Teologie si ideologie

Teologie si ideologie. Tentatia interpretarii ideologice in cadrul discursului teologic

 

I. Teologia si marginalizarea ei culturala

 

Este un fapt evident ca Teologia contemporana se afla intr-o situatie de marginalizare culturala. Unii teologi considera ca aceasta marginalizare se datoreaza faptului ca, in societatea actuala, prioritate nu are "cultura sufletului", prin valorile religioase si morale, care a fost pana nu demult "sufletul culturii", ci cautarea confortului biologic si a profitului imediat. Consideram ca aceasta explicatie este insuficienta, deoarece, chiar din perspectiva teologica, cautarea confortului, ca si dorinta de a trai in aceasta lume cat mai mult si cat mai bine, sunt expresia unei nostalgii a "Paradisului pierdut" si ca atare se strecoara pe cai foarte subtile in fiecare constiinta umana, deci si in constiinta teologica.

 

Epoca noastra insa, datorita dezvoltarii fara precedent a capacitatii de stapanire si manipulare a Omului, favorizeaza, mai mult ca oricand, cautarea confortului existential si, odata cu el, stimularea celor trei tentatii majore, prezente deja in cartea Genezei, si anume: placerea, averea si puterea.

 

Constiinta care devine tributara acestor tentatii si se complace in "cercul lor de vraja" trateaza apoi cu indiferenta sau marginalizeaza orice demers al cautarii unei vocatii ultime a Omului, "dincolo" de ceea ce ii ofera societatea de "consum" si "valorile" pe care ea le propune.

 

Cautarea unei vocatii ultime sau a unui sens transcedent al existentei umane este "totusi" constitutiva Omului ca fiinta purtatoare de "logos", adica de ratiune si sens si de aceea ea se manifesta chiar si in starea de decadenta spirituala cand non-valorile sunt considerate valori si asimilate ca atare.

 

Experienta ne arata ca "locul" sau "toposul" in care se intalnesc si se confrunta "valoarea" si "non-valoarea" au fost dintotdeauna si sunt si astazi "mintea" si "inima" Omului. De aceea, de "forma" si "continutul" mintii si inimii depind toate atitudinile si actiunile Omului in calatoria sa prin timp. Modul in care este "informata" mintea si modul in care este "inspirata" inima sunt esentiale pentru fiecare persoana si, implicit, pentru fiecare comunitate umana.

 

Pana in epoca moderna "informarea" mintii si "inspiratia" inimii in orizontul culturii si civilizatiei europene s-a facut plecand de la un anumit ideal de "Om" si anume "Omul sfant", Omul care prin lumina "harului" si a iubirii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, si-a actualizat "chipul" sau dumnezeiesc. Intreaga cultura si spiritualitate europeana poarta pecetea acestui ideal uman. Toate catedralele europene, toata muzica bizantina, gregoriana, preclasica sau clasica, toata pictura si sculptura religioasa din Rasaritul si Apusul Europei reprezinta expresia obiectiva a efortului pe care fiecare generatie de crestini l-a facut pentru a-si actualiza chipul sau dumnezeiesc si a-si transforma fiinta intr-o "catedrala" vie.

 

Acest ideal uman, datorita unei evolutii istorice specifice, nu il mai gasim in cultura moderna europeana. El a ramas, totusi, spatiul de "respiratie" al unei minoritati care, de cele mai multe ori, se retrage in turnul de "fildes" al bucuriilor "simple" -nu simpliste -pe care le ofera, spre exemplu, comunitatea si comuniunea academica, in stransa relatie cu comunitatea si comuniunea eclesiala. In masura in care retragerea acestei "minoritati" intr-un turn de "fildes" este expresia unei atitudini spirituale responsabile, si nu doar mascarea sentimentelor de marginalizare si frustrare (culturala, economica, sociala), in acea masura "minoritatea" va fi cautata, mai devreme sau mai tarziu, de "majoritatea" consumerista si utilitarista. La aceasta concluzie a ajuns, intr-o clipa de har, si marele "disperat" al secolului trecut, Emil Cioran, care afirma ca "nu exista caldura decat in preajma lui Dumnezeu. De aceea tot ce este Siberie in sufletul nostru ii cere pe sfinti".

 

Un alt ganditor roman, Anton Dumitriu, intr-una din cartile sale, se intreba pe buna dreptate, de ce Europa moderna nu a preluat acest ideal de Om si daca abandonarea lui nu a condus la o "scadere calitativa a culturii europene in intregul ei".

 

Evident ca nu ne-am propus sa raspundem la aceasta intrebare, insa, totusi, am dori sa subliniem ca marginalizarea culturala a Teologiei este si ea o consecinta a abandonarii idealului de sfintenie umana. De aceea astazi in mediul academic si in spatiul mai larg al culturii, Teologia este receptata incorect si considerata ca "superstructura ideologica" a unei institutii -institutia eclesiala -, care ar dori sa-si impuna, in mod constrangator, sistemul sau de valori religioase, morale, spirituale, culturale etc.

 

II. Teologia ca "superstructura ideologica"

 

De ce totusi Teologia este receptata incorect si considerata o "superstructura ideologica"? Se stie ca orice proces de receptare a unui sistem de valori implica, in primul rand, pe cei care-l transmit. De aceea, atunci cand analizam procesul de receptare incorecta sau de marginalizare culturala a Teologiei, se cuvine sa analizam, mai intai, in ce masura teologii insisi au contribuit la aparitia si dezvoltarea acestui proces. Am analizat acest aspect intr-o lucrare in care ne-am ocupat de procesul de secularizare al lumii moderne. Revenim aici cu alte consideratii din perspectiva Teologiei morale, o disciplina care a contribuit, prin unii dintre reprezentantii sai, la transformarea Teologiei intr-o structura ideologica.

 

Daca facem o evaluare a modului in care au fost asumate, interpretate si prezentate valorile morale crestine in cadrul acestei discipline, mai ales in ultimele secole ale mileniului trecut, putem constata ca el a fost mai mult mimetic si juridic, decat ontologic si existential.

 

Acest lucru se poate observa usor daca deschidem manualele de Teologie morala sau de Etica crestina publicate in Facultatile de Teologie din tot spatiul european crestin (ortodox, catolic sau protestant). In aceste manuale descoperim afirmatii de genul: "Omul trebuie sa-si implineasca scopul sau ultim printr-o activitate personala in conformitate cu norma indepartata (obiectiva) si cea apropiata (subiectiva) a actiunii morale, adica in conformitate cu legea si constiinta"; sau "legea morala este o prescriptie ori o dispozitie cu caracter durabil, data si promulgata de catre autoritatea legitima in scopul promovarii binelui obstesc".

 

Analizand aceste afirmatii, unii teologi contemporani considera ca ele trezesc reactii critice nu doar in spatiul teologic contemporan, ci si in randul psihologilor. Teologii considera ca viata morala crestina nu se structureaza, in primul rand, printr-o lege morala impersonala, ci prin asezarea ei in orizontul misterului Revelatiei iubirii lui Hristos fata de lume. Psihologii, la randul lor, nu pot accepta ca Omul este un individ izolat, care-si construieste si traieste sistemul sau axiologic doar in relatie cu un criteriu abstract (legea) si un criteriu subiectiv (constiinta).

 

Dimpotriva, dupa ce a trecut prin ceea ce psihologia moderna numeste conflictul sau complexul lui Cain si complexul lui Oedip, Omul constientizeaza faptul ca ceea ce motiveaza in mod fundamental sistemul sau de valori si atitudinea sa morala nu este "legea" in dimensiunea sa juridica sau chiar "morala", ci este cautarea unei relatii cu "Altul". "Altul" devine referinta ultima dincolo de "lege", iar aceasta ramane, totusi, criteriul axiologic pentru stabilirea si pastrarea unei relatii corecte cu "Altul". Atunci cand ordinea se inverseaza, cand "legea" morala devine referinta ultima, asa cum s-a vazut din manualele citate, asistam la o regresie in planul vietii morale. Omul, in acest caz, nu mai reactioneaza decat din interes sau din frica, mai precis din frica de pedeapsa: "daca tu faci ceea ce este interzis, vei fi pedepsit".

 

Evident ca in formarea caracterului moral, cel putin intr-o anumita etapa, aceste imperative pot fi mijloace de prevenire a unor atitudini sau fapte imorale, insa daca se instituie in metode unice de educatie morala si religioasa, ele asaza constiinta in afara orizontului iubirii lui Dumnezeu. In aceasta situatie, mai devreme sau mai tarziu, Dumnezeu (si implicit teologii care "vorbesc" despre El) va fi privit ca o Fiinta care constrange si inspaimanta. Constiinta morala este, astfel, informata cu ideea ca Dumnezeu este un "jandarm" care vede totul si pedepseste in mod exemplar.

 

Exista insa un lucru si mai important legat de acest aspect. Raportata doar la o lege morala impersonala, ca referinta ultima si nu ca expresie a iubirii lui Dumnezeu fata de Om, constiinta morala se falsifica si se instraineaza de adevarata relatie cu "Altul". Traind mereu cu sentimentul fricii de pedeapsa, ea poate deveni o constiinta nevrotica sau, pentru a se justifica, poate deveni "jandarmul Celorlalti" care nu impartasesc acelasi sistem de valori.

 

Experienta noastra pedagogica sau experienta pastorala de astazi ne arata ca, in cele mai multe cazuri, relatia cu "Altul" -cu semenul sau cu Dumnezeu -poarta amprenta unei crispari moraliste a "supra-Eului" sau a Eului narcisist, structurat in functie de un anumit mediu social in care, pe parcursul timpului, tensiunile si conflictele s-au redus la minim.

 

In contextul globalizant si pluralist de astazi, "Altul" -semenul -pe care-l intalnim -la nivel personal sau colectiv -are totusi o istorie diferita, o experienta de viata diferita si un univers cultural, spiritual si moral diferit, structurat in functie de sistemul sau de valori sau, poate, de non-valori.

 

Problema care apare in fata constiintei noastre este aceasta: suntem pregatiti sa intelegem acest univers al "Altuia", fara a relativiza sau abandona propriul nostru univers axiologic? Avem puterea sa acceptam -nu doar formal, ci in deplina sinceritate -ca exista si alte sisteme de valori sau alte perspective decat cele pe care ne-am ctitorit propriile certitudini?

 

Pentru multi dintre noi, acest lucru este posibil in mod formal, dar imposibil din punct de vedere existential si afectiv. Neputinta sau blocajul nostru afectiv merge pana la refuzul "celuilalt", la distantarea de el, pentru a nu-l "vedea", a nu-l "auzi" sau "asculta", sau a-l considera ca si inexistent! Aceasta neputinta "afectiva" si "mentala" (Dostoievski definea iadul ca neputinta a Omului de a-L iubi pe Dumnezeu si pe semeni) este insotita uneori de o agresivitate "moralista" prin care credem ca ne putem apara "identitatea" noastra precara, constituita doar prin raportarea la o "lege" in sine si nu prin comuniunea reala cu o Persoana. Aceasta agresivitate nu este justificata din punct de vedere crestin. In mod deosebit, Sfantul Pavel a argumentat ca in Hristos si Biserica Sa nu se poate cultiva dispretul fata de "Altul" si nici agresivitatea, din motive de rasa, de clasa, de cultura, de doctrine politice sau chiar religioase. Daca cineva se hotaraste in mod liber si constient sa devina "teolog" si martor al iubirii lui Hristos -dar si al dreptatii Sale -fata de lume, el trebuie sa depaseasca, in intimitatea constiintei, toate aceste distinctii pentru a-l intalni pe "celalalt" si a-l respecta in identitatea sa specifica. Evident ca maturitatea necesara unei asemenea atitudini nu se dobandeste usor, dar in spatiul teologic aceasta maturitate este absolut necesara pentru a transforma perceptia incorecta a discursului teologic si a elimina confuzia care, asa cum am vazut, se face intre teologie si ideologie.

 

III. Dimensiunea ideologicä a discursului teologic

 

Desi Teologia nu este Ideologie, totusi discursul teologic are o dimensiune ideologica. Pentru a intelege corect acest lucru trebuie sa precizam, mai intai, conceptul de ideologie. In acest sens, vom face apel la Paul Ricoeur, care s-a ocupat de acest aspect intr-o lucrare tradusa si in limba romana si in care analizeaza trei aspecte ale ideologiei:

 

1. Ideologia ca distorsiune sau disimulare a realitatii Acest aspect este prezent in scrierile din tinerete ale lui Marx. El a preluat conceptul de ideologie de la filosofii francezi, discipoli ai lui Condillac, care se autointitulau ideologi. Insa, in viziunea lor, ideologia insemna o "analiza a ideilor formate de spiritul uman". Tanarul Marx a dat o alta interpretare acestui concept, influentat desigur de Feuerbach, care in lucrarea sa Esenta crestinismului, afirma ca in constiinta religioasa, in care realitatea este distorsionata, unele proprietati (pe care el le numea predicate) ce apartin subiectului uman sunt proiectate intr-un Subiect divin imaginar. Marx a vazut in aceasta proiectare paradigma tuturor inversarilor de ordin ideologic. Marx merge mai departe cu aceasta idee si stabileste o legatura intre reprezentarile ideologice si realitatea vietii, pe care o numeste praxis. Ideologia dobandeste, in viziunea sa, un sens general conform caruia exista mai intai viata reala a oamenilor -praxis-ul -si apoi o reflectare a ei in imaginatia lor - ideologia. "Ideologia devine astfel procedeul general prin care procesul vietii reale -praxis-ul -este falsificat de reprezentarea imaginara pe care si-o fac oamenii despre acest proces".

 

Marx si-a intemeiat conceptia despre "revolutie" pe aceasta definitie a ideologiei. Intrucat este o imagine deformata sau o disimulare a vietii reale, practica revolutionara are ca scop reasezarea pe picioarele sale a omului care merge in cap si coborarea "ideilor" din cerul imaginarului pe pamantul praxis-ului.

 

Analizand critic definitia marxista a ideologiei, Paul Ricoeur ii descopera trei fisuri care-i zdruncina credibilitatea.

 

Marx considera ca "ideile clasei dominante devin idei dominante luand forma unor idei universale". Cu aceasta afirmatie, Marx depasea simpla notiune de rasturnare si disimulare a realitatii si asocia ideologia fenomenului insusi de dominatie a unei clase asupra altei clase, deoarece "orice dominatie vrea sa se justifice si o face recurgand la notiuni capabile sa treaca drept universale, adica valabile pentru toti".

 

Mijlocul prin care se realizeaza aceasta justificare, care mascheaza de fapt dorinta de dominatie este, in viziunea lui Paul Ricoeur, retorica.

 

Acest mijloc era cunoscut inca din antichitate. Platon, spre exemplu, considera ca nu exista tiranie fara sprijinul unui sofist. Deci retorica devine ideologie atunci cand este pusa in slujba procesului de legitimare a autoritatii. Din aceasta perspectiva, ideologia, inainte de a fi un act de disimulare, este un instrument de functionare, evident plin de capcane, dar indispensabil pentru echilibrul social. Deci orice sistem de "control" social se sprijina pe o activitate ideologica pentru a-i legitima autoritatea. "Acolo unde exista putere, exista o revendicare de legitimitate si in aceasta revendicare se afla, in opinia lui Ricoeur, cea de a doua fisura a ideologiei marxiste, legata nu de ideea de disimulare, ci de cea de legitimare".

 

2. Ideologia ca legitimare a autoritatii

Acesta este un fenomen pe care nu-l putem evita deoarece orice sistem de autoritate depaseste ceea ce pot oferi membrii sai in termeni de credinta. "Nu cunoastem decat sisteme de autoritate care deriva din sisteme de autoritate anterioare, dar nu asistam niciodata la nasterea fenomenului de autoritate". De aici rezulta si functia de integrare sociala a ideologiei si in aceasta consta a treia fisura in intelegerea marxista a ideologiei.

 

3. Ideologia ca functie a integrarii sociale

Pentru a exemplifica aceasta functie a ideologiei, Paul Ricoeur vorbeste de ceremoniile comemorative prin care o comunitate isi reactualizeaza evenimentele fondatoare ale propriei sale identitati. Pentru a realiza acest lucru, orice comunitate are un limbaj si o structura simbolica a memoriei sale sociale. In acest caz, ideologia are functia de a trezi si mentine convingerea ca evenimentele intemeietoare sunt constitutive memoriei sociale si, prin ea, identitatii comunitatii. Rezulta de aici ca actul intemeietor "nu poate fi retrait si reactualizat decat prin intermediul unor interpretari care ulterior il remodeleaza necontenit, si evenimentul fondator insusi se prezinta ideologic constiintei comunitatii".

 

Paul Ricoeur considera ca fenomenul ideologic nu este posibil decat prin intelegerea corecta a tuturor celor trei aspecte enumerate mai sus. Primul aspect -disimularea -este necesar deoarece entuziasmul trezit de evenimentul intemeietor nu se poate mentine in constiinta posteritatii. De aceea apare "conventia", ritualizarea, schematizarea, care se interfereaza cu entuziasmul si spontanietatea afectiva a credintei si care are nevoie de legitimare, mai precis, de legitimarea autoritatii intr-o comunitate. Legitimarea autoritatii permite, apoi, comunitatii sa se prezinte ca un "macro-individ" pe scena istoriei. In momentul in care autoritatea, legitimata prin ideologie, nu mai pastreaza nimic din entuziasmul momentului intemeietor, transforma comemorarea acestui moment intr-o simpla ritualizare, schematizare si argumentatie stereotipa.

 

In aceasta transformare se afla, implicit, o tentatie pentru reprezentantii autoritatii legitime. Ei nu-si mai asuma autoritatea ca slujire a comunitatii, ci ca instrument de putere si dominatie a ei. Tentatia aceasta a devenit realitate mai ales in sistemele totalitare in care functia de manipulare si control ideologic a devenit prioritara. Paul Ricoeur considera ca, totusi, aceasta degenerare ideologica n-ar trebui sa conduca la negarea rolului pozitiv al ideologiei deoarece "totdeauna un grup isi reprezinta propria sa existenta prin intermediul unei idei, al unei imagini de sine idealizate, care-i consolideaza identitatea".

 

Daca analizam acum discursul ideologic din perspectiva propusa de Paul Ricoeur, putem constata ca si in cadrul Teologiei gasim, mai mult sau mai putin, toate aspectele fenomenului ideologic. Exista, deci, o dimensiune ideologica a discursului teologic, insa, din punctul nostru de vedere, Teologia nu este Ideologie, iar discursul sau nu este ideologie in sensul actual al acestui termen.

 

In primul rand, Teologia nu este ideologie deoarece nu este o expresie a "imaginarului social sau cultural", ci este constiinta reflexiva a Bisericii in lucrarea ei de pastrare, actualizare si transmitere a Revelatiei lui Dumnezeu in lume, manifestata deplin in jertfa de pe cruce a Mantuitorului Iisus Hristos. De aceea, functia Teologiei nu este una "ideologica", ci una slujitoare. Teologia s-a nascut in sanul Bisericii, adica al comunitatii crestine, si este calauzita de credinta si viata duhovniceasca a tuturor generatiilor de crestini, care s-au straduit in timpul trecerii lor prin lume sa-si sfinteasca viata nu in mod izolat si egoist, ci in comuniune cu intreaga Biserica si, prin ea, cu Mantuitorul Iisus Hristos, Intemeietorul Bisericii.

 

In al doilea rand, Teologia nu este ideologie pentru ca nu este un act de disimulare si determinare a vietii reale sau a "praxis-ului" asa cum o definea Marx. Conceptul de "praxis" exista, evident, in Teologie. Insa el are o alta conotatie. "Praxis-ul" sau etapa practica a Teologiei are ca scop eliberarea omului de patimile egoiste si egocentriste pentru a deveni un martor fidel al iubirii si dreptatii lui Dumnezeu fata de lume. Acest aspect l-a subliniat Sfantul Atanasie cel Mare in lucrarea sa Despre intruparea Cuvantului. Asa cum un om care vrea sa vada lumina soarelui, se afirma in aceasta lucrare, trebuie sa-si purifice ochiul pentru ca acesta sa devina lumina, la fel si "cel care vrea sa inteleaga gandirea «teologilor» trebuie sa-si purifice modul sau de a trai pentru ca, unit cu ei prin conduita vietii, sa poata intelege si ceea ce Dumnezeu le-a descoperit.

 

Observam din acest citat ca Sfantul Atanasie cel Mare considera ca Teologia implica atat un efort practic, moral si spiritual, cat si un effort  intelectual. Ideea aceasta o regasim si la Sfantul Grigorie de Nazianz sau Teologul care a subliniat, ca si Sfantul Atanasie, importanta unui demers reflexiv in Teologie, dar a accentuat si exigentele practice pe care trebuie sa le respecte teologul pentru a-si indeplini vocatia sa: "Nu apartine oricui, scria el, sa filosofeze despre Dumnezeu (…) iar cel care filosofeaza (adica teologhiseste) nu poate sa faca acest lucru pretutindeni, nici inaintea tuturor, ci in anumite imprejurari, inaintea anumitor persoane si cu o anumita masura (…); el trebuie sa consacre in mod real mult timp pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu si atunci cand are ocazia favorabila sa exprime cu buna credinta adevarata Teologie. Inaintea cui? Inaintea celor care trateaza cu seriozitate aceasta problema si nu inaintea celor pentru care Teologia este o vorbarie placuta".

 

Deci Teologia nu este o reflectare a "praxis"-ului in imaginatia teologilor, ci un efort de sistematizare si conceptualizare a vietii crestine intemeiata pe comuniunea cu Hristos, Logosul lui Dumnezeu intrupat. Fara acest efort, identitatea vietii crestine nu poate fi pastrata si transmisa fidel de la o generatie la alta. Fara un efort uman de conceptualizare si sistematizare, Teologia sau, mai precis, teologii nu pot evita tentatiile ideologice si, ca atare, discursul teologic poate deveni, la un moment dat, un discurs ideologic. Acest aspect il vom analiza succint in cele ce urmeaza.

 

IV. Cand Teologia devine ideologie?

 

Teologia devine ideologie cand functia sa slujitoare nu este asumata ca proces de "legitimare" a Adevarului, ci ca legitimare a "autoritatii" unei institutii si a structurilor sale de "putere". Revelatia iudeo-crestina, pastrata in Sfanta Scriptura si transmisa in Biserica, ne arata ca autoritatea in Biserica este participativa si se manifesta ca iubire si slujire a comunitatii de credinta. In fata unei puteri exterioare, juridice si constrangatoare, spre exemplu, puterea imperiala romana, autoritatea iubirii Mantuitorului Iisus Hristos nu avea nici o "putere". Totusi aceasta autoritate atragea mari multimi de oameni, lucru ce a trezit suspiciunea, invidia si ura puterii imperiale. Timp de trei sute de ani autoritatea "lipsita" de putere a iubirii crestine s-a manifestat in comunitati diverse din punct de vedere cultural si etnic, dar unite printr-un sentiment de fraternitate si solidaritate, instituind prin atitudinea lor premisele unei culturi crestine "fara frontiere", care va constitui, in timp, sufletul civilizatiei europene.

 

Dupa trei secole de persecutie, puterea discretionara a imparatului si-a recunoscut totusi propria-i relativitate si a permis comunitatilor crestine sa-si manifeste in mod liber propria lor identitate. Insa, in mod paradoxal, prima tentatie care a aparut in unele comunitati crestine nu a fost consolidarea libertatii lor spirituale si a vocatiei lor transfiguratoare prin comuniune cu Hristos, ci dorinta lor de a dobandi "putere". Aceasta dorinta a fost sustinuta si de anumite conditii istorice, dar si de unii teologi care, prin lucrarile lor, pe tot parcursul Evului mediu, au deschis calea unei devieri a discursului teologic spre discursul ideologic. Spatiul acestui studiu nu ne permite sa analizam toate aspectele acestui proces.

 

Teologii care s-au ocupat de el au ajuns la concluzia ca teologia contemporana trebuie sa-si regandeasca discursul sau pentru ca ceea ce se numeste astazi "societatea civila" sa nu-l mai recepteze ca un discurs ideologic, autoritar si constrangator.

 

Cu toate acestea, tentatiile unor interpretari ideologice, in cadrul discursului teologic, exista si se manifesta in mod deosebit in anumite curente teologice cum ar fi: teologia politica, teologia eliberarii, teologia sperantei, teologia neagra, teologia feminista etc. Hermeneutica acestor curente, de care ne-am ocupat tangential intr-o alta lucrare, este inspirata de hermeneutica stiintelor sociale, mai ales de sociologia critica. Problema principala de la care pleaca demersul hermeneutic al acestor curente teologice este de ordin practic si nu teoretic. Toate incearca sa promoveze o interpretare critica a unor practici sociale care au condus, in timp, la foamete, saracie, nedreptate, somaj, disperare, subdezvoltare etc.

 

Aceste practici sociale si structurile care le-au dat nastere au fost uneori justificate chiar cu argumente teologice. De aceea, in viziunea teologiilor genitivului, asa cum se numesc curentele teologice amintite, este nevoie astazi de o reflectie critica asupra praxis-ului politic, economic si social, plecand, desigur, de la Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos.

 

In lumina Evangheliei, lupta actuala a crestinilor si a necrestinilor pentru dreptate sociala nu este o idee abstracta, ci o necesitate impusa de inegalitatea care exista intre tarile bogate si tarile sarace si subdezvoltate.

 

Mizeria economica a acestor tari este interpretata de unii teologi, mai ales latino-americani, din perspectiva "teoriei dependentei" elaborata de reprezentantii sociologiei critice. Conform acestei teorii, monoculturile impuse de economia mondiala globalizanta au un efect negativ asupra economiilor locale. Masele mici de proprietari sunt expropriate progresiv si acest lucru permite unei minoritati bogate sa acumuleze o avere considerabila insusindu-si plus-valoarea generata de munca saracilor.

 

Aceasta acumulare de bogatie pentru unii merge impreuna cu saracirea altora si ea isi gaseste apoi expresia spatiala in polarizarea "centruperiferie".

 

Centrul este caracterizat printr-o concentrare a functiilor de control, de decizie si de gestiune la nivel economic, dar si prin instituirea si difuzarea codurilor sociale, a sistemelor simbolice si a stilurilor de viata la nivel cultural. Periferia, in schimb, este cea care asigura "mana de lucru", dar adesea putin calificata. Din aceasta cauza, autonomia si puterea ei de decizie este redusa la minim. Periferia este "obligata astfel  sa accepte valorile impuse de centru".

 

Deci acest model "centru-periferie" creeaza o dependenta structurala, dar si ideologica, si poate da nastere nu doar la inegalitate sociala, ci si la alte forme de opresiune. De aceea, teologia contemporana, considera reprezentantii teologiilor genitivului, trebuie sa se angajeze in aceasta "lupta" de eliberare fata de orice forma de opresiune, iar angajamentul ei trebuie sa fie, in primul rand, de ordin practic: lupta pentru "eliberare", considera ei, inainte de a fi secularizata de filosofie, stiintele sociale si miscarile de eliberare, este prezenta in limbajul biblic si limbajul credintei. Ea trebuie si astazi interpretata de teologi ca "lupta" pentru eliberarea de pacat si de toate consecintele sale la nivel structural: social, politic, cultural si economic.

 

Din scurta analiza pe care am facut-o demersului hermeneutic al teologiilor genitivului se poate observa clar o "schimbare de paradigma" in cadrul discursului teologic contemporan, care poate aduce un suflu nou in activitatea pastorala si misionara a Bisericilor. Cu toate acestea, aceasta "schimbare de paradigma" nu este scutita de tentatia ideologizarii discursului teologic, mai ales cand acesta se foloseste, fara discernamant, de instrumentarul conceptual al stiintelor sociale.

 

Accentul pus pe "eliberarea" omului de orice forma de opresiune exterioara si asezarea pe un plan secund a "mantuirii" sale din robia pacatului poate sa conduca, in timp, la diminuarea structurilor care lezeaza libertatea si demnitatea omului. Insa, atitudinea opresiva fata de "Altul" ar putea aparea din nou chiar in constiinta celor "eliberati". Mai mult, mantuirea insasi a omului risca sa nu mai fie inteleasa ca rod al comuniunii cu Hristos prin Duhul Sfant in Biserica intemeiata prin jertfa Sa, ci mediatizata prin lupta politica, revolutia sociala sau o distribuire echitabila a puterii.

 

Deci problema teologica principala care se pune astazi in contextual acestei "schimbari de paradigma" hermeneutica este: in ce masura o teologie a istoriei (orice forma ar imbraca ea) nu amesteca intr-un mod inadmisibil conceptele clasice ale Teologiei crestine -cum ar fi conceptual de mantuire -cu concepte preluate din domeniul teoriilor si practicilor sociale; in ce masura poate sa evite ea confuzia dintre istoria mantuirii, care poarta pecetea crucii, adica a rastignirii egoismului si egocentrismului uman, personal sau colectiv, si istoria politica, economica si sociala a lumii, invitata la transfigurare prin evenimentele istoriei mantuirii.

 

Evident ca cele doua "istorii" nu sunt doua realitati paralele. Am putea spune ca, de fapt, exista o singura "istorie" a Omului care se desfasoara in functie de modul in care acesta intelege si interpreteaza vocatia sa in lume: impreuna cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu. Asa cum ne arata experienta istorica, aceasta intelegere si interpretare este intotdeauna relativa, ambigua si plina de tentatii ideologice, adica de "distorsiuni si disimulari prin care ne ascundem noua insine pozitia noastra de clasa, modul nostru de apartenenta la diferitele comunitati la care participam" si prin care "ne protejam statutul social, cu toate privilegiile si nedreptatile pe care le comporta".

 

In concluzie, putem spune ca Teologia nu este o ideologie in sensul actual al acestui concept, insa limita precisa dintre ele este greu de trasat deoarece ea nu se afla "in afara", ci in intimitatea constiintei fiecarui teolog. Ea se poate intui prin "faptele" concrete ale acestuia, insa, cu siguranta, ea va deveni transparenta deplin la judecata finala a Istoriei.

 

Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa