Tragedia de la clubul Colectiv, emoția intensă care i-a urmat, doliul, ar fi trebuit să ne facă pe toți mai serioși, mai calmi, mai rezervați, mai atenți la suferința celor care au murit, a celor răniți, a familiilor celor ce au fost acolo. Probabil că majoritatea chiar încearcă asemenea sentimente. Din păcate însă, scena e ocupată de cei extrem de guralivi, care în locul reculegerii vin cu tot soiul de revendicări războinice.

M-a durut și m-a uimit cum unii pretinși ortodocși au putut pune tragedia de la Colectiv pe seama satanismului celor ce frecventau acel club, a Halloween-ului, ca o pedeapsă pe care Dumnezeu o aruncă asupra lor, ca o răzbunare. Aș vrea să le amintesc celor ce gândesc astfel cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim?” (Luca 13, 4). O nenorocire nu e o pedeapsă pentru păcat, nu e o supărare a unui Dumnezeu supărat că nu e cinstit așa cum vrea El. Putem însă să o privim ca pe un îndemn la pocăință pentru noi, cei care am rămas în viață, la smerenie, un îndemn la rugăciune pentru cei plecați prea devreme dintre noi. Stau și mă întreb, dacă în acel club ar fi fost copilul vreunuia dintre cei ce acuză atât de zgomotos, tot atât de vehement în invocarea cauzelor sataniste ar fi fost? Avem mare noroc că Dumnezeu nu e vreunul dintre acești vehemenți critici, căci am fi fost morți demult pentru păcatele noastre. În schimb, avem un Dumnezeu mai blând, mai generos, mai iertător, care așteaptă îndelung întoarcerea oilor rătăcite.

E regretabilă folosirea Ortodoxiei ca bâtă, cu care să fie loviți cei ce suferă în aceste momente, și care să ne fie servită ca explicație pentru noi toți. E posibil să fie demonism în invocarea pseudo-artistică a satanei. Dar în mod sigur este demonism, nevăzut dar real, în judecarea pripită a aproapelui căzut, în pofta de câștig fără limite a patronilor, în corupția funcționarilor și politicenilor care dau autorizații de funcționare fără o bază legală, este demonism în starea noastră de nepăsare.

Pe lângă reacția inadecvată a unor pretinși ortodocși, mai avem de-a face și cu reacția viscerală anti-creștină a câtorva, care însă par tot mai prezenți. Astfel, durerea firească a celor ce și-au pierdut pe cineva drag, și a noastră a tuturor care participăm la durerea colectivă a morții atâtor tineri, se vrea canalizată pe un făgaș anti-creștin virulent. De ce există biserici în loc de spitale, de ce nu vin preoții, cu patriarhul în frunte, să se roage pentru cei decedați, în ultimă instanță de ce mai există credință în Dumnezeu pe lumea asta? Ce face Biserica însă, în mod real, pentru victime? La nivel instituțional se implică prin slujbe de rugăciune, de maslu, de parastas, atât în Arhiepiscopia Bucureștiului, cât și în toate eparhiile din țară. Dacă ar fi vrut să afle, cei care doar acuză ar fi aflat de mesajele de condoleanțe, de apelurile la întrajutorare transmise, de acțiuni concrete pe care preoți le fac pentru ajutorarea victimelor. Apoi, la nivel personal. Ați văzut nivelul de solidaritate la care s-a ajuns, de pildă numărul celor care au venit să doneze sânge s-a dublat, sau marșuri ale tăcerii, sau alte forme, discrete, de ajutor. Ei bine, toți acei oameni care și-au oferit ajutorul și sunt credincioși, sunt mădulare ale Bisericii și acesta devine un ajutor pe care Biserica îl acordă celor aflați în nevoie.

Se repetă, iar și iar, prostia cu numărul de biserici și cel de spitale. Probabil că oricâte date reale ar primi, acești denigratori de profesie nu se vor opri. Însă pentru credincioșii care ar putea fi manipulați de asemenea date, vreau să repet răspunsul pe care îl dau credincioșii mai bine informați. În Romania este un spital la aproximativ 43000 de locuitori, în timp ce în SUA este unul la 56000, iar în Suedia unul la 106000. Apoi, în SUA este un spital la aproximativ 62 de biserici, în Suedia unul la 41 de biserici, iar în România unul la 40 de biserici. Au fost luate aceste state ca referință pentru că niciun ateu nu poate să le conteste dezvoltarea și progresul, nimeni nu poate spune că acolo sunt mentalitățile retrograde pe care acei oameni le acordă românilor.

E iarăși păcat că militanții atei deturnează sensul morții și al suferinței acelor tineri către programul lor de luptă împotriva Ortodoxiei. Pentru ei e un prilej numai bun să se folosească imensa emoție care s-a format ca să mai lovească în credința oamenilor, iar dacă stai să urmărești articolele, postările, comentariile te simți descumpănit și speriat. Oare ce fel de oameni trăiesc printre noi? Domnilor, e o tragedie, nu un prilej de a lovi în Biserică. Sunt câteva diferențe de nuanță între atacatori. Unii lovesc numai în ierarhi, alții și în preoți, iar alții, nediferențiat, în orice credincios. Apoi motivele sunt presupusa ignoranță, înapoiere mintală sau dorința de câștig. Trebuie răspuns acestor provocări, nu putem sta nepăsători în fața atacurilor la adresa credinței, oricât de prostești ar părea. Căci, așa cum sunt, ele pot convige o mulțime de oameni, pot crea un curent negativ la adresa credinței.

Mai mult decât atât însă, modul cum ne raportăm la această tragedie riscă să ne facă să pierdem înțelesurile pe care ni le poate transmite. Pe măsură ce nu simțim nimic dar vrem să ne implicăm și să arătăm că ne pasă, suntem mai gălăgioși, mai revendicativi, căutăm explicații pentru cele întâmplate fie în satanismul acelor tineri care erau în club, fie în Biserica Ortodoxă, fie, la nivel concret, social și politic, în condițiile de funcționare ale acelui loc, cu avizele care au fost acordate, cu vinovăția factorilor politici care nu s-au implicat așa cum se cuvine sau care au tolerat o stare de lucruri exprimată prin „merge și așa” până când s-a întâmplat o tragedie. Astfel, problema a încăput pe mâna unor „specialiști” și „experți” care vin să ne explice cum stă treaba, cine e vinovat și de ce. Sunt pentru toate discuțiile posibile, pentru analizarea tuturor cauzelor posibileși remedierea tuturor problemelor pentru ca așa ceva să nu se mai repete. Dar cred că, dacă rămânem la acest nivel, pierdem ceva esențial din ceea ce se întâmplă. Este un nivel, să-i zic metafizic, la care se desfășoară această tragedie. Este o întâlnire cu moartea, brutală și hidoasă, pe care lumea de acum nu o mai poate accepta, pentru că o vede ca un sfârșit brusc și definitv al distracției care ar trebui să fie viața. E vorba despre speranță, solidaritate și ceea ce se întâmplă cu noi. E un mesaj pe care Biserica a încercat să îl transmită, prin câțiva reprezentanți ai ei în acest zile, dar care se pare că n-a prea fost auzit.

Paul Curca
Foto Agerpres