Actuala majoritate parlamentara a respins infiintarea la Bucuresti a Muzeului Comunismului. Un prim refuz a venit de la efemerul guvern Ungureanu. Cel putin la acest capitol, stanga si dreapta au convingeri identice. De ce, totusi, un muzeu?

Inainte de raspuns, o stire: un barbat de 90 de ani, care a lucrat in serviciul paznicilor de la Auschwitz, a fost arestat acum cateva zile in sudul Germaniei. La mai bine de jumatate de secol de la incetarea razboiului, Procuratura de la Stuttgart nu ezita sa inchida un prezumat criminal. Pe fundalul terorii comuniste, va puteti imagina o stire similara in Rusia, Bulgaria sau Romania? La noi functioneaza argumentele "umanitare“: nu vedeti ca este batran? A executat ordinele. Si-a facut datoria! Faptul ca tocmai datoria aceasta trebuie condamnata exemplar, nu pare sa convinga. Se ignora ca raul s-a intrupat, ca au fost oameni platiti pentru a ancheta, tortura, pazi, controla, ucide. Dramele istoriei nu sunt fenomene naturale precum grindina sau incendiul de padure in zilele toride de vara. O spun si la intalnirile cu cei mai tineri, majoritatea "neplasati” in momentul pe care il traiesc: la temelia oricarui magazin de fast-food sau de telefonie mobila este un cadavru. Evident, nu vreau sa le stric pofta de viata. Doar sa le aduc aminte o banalitate grava: nimic din ceea ce au ei, mult sau putin, nu este de la sine inteles. Absolut nimic. Putea fi altfel. Sa se nasca in locul si timpul in care s-au nascut cei care, dupa 1945, au avut "ghinionul” sa plateasca pentru convingeri, idei, optiuni si visuri.

Asta nu inseamna ca noi, in 2013, traim in cea mai buna epoca posibila, ci ne arata, prin oglinda, cum ar fi fost destinul nostru in urma cu doar cateva decenii. Iata, foarte simplu formulat, sensul pe care il dadea Cicero istoriei ca invatatoare a vietii (magistra vitae).

Asadar, un Muzeu al Comunismului ar avea cel putin doua functii. Prima: devoalarea terorii. Violenta fondatoare si brutalitatea metodelor prin care s-a mentinut la putere fac din comunism un fenomen aparte. Cunoasterea mecanismelor unui asemenea experiment social – peste o suta de milioane de victime in toata lumea – nu reprezinta o optiune, ci o obligatie. Tenacitatea pedagogica este fundamentala. Macar de-am cultiva memoria Gulagului cu intensitatea cu care o cultivam pe cea a Holocaustului. A doua functie: pretuirea, prin comparatie, a libertatii. Nu putem aspira cu adevarat la cultura transparentei, a participarii si implicarii, ignorand ce a fost inainte. Toate marile popoare, cum ne arata exemplul nemtilor, au invatat din trecutul lor. Prin decizii, gesturi si declaratii, oamenii nostri politici produc zilnic dovada ca nu stiu de unde vin. Sau ca nu vor sa li se aduca aminte. La urma urmelor, refuzand concentrarea la propriu, intre peretii unei institutii, a memoriei regimului totalitar, ei promoveaza un altfel de muzeu. Romania ca atare, de la blocuri la ruine industriale si de la mentalitate la colaboratori ai securitatii ajunsi in functii inalte, este, de fapt, un pasionant Muzeu al Comunismului. Un muzeu cat o tara.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

• Alexandru Soljenitin - omul care a invins comunismul
  Publicat in : Parinti
• Nicolae Corneanu - Preotii colaboratori sa marturiseasca
  Publicat in : Interviuri