Mă uit stupefiat la războiul declaraţiilor dintre fumători şi nefumători. Suntem o societate razna. Pretindem sănătate de la boala. Adică strecuram ţânţarul şi înghiţim cămila. În cazul de faţă cămila este viciul. Am ajuns sa pretindem că viciul este normal, daca îl justificam prin libertate. Dar ce libertate e dependenţa şi a-ţi face rău mai întâi ţie şi apoi celor din jur? Ah, uitasem... economia are viciul drept unul din motoare.
Textul de față nu atacă, personal, fumătorii sau alți oameni care au vicii. Vorba populară „tutunul, iarba dracului” nu înseamnă că fumătorul este un drac. Nicidecum. Ea merge mult mai profund. Și, din păcate, mai nimeni nu discută despre asta în acest război fumători-nefumători.
Într-o anume duminică, citim în biserică Evanghelia „Pildei celor chemați la cină”. Înțelesul moral al pildei este unul care se leagă de subiectul legislației anti-fumat. Punctul comun este scuza viciului. Sau,altfel spus, transformarea viciului în virtute.
Bunăoară, observ multe argumentații, de o parte și de alta a baricadei. Observ chiar o nedreaptă și necreștinească punere la zid a fumătorilor. Uitând că și ei sunt frați de-ai noștri, foarte mulți s-au grăbit să îi acuze. Un prieten mi-a spus că disprețul fumătorilor stă la baza aceste adversități. M-a făcut să meditez mai profund. De ce disprețuim fumătorii, în general vicioșii? Pentru că nu îi mai putem iubi.
Îndreptarea cuiva nu poate începe cu damnarea publică, cum nici iubirea vrășmașului nu poate începe fără a înțelege că un dușman este un semen de-al tău vicios. Căzut. Desfigurat sufletește.
Ceea ce mă stupefiază este însă ratarea unei discuții de fond, fie că este vorba de fumat, alcool, droguri, sex sau alte vicii. Nimeni nu discută despre viciu, ca pagubă socială și sufletească în sine.
Argumentele aduse în discuție țin prea mult de drepturi și libertăți, și mai puțin de comuniune. Se aruncă argumente, se dau replici, dar se ratează, după mine, esența: paguba transformării viciului în virtute.
Am ajuns să uităm că viciul, deși pare un drept, este o pagubă. Căutăm să ne însănătoșim societatea, dar vrem să o facem cu oameni bolnavi de vicii. Nu mai vrem să știm că un viciu, indiferent care ar fi el, mai devreme sau mai târziu va afecta și pe cel ce nu-l are.
Știu, toți avem vicii. Mai mari, mai mici, mai evidente sau mai ascunse. Problema de fond este dacă vrem să le îndreptăm. Nu cred că o societate compusă din indivizi viciați poate fi o societate sănătoasă. Ne uităm în jur, la ceilalți, și ni se pare că ceva nu e în regulă. Dar ne uităm superficial și nu vrem să înțelegem că ceilalți nu se vor îndrepta dacă nu ne îndreptăm și noi, ăștia care ne credem ne-vicioși.
Vorbesc despre capacitatea tămăduitoare a comunității. Am ajuns o sumă de indivizi, care nu ne mai pasă dacă unul dintre noi o ia razna. Într-o comunitate, când unul se viciază, dragostea și afecțiunea celorlalți îl pot îndrepta. Astăzi, din păcate, toți suntem viciați de noi înșine. Motiv pentru care nu mai iubim pe cel de lângă noi. Iar ei devin, la rândul lor, vicioși. Viciul nostru naște viciul lor.
Ceea ce mă doare este faptul că învățăm libertatea în mod eronat. Se spune „domle, e liber să fumeze/ bea/ drogheze etc. Treaba lui”. Dacă am iubi, ne-ar păsa mai mult. Mai devreme sau mai târziu, treaba lui va deveni și treaba noastră. Legăturile dintre noi nu dispar, oricât ne-am dori. Dimpotrivă, cu cât vrem să le subțiem, cu atât ne va fi mai greu. Pentru că vrem, nu vrem, nu putem avea o societate în care să existe doar unii, fără alții.
Aud că „libertatea mea se oprește unde începe libertatea celuilalt”. Logic, dar lipsit de bine. Ce libertate e aia în care îl lași pe fratele tău să facă rău, mai întâi lui, apoi celor din jur? Starea celui de lângă noi ar trebui să ne preocupe, cât și starea noastră. „Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” nu presupune să uiți de tine, dar nici de cel de lângă tine. Dacă ție nu-ți îngădui ceva rău, lui de ce îi îngădui?
