Tineretul si Crestinismul

Vremea noastra este vremea tineretului. O lume veche se darama, o lume noua isi cauta formele de viata. Pulsul ei zvacneste in arterele tineretului. Puls iutit de neliniste, intretaiat de nesigurante, biciuit de enigme. Intre generatia veche si generatia noua exista, incontestabil, un hiatus. Nelinistile generatiei vechi se transforma in suspine dupa lumea care amurgeste; zbuciumarile generatiei noi sunt nadejdi aruncate spre lumea care vine. De aceea tineretul este azi preocuparea universala. Statele in care viata sociala isi cauta mai accentuat noile forme de asezare si-au facut din aceasta preocupare fata de tineret problema principala.

Lupta pentru noile tipare de viata nu are insa numai un caracter politic si social. Tendinta ei este sa consolideze noile forme intr-o conceptie integrala de existenta, fie ea conceptia religioasa, fie conceptia ateista. Din Evul Mediu ideea metafizica n-a mai fost atat de adanc amestecata in actualitatea vie. Daca sub acest raport, epoca liberalismului burghez se caracteriza printr-o diferenta metafizica ce ingaduit calea mediocritatii, tendintele dominante ale vremii azi merg pana la extrem; pana la suprema afirmatie sau pana la suprema negatie. Crestinismul sj ateismul sunt punctele culminante care solicita psihologia zbuciumata a generatiei tinere. Am putea sa definim spiritul nou al vremii prin oroarea fata de dimensiunile mijlocii si prin pasiunea exclusiva a liniilor infinite: fie linia orizontala, de platitudine uniforma, a comunismului ateist, fie verticala infinita a ierarhiilor cimentate de spiritualismul crestin. Aurea mediocritas a lui Horatiu este o formula de viata calma, ce nu-si gaseste locul in gigantica incordare de forte a epocii noastre.

Asadar, problema raportului dintre tineret si crestinism nu este azi o problema numai de cateheza si de pastorala in care Biserica sa aiba initiativa, ci o problema de atitudine impusa tineretului de spiritul extremist alx vremii. Tineretul nostru romanesc, in bataia curentelor contrarii ce vin dinspre apusul fascist si dinspre rasaritul bolsevic, se gaseste in situatia de a lua sua sponte o atitudine sau alta fata de crestinism. Bisericii ii ramane sarcina sa capteze si sa filtreze valorile afirmative ce-i navalesc in prag sau sa indiguiasca valurile negative si rebele ce-i bat in coasta.

Noi vom considera raportul dintre tineret si crestinism sub unghiul initiativei tineretului de a se apropia de Iisus Hristos. Aceasta ni se pare trasatura fundamentala a problemei ce ne preocupa aici. Consideratiile noastre vor avea in vedere tineret universitar, fiindca in sanul lui tendintele sunt clare si inlesnesc astfel concluzii mai sigure.

Pe de alta parte, regimul politic al Romaniei actuale nefiind nici fascist, nici bolsevic, ci un regim de indiferenta democratica, ne ingaduie sa observam mai just tendintele tineretului a carui spontaneitate este garantata de libertatea deliberarii si a optiunii.

Vom spune ceva mai mult: statul nostru, in a carui constitutie scrie ca Biserica ortodoxa este Biserica dominanta, practica acest principiu ca o simpla formalitate oficiala, festiva si decorativa. In realitate este un stat laic, indiferent din punct de vedere religios, gata oricand sa socoteasca religia ca o simpla afacere particulara dupa cea mai buna regula democratica si sa se simta incomodat ori de cate ori religia se contureaza ca forta colectiva sociala. Statul acesta laic nu vede in cultul organizat nici macar o forma de disciplina sociala si de solidaritate morala, ci mai mult o sarcina bugetara pe care este gata s-o arunce in fiece moment. Sub acest raport, el este mult mai aproape de bolsevism decat de fascism. Nu impune conceptia religioasa, nu impune conceptia ateista, dar ar fi incantat in ziua cand cetatenii sai s-ar declara necredinciosi parasind cultele respective.

