Sfant. Asta inseamna ca dezlegarea de pacate nu este scop in sine, ci un pas necesar pe care-l are de facut cel ce s-a rupt de Dumnezeu si acum voieste a se intoarce la El. Lucrarea omului care se pocaieste se desavarseste in actul unirii cu Hristos euharistic, in aceasta dumnezeiasca intalnire, cand omul primeste acelasi Duh Sfant care a prefacut darurile de paine si vin in trupul si in sangele Domnului. De aceea si spune preotul la Sfanta Liturghie, la epicleza, cuvintele: "trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte".

***
In urmatoarea duminica, cea de dupa Botezul Domnului, aflam ca, dupa ce Ioan a fost "pus la inchisoare", Mantuitorul a iesit la propovaduire, primele Sale cuvinte fiind aceleasi ca ale Inaintemergatorului: "pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). E cuprins aici, in acest indemn, un lucru esential pentru mantuirea noastra: nimic nu se face fara conlucrarea omului cu Dumnezeu! Dumnezeu este Cel care apropie de noi imparatia cerurilor, dar ea nu se poate impune cu forta, este nevoie ca noi sa ne convertim (pocaim), sa ne repozitionam cu fata spre El, sa ne aratam disponibilitatea de a o primi. Asa este si in taina spovedaniei, cand omul vine inaintea lui Dumnezeu, punand la vedere viata lui, marturisind si scotand la lumina pacatele sale, iar Dumnezeu este Cel care curata, iarta, dezleaga. Nici omul nu se poate curati de unul singur, nici Dumnezeu nu poate curati pe cel ce nu vrea aceasta. O aceeasi conlucrare divino-umana (sau teandrica) se regaseste si in taina sfintei euharistii. Numai ca, daca in taina sfintei spovedaniei, initiativa apartine mai degraba omului ce se hotaraste sa-si "rasuceasca" viata sa catre Dumnezeu, in taina impartasirii initiativa apartine mai degraba Domnului, care, prin duhovnic, cheama pe cel ce se pocaieste spre a se apropia de euharistie. Sigur, vorbim aici nu de o diferentiere categorica, ci doar de una de accent. Pentru ca nici pocainta omului n-ar putea sa inceapa daca Dumnezeu Insusi nu ar cerceta pe cel aflat in pacate si, in chip tainic, l-ar conduce si l-ar sustine spre a se ridica din cele intunecate, dar nici apropierea de sfantul potir nu se face fara ca omul sa-si doreasca si sa creada ca nu poate primi "belsug de viata" decat daca se hraneste cu "adevarata mancare si adevarata bautura" (Ioan 6, 55).

***
Urmeaza o duminica extrem de pilduitoare pentru ceea ce se intampla si azi in biserici. Zece leprosi cer mila lui Iisus - Invatatorul, iar ei sunt trimisi sa se arate preotilor. Pe aceasta cale mergand, ei se vindeca. De ce-i trimite Domnul la preotii Legii Vechi (precum era si scris, de altfel, in cartea Leviticul)? Nu putea El sa-i vindece direct, fara acest sacerdotal ocol? Evident, putea. Dar ne arata noua, tuturor, ca de pacat - lepra sufletului - nu ne vindecam decat prin spovedanie - pentru ca asta inseamna "a merge si a ne arata preotilor"! Mergand pe calea aceasta, de fapt pe Hristos-Vindecatorul Il intalnim. De aceea si spune duhovnicul intr-un cuvant rostit inainte de a incepe propriu-zis omul a se marturisi: "iar eu sunt numai un martor." -, precum si preotii Legii Vechi nu faceau decat sa constate vindecarea leprosului, sa fie martori in fata comunitatii ca vindecarea e reala si se pot reintegra. Deci marturisirea se face la Hristos direct, dar prin acest mic "ocol", pe care-l facem "tinandu-ne" de epitrahil. Insa din faptul ca doar un lepros s-a intors, "slavind pe Dumnezeu" si multumind Domnului, intelegem ca nu este suficient a fi dezlegati in taina spovedaniei. Caci numai acest lepros aude cuvintele "credinta ta te-a mantuit". Ceilalti 9 raman vindecati, dar nu sunt si mantuiti! Asta inseamna ca fara Hristos euharistic nu exista mantuire (euharistie asta si inseamna - multumire!). Daca iesim din pacate, ne lepadam de cele rele (lepra), dar nu ne intoarcem cu totul la Hristos, fiind multumitori, atunci nu am parcurs pana la capat drumul mantuirii.

