Sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!", care a animat o parte din vehemenţii atei - autointitulaţii în mod cinic toleranţi ai timpurilor noastre, a devenit bine-cunoscut opiniei publice. Motivat ideologic şi financiar, din perspectiva eclesiomahilor, acesta a generat discuţii care se pot încadra lejer în grupa atotştiinţei agricole şi fotbalistice. Doar astfel de persoane le cunosc pe toate.
Este foarte interesant faptul că sciziunea dintre Biserică şi Spital (privite ca instituţii şi principii) este prezentată cu atâta naturaleţe, încât se pare că ar exista o polemică mocnită ce poate declanşa oricând un incendiu. Ipotetica neînţelegere este o descoperire care va reaşeza societatea şi îi va da posibilitatea să scape de toate necazurile.
Dincolo de artificialul acestei situaţii, detractorii Bisericii dovedesc ignoranţă şi rea intenţie; presupusa grijă faţă de spital este, de fapt, motivaţia oficială care ascunde ura împotriva Bisericii (Iuda a făcut acelaşi lucru cu mirul „risipit" de femeia păcătoasă). Ar fi curios dacă aceşti indivizi (noi insistăm să-i numim persoane) au căutat şi au găsit şi alte surse de venit pentru spitale. Dacă preotul i-ar chema să doneze sânge (campanie iniţiată de Patriarhia Română, cu un puternic ecou în inimile şi în venele românilor), ar da din propria viaţă şi altora? Probabil că e un gest intolerant. că, deh, doar e propus de Biserică.
Spitalul şi Şcoala, realităţi absolut necesare unei societăţi sănătoase fizic, intelectual şi moral sunt două fiice ale Bisericii. Amândouă au căpătat caracterul organizat prin implicarea Bisericii (înţelegând prin Biserică Trupul tainic şi dinamic al lui Hristos, anume totalitatea şi unitatea creştinilor vii spiritual). Răsăritul şi Apusul creştin au dat lumii spitalul în forma de azi, prin implicarea marilor personalităţi. Sfântul Vasile cel Mare, prin viaţa şi învăţătura pilduitoare, a organizat un oraş al filantropiei creştine, Vasiliada. Până atunci, bolnavii se tratau „după ureche"; aceştia mergeau în pieţele publice, îşi prezentau/ expuneau suferinţa, iar cei care aveau oarecare cunoştinţe sau experienţe medicale îi sfătuiau pe cei bolnavi ce să facă.
Un loc aparte în această cetate a milei l-a avut spitalul. Aici erau primiţi şi trataţi bolnavii. Societatea de atunci însă avea principii spartane: cel care făcea faţă cerinţelor, supravieţuia; neputinciosul însă nu era asistat, ci fiecare se descurca cum putea. Providenţial, Biserica a privit omul în integralitatea psiho-fizică şi a dat dublu sens vindecării: vindecătorul primeşte răsplată de la Dumnezeu, iar cel vindecat capătă timp de mântuire.
Cazul evocat nu este un accident al istoriei veacului al IV-lea; de-a lungul secolelor, bisericile şi mănăstirile noastre au avut bolniţe (spre exemplificare, cel mai vechi spital din ţara noastră fiind bolniţa de la Mănăstirea Cozia) în care erau trataţi cei bolnavi. Dezvoltarea statului modern a dus la preluarea (uneori forţată) a anumitor responsabilităţi ale Bisericii - pe care singură şi le-a asumat. Foarte multe spitale au fost luate în grija statului, care a produs organizarea lor. Acelaşi stat, care a preluat obligaţiile Bisericii, a preluat şi modalităţile de finanţare, deposedând-o de resurse. Daniile mari făcute de marii voievozi şi domnitori aveau ca scop continuarea şi intensificarea activităţilor de îngrijire a bolnavilor; aceştia au simţit că principala motivaţie care poate da calitate actului medical este cea spirituală. Grija faţă de aproapele (mai presus de mecanismul serviciu-plată) este cea care mobilizează oamenii spre într-ajutorare.
Mai mult, Biserica este numită spital de suflete. Apelativul nu este deloc pretenţios, ori hiperbolizat în lirisme; într-adevăr, omul deschis spre Dumnezeu îşi află vindecare sufletului şi dobândeşte pacea omului interior. Iar, pe lângă aceste realităţi, există nenumărate cazuri de boli incurabile ce au fost vindecate. Cei tămăduiţi vin cu mărturia şi cu probele medicale. Judecând strict matematic, dacă pentru o boală fără leac sunt cheltuite sume extraordinare, măcar pentru alinarea suferinţei, ce se poate spune când, într-o biserică, plin de nădejde, un bolnav de cancer se vindecă? Merită oare să existe acea biserică? Se numeşte risipă vindecarea considerată imposibilă? Am certitudinea că, dacă fiecare biserică ar strânge dovezile vindecărilor miraculoase, iar acestea s-ar cuantifica în bani (dumnezeul celui fără de Dumnezeu), suma rezultată depăşeşte cu mult costul legat de ridicarea şi întreţinerea bisericii. Şi este numai un singur aspect! Pe lângă acestea, mai sunt şi multe alte vindecări: de depresii (care reintegrează social persoana), de certuri şi divorţuri (ce readuc eficienţa în câmpul muncii), de patimi şi furtişaguri (care previn pagube mult mai mari); iar lista este nesfârşită.
Spitalul este o parte de şi din Biserică. în mod evident, cel care recunoaşte necesitatea spitalului, nu poate nega (decât dacă refuză nejustificat realitatea) indispensabilitatea Bisericii, cel puţin ca utilitate igienico-sanitară din perspectivă morală.
O constantă retorică: dacă sunt prea multe biserici, de ce, totuşi, sunt atât de pline?
Preot drd. Ovidiu DINCA
BĂRĂGANUL ORTODOX martie 2015.
Pe aceeaşi temă
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.