Aceeasi indiferenta oficiala se observa fata de tineret. Cand in lumea intreaga, strabatuta de suflul aspiratiilor catre noi forme de existenta, problema hneretului constituie preocuparea absorbanta, Romania este poate cea din urma tara unde o asemenea problema rm exista inca. Nu este tineret Sub soare mai abandonat propriei sale sorti ca tineretul nostru romanesc. Cine se preocupa de Pregatirea acestui c tineret pentru o epoca ce se apropie cu pasi uriasi? Nu se pun oare pentru el aceleasi intrebari grele ca pentru tineretul de pretutindeni? Nu sta si el astazi in fata perspectivei tragice a somajului intelectual ce pare iremediabil? Nu este si el setos de o conceptie integrala de viata in care sa-si salveze sufletul din ruinele ce se ingramadesc imprejur? Si in definitiv, nu este el, acest tineret, in huruitul avalanselor ce strivesc umerii slabanogi ai conducatorilor de azi, singura arvuna de aur asupra viitorului?

Nimic dinyaceste preocupari nu hraneste grija statului roman. Statul acesta indiferent si fara nici o directiva clara spre enigma zilei de maine, devine complice prin toleranta la infernala opera de coruptie a sufletului tanar. Tiparul, cinematograful si radiofonia, care sunt instrumentele cele mai de seama ale unei sanatoase indrumari, si care n-ar trebui sa scape controlului continuu si sever al oficialitatii, sunt astazi in Romania marile oficii ale dezagregarii morale.

Librariile si chioscurile gem de tiparitura pornografica in care imaginea trupului gol se intrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinctelor inferioare. Carti si reviste, ce sunt interzise in tarile apusene, se refugiaza in Romania, sunt etalate pretutindeni si sunt recomandate insistent in conferintele radiofonice. O literatura freudista in toate limbile da un prestigiu pseudo-stiintific tuturor acestor aberatii proferate in numele nudismului, a naturismului si al eliberarii de obsesiile sexuale.

Filme prigonite de cenzura vigilenta a altor tari isi gasesc debuseele libere in cinematografele noastre. Iar la radio in fiecare zi celebritatile cabaretelor bucurestene isi miorlaie muzical si insinuant chemarile catre cloaca nocturna a desfraului.

Tiparul, cinematografia si radiofonia sunt stupefiantele zilnice ale sufletului tanar. Tolerandu-le, statul se face complice la funesta opera de demoralizare a tineretului. In ordinea politica si sociala, patura conducatoare nu ofera ca indrumare decat cluburile de partid in care tineretul este momit pentru a fi schilodit sufleteste dupa chipul si asemanarea politicianismului, precum anume cersetori de profesie fura copiii si le desfigureaza trupurile de mici ca sa-i faca apti pentru practica milogelii.

In peisajul dezolant al acestei parasiri oficiale, se petrece un fenomen cu totul neobisnuit: tineretul nostru universitar, sub imperiul unui sanatos instinct de conservare morala si-a devenit singur indrumator. Abandonat propriei sale sorti, el este o lume in sine cu o psihologie si cu o ideologie autonoma. De ce sa ascundem ca, precum exista o detasare completa si o independenta pazita cu gelozie fata de partidele politice, exista o semnificativa independenta fata de insusi corpul profesoral?

Astfel, pe langa spiritul de spontaneitate ce caracterizeaza generatia noua, spiritul acesta autonom constituie o alta caracteristica. Tineretul universitar al Romaniei de azi, dezlipit de inaintasii sai, se gaseste singur in fata viitorului. Ritmica miscarilor lui este alta decat aceea a Romaniei oficiale. Ideologia lui este alta decat a ei. Prapastia se sapa tot mai adanc intre lumea veche si aceasta lume noua ce se cristalizeaza din zbuciumul obstesc cu fata catre ziua ce vine.

Un laitmotiv al acestei psihologii autonome, care strabate scrisul, cuvantarile publice si convorbirile particulare ale generatiei tinere, cu o nuanta de dureroasa melancolie este urmatorul: "Noi n-ara avut copilarie". intr-adevar tinerii de azi, dintre 18 si 30 de ani, n-au avut copilarie. Ei au deschis ochii pe lume in bubuitul tunurilor. Si fragezimea prunciei le-a vestejit-o arsura mizeriei si haosul de dupa razboi. Copiii vremurilor normale se dezvolta in atmosfera de idila patriarhala inmuiata in nimbul basmelor. Plapanda fiinta a acestei generatii nu s-a scaldat insa in izvoarele de clestar ale zanelor, ci in baltile de sange ale macelului. Ea a fost zguduita pana in adanc de cea mai cruda realitate.