***
Ultima duminica din prima luna a anului a fost dedicata lui Zaheu, vamesul plin de faradelegi si tradator de neam, care s-a cocotat intr-un copac spre a vedea "cine este Iisus". Aceasta catarare - distantare de pamant - inseamna a te desprinde de pacate, a nu mai trai la nivelul celor pamantesti. O astfel de elevatie nu este posibila decat printr-o umilire, prin a-ti asuma riscul de a fi luat in batjocura de lume. Acesta este un alt mod de a vorbi despre spovedanie, cea prin care aleg a ma lepada de o vietuire dupa trup, alegand "inaltimea gandului smerit" si umilinta, zdrobirea inimii. Ea include si o sfanta curiozitate, aceea de a vedea cum e Dumnezeu, pe care nu-L poti zari de la nivelul celor pamantesti pentru ca te impresoara multime de pacate si de griji. Dar si aici sesizam ca spovedania nu este suficienta in sine. Daca ar fi fost asa, Zaheu ar fi ramas in copac, iar Hristos Domnul i-ar fi spus tot ceea ce avea de spus lasandu-l in aceasta postura. Or Mantuitorul vine cu un categoric (si neasteptat) trebuie: "Zahee, coboara-te degraba, caci astazi trebuie sa raman in casa ta" (Luca 19, 5). Cu alte cuvinte, daca vrem sa ne apropiem de Dumnezeu cu adevarat, sa-L cunoastem, atunci trebuie sa-l primim in casa sufletului nostru. Euharistia nu este o taina optionala (cum este, spre exemplu, taina sfantului maslu), ci este una obligatorie, este taina tainelor. De aceea "trebuie" sa ne straduim a ne impartasi, daca vrem ca Domnul sa locuiasca in inima noastra. De altfel, acest lucru il gasim mentionat si in rugaciunile de dinainte de impartasanie. In rugaciunea a doua, a Sf. Ioan Gura de Aur, ne rugam ca Hristos sa intre si "in casa sme¬ritului, leprosului si pacatosului meu suflet", iar in cea de a noua rugaciune, a aceluiasi sfant, spunem: "de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei sa locuiesti intru mine, indraznind, ma apropii".

***
Acestea au fost parte din invataturile despre cele doua taine - spovedania si impartasania - pe care le putem desprinde doar cugetand asupra celor auzite in biserici in duminicile din luna ianuarie. Vom continua, intr-un numar viitor, sa exploram alte talcuri, cuprinse in invataturile duminicilor din luna in care ne aflam acum (si, apoi, din lunile celelalte). Ca o concluzie partiala, putem sesiza ca in multe si felurite chipuri ne cheama Hristos Mantuitorul la bucuria impreuna-cinarii cu El. Nu numai in ceea ce auzim in biserici, dar si in viata noastra de toate zilele am putea sesiza cu cat drag ne cheama la Dansul. Numai ca noi ne astupam urechile cu maini unsuroase, ne lipim ochii de ecrane de tot felul si ne umplem gura cu roscove, amagindu-ne ca asa avem tot ceea ce ne trebuie. Iar din adancul nostru abia razbate, uneori, ecoul acelei delicate batai in usa inimii si vocea Iubirii care nu conteneste a ne chema. "De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).

pr. Constantin Sturzu