
Parintele Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan si el insusi fara indoiala sfant, le marturisea ucenicilor sai experienta traita de el dupa Primul Razboi Mondial, spunandu-le ca, dupa marea catastrofa, omenirea nu a mai avut acea asezare, acea pace, acea liniste pe care o avusese inainte. Si ulterior, spunea parintele Sofronie, dupa Al Doilea Razboi Mondial simtul tragic si deznadejdea au crescut si mai mult. Se pare ca, in ciuda aparentelor, tragediile nu ne fac mai buni, ci mai rai.
Desigur, noua, celor ce „ne solidarizam”, ni se pare ca devenim dintr-o data mai buni, luand parte la suferinta celor suferinzi, fie ei victime sau rude ale lor. Dar, neavand bunatatea in noi ca pe ceva organic, ca pe ceva ce am castigat intr-o lupta de zi cu zi, dupa putina vreme acest sentiment dispare. Si incepem sa „ne indignam”. Pentru ca trebuie sa gasim vinovati. Pentru ca avem nevoie ca toata suferinta pe care am simtit ca altii o sufera sa fie din vina cuiva, ca sa ne putem satisface, de fapt, dorinta de razbunare.
Daca dorinta de razbunare este ceva firesc in om (nu si crestinesc), ceea ce vedem ca se intampla in zilele acestea depaseste acest sentiment am spune natural. Pentru ca, constatam, oamenii nu mai doresc sa se razbune doar pe cei vinovati de tragedie in mod direct (organizatori, administratori, autoritati competente), ci si pe cei pe care ii detesta si dispretuiesc deja in sinea lor. Asa se ajunge sa fie blamati, spre exemplu, preotii; sau catedrala.
Revenind la felul in care am devenit mai rai dupa tragedie, aceasta se poate observa cu ochiul liber la toti cei neimplicati direct: in primul rand, toti am devenit mai maniosi si mai agresivi. Cuprinsi de o „indignare proletara”, ne-am reamintit tot ce „trebuia” sa ne reamintim ca sa ne alimentam mania: politicienii, sistemul medical, spagile, dar si: patriarhul, Biserica, preotii, chiar si ora de religie. Ce nu ne-am amintit insa: ca avem o responsabilitate cotidiana fata de cei de langa noi, mai ales fata de copiii nostri. Nu ne-am amintit ca de fapt nu ne-a pasat de ei lasandu-i sa-si desfasoare activitatile „de noapte” in locuri sordide pe care noi nu le stim, nu ne-am amintit ca nu i-am invatat sa se fereasca de pericole de acest fel, nu ne-am amintit, in fond, ca de fapt nu ne pasa de altii, caci chiar vecinul de scara nu ne este decat un strain.
Dupa ce va trece toata aceasta emotie colectiva care contribuie si mai mult la zapacirea mintilor celor deja zapaciti de avalansa de informatii si lipsa unui punct de sprijin, ne vom aminti oare ceea ce este important? Ca a fi uman inseamna in primul rand sa vezi in cel de langa tine pe fratele tau, ca ai fata de el o responsabilitate pe care nu poti s-o arunci in carca altora fara ca tu insuti sa-ti pierzi umanitatea si sansa de a fi bun cu adevarat?
Mi-e teama insa ca, inraiti de durerea pe care nu o com-patimim, nu ne vom aminti acestea, ci vom continua sa perpetuam in mintea noastra aceleasi stereotipuri ideologice care ni se vara, de multe zeci de ani, inaintea ochilor. Orbiti de ele si nemaivazand intunericul propriilor noastre suflete, nu facem din pacate decat sa alimentam, si cu aceasta tragedie, focul propriilor patimi.
Paul Cocei
-
Tragedia de la clubul Colectiv
Publicat in : Editoriale -
Biserica - inca o victima de la 'Colectiv'
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.