In locul povestilor cu voinici biruitori, i-a fost dat sa auda in casa parinteasca istorii aievea cu morti si raniti si sa vada figurile slutite ale luptatorilor intorsi de pe campul de bataie. Razboiul a adus doliu in fiecare casa si in aceasta sumbra atmosfera a crescut generatia de azi. intaia ei mare senzatie de viata a fost contactul cu taina mortii. Si aceasta senzatie a fost hotaratoare pentru psihologia ei. Psihologia ei este cladita pe mortii care ii zac in inima. Aceasta o deosebeste de generatia de dinainte de razboi care purta in suflet, in loc de morti, Cosanzene si Feti-Frumosi. Mai departe, spectacolul pe care i l-a oferit viata publica de dupa razboi, cu desfraul nebun al tuturor profitorilor victoriei nationale, i-a ascutit sensibilitatea morala pana la nefericire.

In supravietuitorii aceia lacomi de viata care au pus stapanire pe bunurile publice, generatia tanara a doliului, n-a vazut altceva decat pe uzurpatorii salbatici si impiosi ai drepturilor mortilor. De aici ostilitatea fata de ei. In toate tarile care au trecut prin razboi s-a observat aceasta ostilitate a tinerilor fata de supravietuitorii profitori. Citeam undeva despre tineretul Frantei ca priveste pe inaintasi cu un aer atat de dusmanos de parca i-ar intreba: "De ce nu muriti odata sa ramanem liberi?". Este parca in aceasta ostilitate ceva din razbunarea postuma a mortilor, exprimata prin tinerii urmasi care nu-si dau seama de izvorul misterios al acestui sentiment.

Fondul acesta subconstient alimenteaza detasarea de care am vorbit si explica intr-o masura izolarea in psihologie autonoma a generatiei tinere. Contactul prea de timpuriu cu moartea i-a dat acestei generatii un simt realist al vietii pe de o parte, iar pe de alta inclinarea catre un sens metafizic al existentii.

Sentimentul izolarii jignite pe care il traieste tineretul de dupa razboi capata o acuitate crunta in contact cu Universitatea. Doua sunt elementele care determina aceasta acuitate: contactul cu camarazii minoritari, in special evrei, si contactul cu sfera culturii universitare.

Contactul cu camarazii evrei pe bancile de studiu da tineretului romanesc ideea imediata a inferioritatii sale economice. Studentii romani pe cat sunt de numerosi, pe atat sunt de saraci. Copii de plugari si de mici salariati in marea lor majoritate, gospodariile familiilor lor sunt ruinate de iuresul razboiului. In noua lor calitate de cetateni academici, ei tarasc dupa ei saracia lucie de acasa si li se pare ca minoritatea evreiasca, cu aspectul ei de belsug material, ii depaseste, ii ofenseaza si le-o va lua inainte. Se adauga la aceasta amintirea proaspata a felului cuin multi evrei s-au purtat in vremea razboiului. Ideea ca in curand Romania Mare, polietnica si poliglota, cu libertati egale pentru toti, va putea fi dominata de rasa intreprinzatoare a lui Israel, nu este dintre cele mai putin chinuitoare idei ce framanta generatia tanara. Sentimentul ca ea este victima nedreptatilor si inegalitatilor sociale o face sa reactioneze violent. Marile miscari antisemite din aceasta vreme sunt de altfel un fenomen general in tarile Europei Centrale. Aceleasi cauze, aceleasi efecte.

In lupta pentru afirmarea intaietatii romanesti in Universitate, studentimea noastra isi da un titlu nou care s-o diferentieze de elementul evreiesc: ea isi zice "studentimea romana crestina". Calificativul de crestin apare astfel in viata universitara intaia oara acum dupa razboi. In Romania veche era un titlu necunoscut. Pe langa deosebirea de sange, el vine sa traga deosebirea de credinta religioasa. Este intaiul contur spiritual pe care si-1 da sufletul generatiei tinere. Totusi nu se poate sustine ca la inceput aceasta definitie crestina corespunde unui continut launtric de religiozitate profunda si limpede. Este vorba, mai degraba, de un misticism vag in care pe langa elementul national, elementul crestin vine ca un titlu de prestigiu din departatul si stramosescul trecut istoric. Crestinismul acesta nominal nu e, cu alte cuvinte, un fapt d constiinta, cat mai degraba o amintire glorioasa. incontestabil, el va ramane de acum incolo o sugestie permanenta pentru clocotul navalnic alt sufletului tineresc inclinat spre un sens metafizic al existentei.