„Păi, nu pot să trec peste libertatea lui” este replica comună. Am uitat să îndreptăm pe cel de lângă noi, chiar dacă doare. Operația la doctor doare, dar restabilește sănătatea. De ce, în corpul social, nu ne mai permitem asta?
Răspunsul meu poate fi socotit unul demn de teoria conspirației, dar este evident. Viciul a devenit motor economic. De aceea, pentru mulți, pare virtute. Justificabil, cuantificabil în drepturi și legi. Cu cât crește viciul, cu atât crește profitul. Exemplul cel mai elocvent rămâne Iuda Iscarioteanul. Când o femeie varsă peste Hristos mir scump, de trei sute de dinari, el se supără, replicând că mai bine se dădeau banii săracilor (vă sună cunoscut?). Hristos,teologic vorbind, îi spune că e vorba de o jertfă și o profeție a îngropării Sale. Doar că teologia lui Iuda era viciată. Lui nu-i era nici de săraci, nici de Patima hristică. Nu. Pe el, ca gestionar al banilor grupului lui Hristos (banii Bisericii), îl interesa ca din tranzacția mirului să-și mai bage și în propriul buzunar ceva. Iuda e primul hoț din banii Bisericii. Rezultatul a fost crunt. Neînțelegând misiunea lui Hristos, va ajunge să se sinucidă. La iertare a răspuns cu ștreang.
Din păcate, pericolul persistă și astăzi. Am ajuns să folosim drepturile și libertățile omului doar pentru a le îmbina, „util”, cu economia. Suntem în pericolul de a declara virtute orice poate crește economia. Bâlbâiala politică pe legea antifumat, dar și multe alte „cumetrii politico-ecomonice” sunt demonstrația cea mai pură că interesele comerciale au ajuns să adeverească Scriptura: „păcatul se va strânge între vânzare și cumpărare”. De fapt, politicul este viciat de economic, iar economicul de politic.
Ambele au ajuns să ne vicieze viața întreagă. Tindem să nu mai fim oameni, ci roboți care cred au drepturi, libertăți și obligații, dar se zbat zilnic între agonia politicului și extazul economic.
Când aud de inteligența artificială, îmi dau seama că nu e vorba de un progres tehnologic, ci de o scădere umană. Omul ajunge să funcționeze ca o mașină, după algoritmi. Cum să algoritmizezi sentimentele? N-ai cum. Iubirea nu poate fi algoritmizată, pentru că este supra-rațională. Când rațiunea spune „e dreptul lui să moară”, inima zice „lași pe fratele tău să moară?”. Ignorarea acestui dialog naște schizofrenie socială: despărțirea rațiunii de inimă.
În fond, am uitat de Evanghelie. Ni se pare că putem trăi doar după logică. Teologia este logică, pentru că vorbește de Rațiunea divină. Dar mai mult decât atât, este supra-logică, pentru că a iubi este supra-logic. Iubirea depășește logica drepturilor și a libertăților care ne fac rău. Dacă ar fi după rațiune, nimeni n-ar avea dreptul la iertare, ci doar la osândă. Pentru că toți suntem vinovați.
Așa cum educația nu reușește fără a te coborî, smerindu-te, la nivelul celui educat, nici armonia socială nu va putea fi atinsă fără a respecta principiile creștinismului, după mine singurele care ne pot vindeca. Pentru că doar în creștinism am văzut împlinirea menirii noastre: să ne îndreptăm, smerindu-ne și iubindu-ne unii pe alții. Fără smerenie și iubire nu va exista nici toleranță, nici respect. Dar, din păcate, la ora asta opinia a ajuns mai tare ca respectul sau toleranța. Opinia face puterea.
Am să închei cu o vorbă auzită de la doamna Elena Frîncu, vicecampioană mondială la handbal, maestru emerit al sportului, fost Director DJST Constanţa. Vorbind despre sănătate, mi-a dat o replică evanghelică: „Sănătatea este puterea de a deosebi binele de rău”. Biblic, ca și vorba lui Hristos: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești”.
Nu ne vom însănătoși dacă nu ne vom îndrepta viciile, indiferent care ar fi ele. Fumători sau nefumători.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Despre autor
Parintele Eugen Tanasescu
Senior editor
184 articole postate
Publica din 24 Aprilie 2026
-
Fumatul
Publicat in : Editoriale -
Optimizarea stilului de viata
Publicat in : Religie -
Statistici care ingrozesc
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.