De ceva vreme, un nou val cunoscut ca prima mărturisire publică din perioada postdecembristă a ateismului unui preot ortodox se pare că tulbură liniştea Bisericii. „Spovedania unui preot ateu” (lucrare ce reprezintă concepţia autorului asupra vieţii) aduce în prim plan frământările scriitorului şi concluziile acestuia: descoperirea dumnezeului bicefal cu chip de umanism şi tehnică, idei bazate pe anularea credinţei şi a ideii de Dumnezeu. Un nou deicid, al cărui călău nu mai este celebrul Nietzsche, ci un (fost) slujbaş al lui Dumnezeu. Răstignitul mai primeşte un piron, bătut cu sete de omul care nu îi aude glasul stins, strângând puternic ciocanul „minunilor ştiinţifice” (noul steag marxist, format din contopirea cu secera care retează fideismul), bucuros că a aflat adevărul.
Iar ceea ce se petrece este absolut firesc: societatea se cerne, iar libertatea proclamată se manifestă evident, uneori agresiv. In fond, fiecare timp are strălucirea, dar şi povara sa. Vremea noastră aduce, pe lângă supradoza de libertate de exprimare (mai ales a celor „altcumva”) şi o uriaşă responsabilitate. Comparând timpul de acum (al libertăţilor formale) cu perioada comunistă (de prigoană foarte acerbă în primii ani „roşii”, unde singura libertate era închinată partidului), talerul înclină indubitabil spre evadarea din anii noştri. Şi totuşi... Chiar şi atunci au fost oameni care au strălucit impresionant, atât intelectual cât şi moral, persoane care au fost „răpite" de credinţa în Dumnezeu. Oameni care nu numai că şi-au păstrat sau intensificat felul sublim de a vieţui, ci oameni metamorfozaţi, „fii" ai Sfântului Apostol Pavel sau ai Măriei Egipteanca. Nicu Steinhardt devine creştinul mărturisitor Nicolae Steinhardt între zăbrelele Jilavei, mărturia lui primind numele Jurnalul fericirii. Fericire în locul cel mai propice bolii, murdar şi blamat? Se pare că da, iar confirmarea o dau cei care au urmat acelaşi drum. încercaţii devin fericiţi, iar răsfăţaţii „libertăţii” se umplu de incertitudini şi cad, dureros şi zgomotos, în abisul amărăciunii.
Intrând în fondul mărturisirii preotului declarat ateu, trebuie manifestată admiraţia pentru lipsa de compromis dintre ceea ce crede şi ceea ce mărturiseşte. Lucrul este evident pentru oricine. O declaraţie asemănătoare venită din partea unui laic sau din partea unui nepracticant al vieţii creştineşti pare oarecum firească, însă din partea unui slujitor al lui Dumnezeu? Unde este adevărul? Pentru unii, adevărul este propria viziune asupra vieţii, un adevăr întotdeauna subiectiv, dreptate personală (o rugăciunea de la Sfântul Maslu striveşte orice vierme al orgoliului, numind dreptatea omului simplă „cârpă lepădată”). Pentru creştinii împliniţi, Domnul lisus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (loan 14, 6). Numai acest Adevăr face pe oameni liberi (loan 8, 32). Nimic altceva şi nimeni altcineva. Interesant este că doar cei care L-au căutat sincer pe Dumnezeu au găsit cu adevărat libertatea, manifestată ca pace lăuntrică şi mulţumire pentru toate. Preoţi sau nu, intelectuali sau oameni simpli, căutătorii au aflat mereu finalul, care a încununat toată încercarea. La fel, cei care au ratat finişul au fost tot din categoriile enumerate. Nu slujirea le-a fost garant al reuşitei, ci căutarea, chemarea lui Dumnezeu, privirea spre cer când pământul le reteza elanul. Iar poziţia socială pe care au avut-o nu a fost suficientă pentru liniştea lor; sunt sfinţi din Pustiul Egiptului, avve din Pateric, care au avut demnităţi imperiale - chiar au fost împăraţi bizantini şi s-au redescoperit ca simpli monahi, abia atunci primind „cununa cea neveştejită a măririi”.
Dincolo de motivaţia onestă care a dus la oprirea slujirii (incompatibilitatea dintre propriile crezuri şi cele promovate), apar câteva remarci triste, uimitor de... superficiale. Ca teme sunt redate inexistenţa lui Dumnezeu, ca urmare a faptului că Acesta nu se vede şi nu se „simte”, soluţiile tehnice şi ştiinţifice ca salvare a lumii (chiar şi din perspectivă morală!); moartea ca plată a păcatului, privită ca injusteţe ce infirmă total prezenţa unui dumnezeu.