Faptul ca evreii prin foile lor si in special prin iarul "Mantuirea", ce aparea in 1919, ataca ortodoxia noastra cu o violenta neingaduita, determina crestinismul nominal al studentimii sa evolueze din ce in ce mai mult spre o stare de constiinta. De altfel rezistenta ostila a evreilor aduce un bine imens miscarii universitare: inversunand nationalismul, ea face odioase ideile comuniste care in anii de dupa razboi ar fi putut sa prinda teren. Antisemitismul se confunda in mare parte cu anticomunismul. Iar crestinismul studentesc sustinut de nationalism ia tot mai mult aspectul unei conceptii pozitive in opozitie cu negatia ateista a comunismului.

Se adauga la toate acestea un lucru nou: debandada si jafurile ei in averea publica ale politicienilor. Tineretul, care poarta in suflet razbunarea misterioasa mi mortilor din razboi, reactioneaza. El este in stare de revolta morala. Se nasc conspiratii de exterminare a marilor talhari politici. Conspiratiile sunt descoperite. Capii miscarilor studentesti sunt arestati. Se isca procese care zguduie intreaga tara. Cu acest prilej, tinerii care voiau purificarea morala a vietii publice prin mijloace violente dau dovada in fata autoritatilor de o tarie de caracter uluitoare. Este un fenomen cu totul necunoscut pana acum in gelatinoasa pasta morala a paturii noastre suprapuse.

Aruncati rand pe rand in inchisori, capii miscarilor au ragazul sa-si analizeze mai adanc sufletul. Unii fac greva foamei, altii isi noteaza zi cu miscarile gandului si ale inimii. Tin post si, adunandu-se in grup, incep sa se roage Dumnezeu. Tineretea lor prigonita pentru dreptate este comprimata intre peretii inchisorii nu afla alt sprijin decat in Cel de Sus. Ea se sublimeaza in adorarea Cerului, in exaltarea lor, tinerii incarcerati au viziuni religioase. Din acel moment, misticismul religios va cobori in sufletul zbuciumat al acestui tineret/iar unii dintre acesti tineri isi vor pune organizatiile de lupta sub hramul arhanghelului, si icoana lui, vegheata de candele aprinse, va patrona casele lor de intruniri. Fireste, usuratica zeflemea de presa si de cafenea nu va cruta acest fenomen cu totul neasteptat pentru sceptica noastra lume intelectuala. Dar nu este mai putin adevarat ca misticismul religios devine de acum incolo un element component al nationalismului si ca acest nationalism nou, care pana ieri se tara pe pamant, isi scalda avanturile in lumea nevazuta a ingerilor.

Al doilea motiv de izolare a generatiei tinere -ziceam adineauri - estet contactul cu sfera culturii universitare. Oricat ar parea de paradoxala aceasta afirmatie, ea corespunde realitatii. Niciodata intre profesori si studenti n-a existat o mai dureroasa raceala. Raporturile dintre cele doua parti se reduc aproape numai la examene. Care este cauza acestei raceli?

Universitatea romaneasca de dupa razboi este Universitatea romaneasca de dinainte de razboi-Spiritul dominant al prelegerilor nu s-a schimbat, este tributar acum ca si atunci Sorbonei rationaliste/ sceptice, indiferente din punct de vedere religios daca nu de-a dreptul ironica fata de orice manifesta mistica sau irationala. Tinerii care vin cu doliul razboiului in inimi, cu valtoarea nelinistilor in suflet, toata covarsitoarea problematica a epocii lor in creier, cu gustul actiunii imediate hranit din mintirea proaspata a epopeii nationale, cauta in prelegeri, dincolo de suma cunostintelor instructive, formula vie in care sa rezolve zbuciumul vietii lor interioare. Ei asteapta de la universitate sinteza noua sub semnul careia sa se orienteze si sa se ordoneze puterile creatoare ale Romaniei Mari, atat de variata totusi in granitele ei rotunjite. Universitatea era datoare sa dea generatiei tinere a noului stat lozinca de lupta a marelui ideal de cultura nationala care sa-i bolteasca deasupra prestigiul de lumina. Si Universitatea nu i l-a dat.