O întâmplare simplă, banală vine să scuture puţin pe cei preaplini de ei: se spune că un simplu copil cu certitudinea prezenţei lui Dumnezeu (aşadar, credincios viu) a fost invitat de un ateu foarte „inteligent” să i-L arate pe Dumnezeu şi va primi, drept răsplată, un măr. Copilul, sigur de prezenţa Tatălui din Cer precum era sigur de propria prezenţă, a răspuns înţelept („din gura pruncilor ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător " - Psalmul 8, 2): „Dacă îmi veţi arăta dvs. unde nu este Dumnezeu, vă voi da două mere!" Simplu, genial! Psalmistul David mărturiseşte atotprezenţa lui Dumnezeu, care Se ascunde şi totodată, se arată tuturor, fără să jeneze câtuşi de puţin libertatea fiecăruia: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti” (Psalmul 138, 7-8). Or, dacă Dumnezeu este ubicuu, chiar şi în iad, de ce nu este simţit? De ce nu este şi acolo bucurie şi pace?
Aici este taina libertăţii şi consecinţele acesteia. Ochiul închis spre Dumnezeu nu poate vedea slava, cu toate că aceasta există. Lumina soarelui luminează tuturor, dar orbul (sau cel care închide ochii) nu o primeşte fiindcă nu o doreşte. Este de vină soarele că omul fuge de el? Poartă culpă lumina că cineva îşi acoperă ochii şi se răneşte, nevăzând? Oare Dumnezeu a făcut o preselecţie (predestinaţia inventată şi mult iubită de unii protestanţi şi neoprotestanţi) nedreaptă, hrănindu-se din durerile omului? Ce om va da şarpe şi piatră fiului său, când copilul cere peşte şi pâine? (Matei 7, 9-11)... cu atât mai mult Dumnezeu dă omului. Dacă omul cere pâine şi peşte, Dumnezeu oferă mană cerească şi prepeliţe, iar omul vede piatră şi şarpe, atunci vederea omenească este profund alterată.
Mărul oferit în dar de copilul care L-a mărturisit simplu pe Dumnezeu ne aminteşte de mărul autorului cărţii evocate. Acesta este mâhnit că Adam şi Eva au gustat din măr şi că aşa a apărut moartea (din perspectiva religiei), ceea ce este o mare nedreptate. Varianta mărului este o abordare populară, nicidecum scripturistică, şi dovedeşte că cel care o invocă nu cunoaşte suficient Cartea Facerii. Pomul amintit este cel al cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 17), care se prezenta ca bun la mâncat şi plăcut la vedere (Facere 3,6). Atât. Niciunde nu este prezentat, în conţinutul scripturistic, soiul de pom fructifer; sigur că există un erou care se luptă pentru mere, un Prâslea care le caută pe cele de aur, furate din grădina tatălui-rege, al cărui drum restaurator până pe tărâmul celălalt este inspirat de cel al noului Adam, Fiul lui Dumnezeu. Petre Ispirescu se inspiră din „temele" creştine: lupta pentru salvare, sângele, biruinţa binelui. Mai mult decât în povestea lui Prâslea, Fiul lui Dumnezeu se foloseşte de arma diavolului (zmeul cel urât): pomul cunoaşterii oferă lemnul pentru Sfânta Cruce; dacă omul a căzut prin lemn, este ridicat tot prin lemn - ne învaţă cântările Triodului.
Mântuitorul este Cel Care însemnează lumea prin Sfântul Său Sânge, făcând din el pod prin care au fost ridicaţi cei din tărâmul morţii, din iad. In fond, cea mai mare, nedreaptă şi răsunătoare moarte nu a fost a omului, ci chiar a Fiului lui Dumnezeu, pentru a aduce cea mai mare şi neaşteptată înviere - nu a lui Dumnezeu, căci în El nu este moarte, ci chiar a omului, începând cu Adam. De altfel, aceasta este scena reală a învierii Domnului în Biserica Ortodoxă: Adam şi Eva ridicaţi din iad şi înălţaţi în împărăţia Vieţii, a lui Dumnezeu. „Mărul" a fost pretextul şi prilejul dovedirii marii iubiri a lui Dumnezeu: Crucea, Moartea şi învierea. Primul care a suferit din gustarea pomului neascultării a fost însuşi Dumnezeu, Cel întreit în Persoane. Iubirea Tatălui este iubirea care răstigneşte chiar pe propriul Fiu, iubirea Fiului este iubirea răstignită, iubirea Duhului Sfânt este iubirea care biruieşte prin înviere (Sfântul Filaret al Moscovei).
De ce mor toţi oamenii, chiar şi cei nevinovaţi? Plata păcatului este moartea, iar dacă omul nu face păcate vădite sau evident antisociale, chiar de a trăit o singură zi, tot a săvârşit păcatul (I loan 1, 8-9). Bunătatea lui Dumnezeu preface curgerea rectilinie spre păcat în moarte pentru trup, iar, prin asumarea păcatelor şi primirea liberă a roadelor Jertfei Fiului Său, oferă omului nu o viaţă biologică limitată (pe care unii încearcă să o înveşnicească în forma actuală, până ajung ca bătrânul Simeon, dorind să fie eliberaţi de sub povara anilor), ci veşnicia, bucurie de nespus. Iar toate acestea sunt oferite gratuit, fără vreun merit. Chiar şi astfel, unii sunt tot nemulţumiţi. Pentru ce? Ei să răspundă! Insă răspunsul îl intuim: nu doresc să se auto-pedepsească, vor să rămână la condiţia de om trist, care e nemulţumit de teluric, dar caută împlinirea prin lumesc. Dacă omul e supărat pe moarte, de ce caută numai lucruri muritoare? Cel care crede în Viaţă, nu se teme de moarte!
Nu e nimic mai revigorant, mai îmbucurător decât: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând!" Tot cosmosul strigă plin de nădejde, are loc un nou „big-bang", o nouă lume - a învierii, unde omul morţii devine fiul învierii. Moartea e biruită cu Moartea şi învierea Domnului, nu la terapie intensivă ori la saloanele de chirurgie estetică; acolo e doar amânată moartea... dar când vine, este nimicitoare pentru cel ne-înviat! Istoria a fost scrisă nu numai de oameni longevivi, ci de oameni valoroşi. Nume de tineri apasă adânc în umanitate: Alexandru cel Mare, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş (şi mulţi alţii), toate culminând cu Tânărul şi Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Felul în care trăieşte omul îi dă sens, istorie şi veşnicie. Modul în care trăieşte şi, mai ales... moare. De acolo vine începutul lui. îi este frică unui erou că moare, ştiind că face acest lucru pentru patria pe care o iubeşte mai mult decât pe sine? Este o onoare să sfinţească pământul cu jertfa sa! îi este teamă unui creştin de moarte, de întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu pe care L-a iubit, de Cel Care l-a ridicat din căderea spre iad? Este o binecuvântare! însă pentru cel fără iubire de neam şi credinţă în Dumnezeu moartea este înfricoşătoare, fiindcă îl aduce în faţa întunericului în care crede; se vede gol, lipsit, biruit de ea. Şi dacă nici această frică nu naşte nimic în inima lui, situaţia este tragică.
Mă aplec admirativ în faţa oamenilor care au încercat să-l oprească pe părintele din demersul lui; aceştia au spus că îl acceptă aşa cum este el, chiar dacă nu mai crede în Dumnezeu. Copiii au spus tatălui că îl acceptă chiar dacă şi-a pierdut abilitatea şi vocaţia de tată, ajutându-l să treacă peste încercare. O lecţie frumoasă pe care o primesc umilit! Când oaia ajută pe păstor şi încearcă să ducă parte din povară, numai pentru ca turma să se păstreze şi păstorul să fie ajutat, înseamnă că suntem, cu adevărat, un popor binecuvântat.
Sunt extrem de multe lucruri de nuanţat în abordarea cărţii sus-pomenite. Cert este că au fost sfinţi care au avut momente de cădere, de ispite îngăduite de Dumnezeu, care au ajutat enorm în intensificarea relaţiei cu Dumnezeu. Sfântul Siluan Athonitul mărturiseşte un astfel de episod în viaţa sa. „După o vreme, m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântuire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veşnică. Simţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat. Această stare a durat un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-l îndure multă vreme. In aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufletul meu" (între iadul deznădejdii şi iadul smereniei). Oricine trece prin momente de răscruce; cheia este ca omul să nu rămână blocat acolo.
De ce este sublimă preoţia? Pe lângă multe alte motivaţii, preotul este părtaş bucuriei celorlalţi. Mărturisesc două lucruri dumnezeieşti, de curând petrecute, care demonstrează că tot eşafodajul tristelor remarci făcute de „preotul ateu" este un foc de paie. în primul rând, o familie aflată în pragul destrămării, cu o copilă plecată de acasă, după nenumărate încercări de reunire (discuţii, rugăminţi, ameninţări, plângeri la Poliţie), a ajuns, în fine, la Biserica lui Dumnezeu. Câteva rugăciuni, ceva sfaturi, îndemn la post şi credinţă nestrămutată - acesta a fost tratamentul. Peste câteva zile au venit împăcaţi cu toţii la biserică, mulţumind lui Dumnezeu cu ochii în lacrimi. Cazul 2: o fetiţă bolnavă de cancer, multe investigaţii, tratament, operaţie, chimioterapie. După mai mult timp de tratament şi rugăciune, bunica, lăcrimând şi mulţumind tuturor din biserică, a exclamat: „Nepoţica este sănătoasă, iar rezultatele arată că e vindecată total!"
Lucrurile acestea sunt mai mult decât suficiente. Şi sunt doar două din cele petrecute, pe care mulţi le trăiesc, iar unii le află. Aici e taina...
Preot dr. Ovidiu DINCĂ
Baraganul Ortodox nr. 170, iulie 2017
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.