Nici un "apostol" al tineretului n-a aparut dupa razboi ca personalitatea lui sa intrupeze noul spirit al vremii si sa iradieze directive spre orizont. Sub acest raport, Universitatea dinainte de razboi s-a infatisat mult mai la inaltimea misiunii sale de foc spiritual pe culmea neamului intreg. Nicolae Iorga a fost atunci figura reprezentativa care, in numele stiintei, a rostit cuvantul de ordine al vremii sale. Refractar oricarei metafizici, el a creat in schimb mistica nationala a razoboiului, dand o credinta unica tineretului si creand un mare obiectiv dinamismului sau sufletesc. Dupa razboi, Nicolae Iorga insusi a facut figura deprimanta e dezorientat. Sedus de iluzia europenismului, el s-a Sorbonizat, abdicand total de la rolul de conducator . In vidul astfel creat, Vasile Parvan a aparut moment la carma. Dar misticismul sau era un lechivoc osciland intre granitele crestinismului si ale paganismului antic, echivoc exprimat intr-o forma laborioasa si savanta, fara articulatia clara a unei substante spirituale organice.

Din domeniul filosofiei de unde s-a asteptat deasemenea sinteza gandului romanesc, a venit atitudinea lui C. Radulescu-Motru. Apologetul de acum 30 de ani al ortodoxiei ca formula "magica" a sufletului popular si-a schimbat fundamental convingerile, evoluand catre o ideologie rationalista de marca francmasonica si combatand cu un regretabil zel anacronic misticismul in numele unei filosofii stiintifice a carei moda s-a ingropat impreuna cu veacul trecut.

Fireste, Universitatea este templul stiintei elaborate dupa metoda impersonala a adevarului obiectiv. Dar in viata unui popor ea este mai mult decat atat. Ea este vastul laborator unde se verifica permanentele principii de viata ale neamului si din aliajul lor se zamislesc idealuri spirituale menite sa starneasca energiile creatoare. Acest lucru il asteapta de la Alma Mater orice generatie de studenti. Dar generatia tanara n-a gasit in Universitatea de dupa razboi decat atmosfera indiferenta a stiintei impersonale si absenta oricarei preocupari fata de zbuciumul si de efervescenta spirituala a vremii noastre.

La aceasta se adauga abtinerea corpului profesoral de la sarcina de indrumare educativa a studentimii. Profesorii, intimidati probabil de ideologia francmasonica a unor ziare, au crezut ca nu este civilizat lucru sa se amestece in valmasag, sa-i tempereze excesele si sa-l dirijeze spre clarificarile fecunde. Dezertarea statului de la pregatirea generati tinere a fost secundata de dezertarea profesorilor.

In aceste conditii vitrege, generatia tanara, izolata si parasita propriului ei destin, si-a creat o psihlogie autonoma si o ideologie autonoma ce se transmit azi de la serie la serie prin organizatiile stu?dentesti. Dupa 15 ani de framantari, aceste organizatii studentesti infatiseaza o traditie de viata proprie, cu idei proprii, cu directive proprii si cu o disciplina exemplara intemeiata pe cultul demnitatii academice.

Ce s-a petrecut cu acest tineret este o adevarata minune pe care foarte putini oameni oficiali o inteleg. Singur in fata vietii, biciuit de vijeliile revolutionare ale epocii, cu viitorul infundat de spectrul somajului, acest tineret ar fi putut sa alunece cu repeziciune in anarhie, sedus de utopiile comunismului. Spania s-a prabusit in momentul cand Universitatea ei a fost cucerita de ideile revolutionare republicane. Dar Italia a renascut cand tinerimea ei a fost invadata de slava fara moarte a Romei imperiale si catolice.

Intre revolutionarismul international si intre nationalismul conservativ, instinctul tineretului nostru a ales fara deliberare. Idealul care il insufleteste este crearea unei ordini romanesti intemeiata pe principiile fundamentale, verificate de toata istoria poporului nostru ca valabile. Aceste Principii traiesc in sufletul tumultuos al tinerimii academice. Pentru a le designa, ea a adoptat formula vulgarizata de A. C Cuza:

Hristos,
Regele,
Natiunea,
religia patriei, monarhia nationala si demofilia, sentimentul adanc al dragostei de poporul roman si de institutiile lui.

Daca ar fi sa cautam explicatia acestui fapt adevarat minunat al orientarii spontane si autonom a tinerimii noastre, mie unuia mi se pare usor de gasit: ea sta in mostenirea pe care acesti tineri o aduc de acasa. In marea majoritate, studentii nostri, si in special cei care dau tonul si timbrul vietii colective sunt copii de la tara. Sunt feciori de tarani sau, cand sunt targoveti, sunt nepoti de tarani. Prin sufletul lor, in pofida tuturor ispitelor culturii superioare si a civilizatiei orasenesti, irumpe sanatatea morala a poporului nostru. Patrimoniul acesta misterios este suportul intregii lor vieti colective de azi. Nu este greu sa descoperim, printr-o analiza sumara, caracterul taranesc al acestui patrimoniu. Daca cultura noastra academica este inca deraiata pe linii divergente fata de sufletul poporului, tinerii acestia nu si-au uitat obarsia si, in preocuparile lor, ridicarea poporului constituie un ideal vrednic de tineretea lor.

Demofilia, care este substanta celei mai bune literaturi si arte romanesti, este un fel de metoda instinctiva prin care tineretul ajunge la intelegerea poporului, a datinilor si a institutiilor lui iubite. Prin aceasta demofilie, care nu vine din partea politicii, ci de la un Nicolae Balcescu, de la un Mihai Eminescu, de la un George Cosbuc, de la un Nicolae Grigorescu si de la toti marii visatori care si-au aplecat frunte peste murmurul din veac al poporului nostru, din aceasta demofilie tineretul patrunde valoarea institutii ca monarhia, care este coloana vertebrala intregii istorii romanesti, dar este si suprema viziune de stat a taranimii, careia ii este drag sa vada pe Scaunul Tarii imparat si imparateasa intrupati in carne si oase, din basmul si din legenda milenara, precum si din reminiscentele populare despre slava de odinioara a Tarigradului imparatesc si ortodox, prin aceasta demofilie tineretul intelege insemnatatea covarsitoare de acoperamant spiritual pe care o are Biserica strabuna in viata acestui popor.

Despre atitudinea fata de Biserica sa observam un fapt semnificativ si general care priveste studentimea noastra de totdeauna: aceasta studentime, ca unitate de corp, nu s-a manifestat niciodata ostil Bisericii strabune. Nici cand un evreu refugiat aici, C. Dobrogeanu-Gherea, a savarsit in cultura romaneasca contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric, nici cand a dominat in Universitate ateismul elegant al lui Titu Maiorescu, nici cand profesori agresivi si de mana a doua au insultat credinta religioasa in numele biologiei lui Ernst Haeckel. In pofida acestor ostilitati, tinerimea de altadata a continuat sa pastreze un respect fata de institutia sacra a poporului. Este adevarat ca inainte de razboi acest respect avea o nuanta pur nationala. Biserica era considerata ca un monument al trecutului, avand un rol cultural-national de mana intaia, cum i-l atribuia Nicolae Iorga, care, fost marxist in adolescenta, n-a putut intelege nici mai tarziu, ca istoric national, rolul spiritual al ortodoxiei in viata neamului romanesc.

Invatatii nostri de dinainte de razboi, cu exceptia genialului crestin care a fost doctorul Nicolae Paulescu si a profesorului Simion Mehedinti, chiar cand n-au practicat ateismul ostentativ, au ramas opaci fata de sensul supranatural al Bisericii. Ei au fost victimele liberalismului apusean si ale ideii ca stiinta pozitiva exclude posibilitatea credintei intr-o ordine supranaturala.

In vremea aceea de indiferentism, tinerimea a continuat sa vada in Biserica un monument national ce trebuie inconjurat cu o anumita veneratie. Sa nu fi existat oare si atunci necesitatea marilor descatusari ale inimii, necesitatea elanurilor metafizice, a setei de absolut? Au existat, fara indoiala, dar atmosfera generala de pozitivism stiintific comprima elanurile in adancul sufletelor sau aceste !?elanuri se satisfaceau in misticismul nationalist care a dus la razboiul unirii romanesti.

In atitudinea ei fata de Biserica, generatia de dupa razboi manifesta cu totul alta intelegere. Biserica nu mai este azi un simplu monument venerabil ce apartine trecutului, ci o putere vie si actuala, o parghie necesara a zbuciumatei vieti prezentate. S-a dus de mult vremea normala, cu asezari sociale ce pareau definitive, cand viata curgea pe canalurile sigurantei adiata de satisfactiile pasnice. Astazi existenta noastra este ravasita pana in adancuri de cutremure catastrofale sub a caror putere demonica s-au prabusit in tandari esafodajele de valori cladite de cultura si civilizatia materialista. Zburaturi din falsele dogme in care au crezut cei a ieri se amesteca pe dinaintea noastra intr-un haos fantasmagoric. Participam parca la o desfacere de lumi si dibuim prin praful lor, care ineaca atmosfera, capetele unor noi intocmiri ce intarzie.

S-au daramat bancile care au fost capistile de aur ale veacului al XIX-lea. S-au sinucis odata cu ele sacerdotii si printii pagani ai lumii moderne -bancherii cu puteri planetare. Agonizeaza sistemele economice, sociale si politice. Se darapana imperii intercontinentale ce pareau atotputernice si temeliile lumii se clatina de parca ar fi asezate pe teren dardaitor de mlastina ce sta gata sa le cufunde. Groaza care umple acest univers apocaliptic se rasfrange toata in inima omului.

Unde este salvarea? Aceasta este intrebarea care tipa din adancul spaimei contemporane!

Un lucru este astazi sigur: ratiunea umana, idolul filosofic al veacului trecut, se arata in toata desertaciunea si neputinta. Suprema ei elaborare -Liga Natiunilor - care a vrut sa fie formula magnifica a pacii universale zace ea insasi bolnava de nulitate. Este tot ceea ce a putut sa conceapa mai maret omul modern. Dar in aceasta maretie se arata totodata mizeria puterii omenesti. Caci Liga Natiunilor, constructie rationalista si ateista, lipsita de suflet si plina de vidul orgoliului ca diavolul insusi, nu este decat Turnul Babilonic prin care omenirea contemporana a voit sa uzurpe atributele lui Dumnezeu pentru a conduce singura pamantul. Acesta este insa termenul fatal al puterii omenesti. Si termenul a fost atins. Ratiunea, in atotputernicia careia a crezut omul civilizatiei materialiste, este de fapt cea mai mare deziluzie a nefericitei noastre lumi.

Inima, a zis Pascal, isi are ratiunile ei pe care lumea nu le cunoaste. Sa zicem in loc de inima viata si sa repetam adevarul profund al genialului ganditor, ca viata isi are ratiunile misterioase pe care ratiunea nu le cunoaste. Cheia oricarei dezlegari din pacostea catastrofala a epocii noastre sta in acest fond misterios si insondabil al vietii, pe care ratiunea orgolioasa il ignora. Cultura si civilizatia moderna ignorandu-1 la fel, s-au cladit pe temeliile subrede, de suprafata, ale ratiunii. Dar acest adanc misterios si ametitor al vietii l-au scrutat impreuna cu Pascal toti marii mistici ai lumii. Ca printr-un crater prin care ai privi in strafund miezul de flacara al pamantului, ei au descoperit in adancul ignorat al sufletului principiul divin al oricarei existente. Dumnezeu este in noi fiindca este deasupra noastra, precum focul este in miezul pamantului fiindca s-a rupt odinioara din focul ceresc al soarelui.

Infioratorul cataclism al epocii noastre, rascolind pana in taina existentei contemporane, lasa sa se vada acest adevar spiritual, fundamental al vietii, precum muntele basmului se despica in doua lasand sa se intrezareasca pentru o clipa, prin despicatura, apa fara moarte din adanc, din care cine bea nu mai moare. Criza contemporana nu este numai economica, nu este numai financiara, nu este numai politica, nu este numai sociala, nu este numai morala; ea este o criza ontologica ce pune din nou problema originii vietii si deci a destinului omenesc. Abandonat unor aspre experiente si unor dureroase incercari, pe care le-am schitat, tineretul nostru a descoperit in adancul suferintelor sale punctul arhimedic al existentei, principiul spiritual crestinismului. Teroarea vremii nu mai ingaduie mediocritatea indiferentei, ea impune decizia categorica intre negatia ateista si afirmatia crestina. Sau conceptia pocita a bolsevismului sau conceptia integrala a spiritualismului! Alternativa aceasta nu este de altfel un fenomen specific romanesc. La negatia diabolica a bolsevismului, raspunde astazi de-a lungul si de-a latul Europei o puternica recrudescenta crestina in tot sufletul noii generatii. O lume noua renaste de sub daramaturile rationalismului.

Pentru tineretul nostru, Biserica nu mai este un simplu monument venerabil al trecutului cultural, ci puterea invaluitoare care integreaza acest tineret, peste ruptura veacului al XIX-lea falimentar, in fiinta de totdeauna a neamului romanesc. Ea este totodata marele liman unde sufletele biciuite de furtuna ancoreaza in certitudinea metafizica a credintei. Cum altfel s-ar putea explica fenomenul cu totul neobisnuit in viata universitara de pana ieri, ca studentii alearga la preot pe care il numesc "duhovnicul studentimii"? Cum altfel s-ar putea explica fenomenul tot atat de neobisnuit ca in congresele generale studentimea din intreaga tara cere infiintarea capelelor in sanul Universitatilor si a mai cerut - lucru nemaiauzit! - alungarea Profesorilor atei din invatamantul superior? Nu sunt Acestea semnele fara gres ale unei renasteri in spirit? Nu sunt acestea pietre de hotar ale unei lumi noi, fundamental deosebita de Romania oficiala de azi, prada dezorientarii si cancerului francmasonic? Conflictul dintre aceste doua lumi - caci exista conflict irezolvabil - a izbucnit cu prilejul marii , procesiuni religioase organizata de studentime la acel mormant care simbolizeaza imensa jertfa nationala si crestina pe care s-a cladit Romania de azi. La aceasta temelie simbolica a patriei, tinerimea a voit sa ridice crucea marilor sperante care sfideaza moartea.

Si s-au intalnit acolo, sub regretabil iures de gloante, cele doua Romanii care au ajuns sa nu se mai inteleaga. Una este Romania suprapusa, care pluteste pe deasupra acestui popor, descrestinata si ostila crestinatatii, ultima ramasita ce mai supravietuieste ideologiei liberale a veacului al XIX-lea. In locul misterului divin care invaluie si fecundeaza existenta noastra omeneasca, ea prefera ridicola mistificare a hrubelor francmasonice. In locul crucii, semnul metafizicii religioase sub care s-a desfasurat viata de doua ori milenara a neamului nostru, ea prefera anonimatul incolor si international, care vrea sa scufunde in incertitudine dezonoranta insasi oasele mortului ce simbolizeaza eroismul romanesc, in rezistenta ei categorica si nejustificata, am putut citi toata abdicarea ei, toata apostazia ei de la principiile spirituale ce au insuflat istoria nationala.

Cealalta este Romania generatiei tinere. Am vazut aceasta Romanie, organizata in procesiunea miilor si miilor de tineri, cantand in mersul ei solemn si recules cantecul bisericesc: "Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu!". Am vazut-o urcand dealul Patriarhiei, purtand pe umeri crucea durerilor si a sperantelor noastre, s-o depuna in biserica. Izolata, prigonita si neinteleasa inca, am vazut-o strangandu-si legiunile frematatoare in jurul Parintelui Patriarh cautand astfel ocrotirea zbuciumului ei sub acoperamantul din veac al sufletului, romanesc. Biserica este trecutul, este prezentul si este viitorul. In sanul ei, cei vii traiesc in familiaritatea celor morti si in dragostea celor ce vor veni. Cerul crestin, care infasoara acest pamant al tuturor framantarilor, este populat de sufletele celor adormiti in credinta si poarta germenii celor care se vor naste.

In doctrina crestina, mortii n-au ramas in urma, ei se proiecteaza dincolo de mormintele naturii, in zarea vesniciei ce sta inaintea noastra. Cine merge sub semnul crucii spre mortii trecutului, merge, de fapt, spre principiul de viata din viitor. Iar cine se reintegreaza in Biserica, intra cu adevarat in vesnica familiaritate morala a neamului sau.

Am descris aici evolutia progresiva a tineretului de azi, rupt din indiferenta ucigatoare pentru a se salva in puterea spirituala a credintei. Este un drum printre Scylle si Charybde, printre grote si Ciclopi care nu mai vad cu singurul ochi pe care il au. Dar un drum pornit din spontaneitate, din initiativa si din ardoarea de absolut a tineretului! El isi ofera de bunavoie legiunile sale ofranda Domnului Hristos. Eu sunt incredintat ca Duhul Sfant, care asista permanent zbuciumul acestei lumi, inspira tainicele indemnuri de viata noua unor astfel de miscari. Ii ramane Bisericii sarcina de a imbratisa ofranda si de a cultiva florile pentru rodul unei Romanii renascute in Duh. Caci de acum incolo responsabilitatea este a Bisericii.

Nichifor Crainic

• Crestinismul versus secularizare
  Publicat in : Religie
• Crestinismul abia incepe. Aveti GPS?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: