De ce mor copiii? - Adrian Cocosila
 

"Cand moare un copil la putin timp dupa nasterea sa, nu poti sa nu te intrebi de ce s-a intamplat acest lucru. De ce Dumnezeu ingaduie ca unii sa ajunga la o varsta inaintata in timp, iar pentru altii viata sa se termine chiar de la intrarea in ea.

Nu de putine ori ne este dat sa auzim in predicile de la inmormantarea copiilor ca "Dumnezeu l-a luat". Daca acceptam acest raspuns inseamna ca Dumnezeu este cauza mortii. Ori noi stim ca moartea nu a fost cuprinsa in planul initial al lui Dumnezeu, ca ea a fost o urmare a neascultarii lui Adam si a Evei. Parintii Adam si Eva, despartindu-Se de Dumnezeu ca Viata au primit moartea, care nu e nimic altceva decat lipsa vietii. Iar in cazul mortii unor copii nevinovati, ramane intrebarea: Ce pacate au acesti copii nou nascuti incat sa aduca despartirea de Dumnezeu si implicit moartea?

Exista un tratat al Sfantului Grigorie de Nyssa intitulat "Despre copii care mor de timpuriu", adresat guvernatorului Hierios al Capadociei. La intrebarea "De ce Dumnezeu permite o parasire asa prematura a acestei vieti?", Sfantul Grigorie de Nyssa raspunde ca Dumnezeu nu permite ca viata pruncului sa continue pentru ca El vede un viitor rau copilului. Aceste cazuri, spune Sfantul Grigorie de Nyssa, trebuie sa le privim prin perspectiva Proniei Divine. Pentru ca purtarea de grija desavarsita este aceea care nu doar vindeca suferintele ce au avut loc, ci apara persoana chiar si de la a gusta din greutatile ce se vor afla in viitor.

Daca acceptam acest raspuns, atunci apar alte intrebari: De ce Dumnezeu unora nu le da posibilitatea sa devina rai, iar pe altii ii lasa sa devina atat de rai, incat ne-am dori sa nu se fi nascut? S-a raspuns ca Dumnezeu ingaduie trecerea celor rai la cele vesnice in momentul in care in acestia nu mai sunt prezente resturi de bine, puteri de intoarcere spre bine, rezistente impotriva raului, puteri de franare a raului si de cainta pentru el.

Sunt persoane care au afirmat si afirma ca moartea acestor copii este data de pacatele parintilor. Acesti copii, nascandu-se din parinti cu pacate mari si grave, mor mai devreme sau prea devreme, pentru ca moartea lor este instrumentul restaurarii parintilor, ridicarii lor din pacate, calea scurta spre mantuire.

Fara nicio retinere afirm ca ceea ce Dumnezeu implineste si ingaduie nu este intamplator si nici irational. Modul in care Dumnezeu conduce lumea spre vesnicie, nu coincide de cele mai multe ori cu modul in care crede omul ca trebuie sa se petreaca lucrurile. Important este sa nu ne revoltam impotriva lui Dumnezeu in fata acestor suferinte. Daca El le-a ingaduit, inseamna ca au un rost.

Din cauza putinei mele credinte, nu doresc sa fac speculatii pe tema mortii copiilor. Daca as fi intrebat despre aceasta moarte, as raspunde: "O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat sunt de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?" (Rom. 11, 34-35)."

Link articol site :

http://www.crestinortodox.ro/editori...ii-139090.html

Un articol util noua mirenilor si nu numai !
 

Paza ochilor si vederea


Cele cinci simturi ale trupului - vazul, auzul, mirosul, gustul si tactilul - au fost date omului, mai intai, pentru a se putea impartasi de bunatatea darurilor lui Dumnezeu, iar prin aceasta sa-L cunoasca pe El, care atat de mult isi iubeste faptura, iar abia apoi, pentru ca trupul, care este material, sa poata sa dobandeasca, prin ele, hrana, crestere si viata.
Mintea trebuie sa fie atintita neincetat spre Dumnezeu, iar fiecare simt trebuie sa devina un receptor al iubirii Lui celei fara de margini. Daca si numai pentru o clipa mintea inceteaza de a mai privi spre Dumnezeu, organele simturilor se reped cu mare iuteala la lucrurile din jur si, tarand mintea prin priviri patimase, prin cuvinte de necinste si prin toata necuratia poftelor, se intorc inapoi si le baga pe toate in suflet, facandu-l pe acesta plin de toate chipurile cele urate.
Paza ochilor si vederea
Vazul este primul dintre cele cinci simturi ale omului, el fiind numit de Parinti "cel prea imparatesc dintre simturi" si "rudenie a mintii". Pentru aceasta, simtul vazului este socotit drept mai cunoscator si mai credincios (vrednic de crezare) decat celelalte patru.
Ochii sunt asemanati cu doua maini netrupesti, cu ajutorul carora sufletul apuca lucrurile vazute si le iubeste inca de departe, precum spune Sfantul Vasile cel Mare: "Printr-o oarecare pipaire, vederea amageste sufletul catre dulceata cu aruncaturile ochilor, atingandu-se de departe de orice voieste, ca si cum ar avea ajutorul unor maini netrupesti, iar pe acelea pe care cu mainile trupului a le atinge nu poate, pe acelea prin aruncarile ochilor, cu impatimire, le cuprinde."
La portile ochilor sa avem mare straja, caci printr-insele intra cei mai mari furi, care prada cetatea sufletului. De si-ar fi pazit ochii stramosii nostri, Adam si Eva, acestia nu ar mai fi fost izgoniti departe din Rai, caci prin vedere li s-a intunecat mintea si li s-a aprins de pofta inima, precum citim: "Femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mancat si a dat barbatului sau si a mancat si el" (Facere 3, 6).
Un batran din Pateric, vorbind despre vederea ochilor, spune: "Pe cea nevazuta nu o primeste minte, iar cea pe care nu o primeste mintea, nu porneste nalucirea (gandirea la ea), precum nici patima nu o porneste; iar patima, nepornindu-se, alinare au cele dinlauntru." Prin vedere, deci, porneste gandirea patimasa, patima si tulburarea celor dinlauntru.
Ochii sa priveasca feciorelnic
Un alt batran a spus: "Cel ce la frumusete straina isi arunca ochii, nu fecioara, ci desfranata isi are lumina ochilui." In acelasi sens, Sfantul Isidor Pelusiotul spune: "Nu numai trupul neprihanit, ci si aruncaturile ochilor, pe care de aceea le numim "lumini", se cade sa fie fecioare." Dar inca si firea a inchis ochii inlauntrul genelor, ca pe niste fecioare in camari, ca sa se rusineze asemenea unor fecioare, cand se ivesc afara din camarile lor, si nu fara de rusine sa caute spre orice lucru.
De cele mai multe ori, istoria unui pacat se repeta: omul se uita unde si cum nu trebuie (cu impatimire); este vrajit de idolul frumusetii; aduce acest idol in mintea lui; se indulceste cu promisiunile mincinoase ale idolului; isi trimite pofta inlauntru, in camara inimii, si, in chip nemarturisit, se savarseste pacatul. Aceasta reiese si din cuvantul Mantuitorului, care spune: "Oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea, in inima lui" (Matei 5, 28).
Avand puterea de a introduce in suflet lucruri dintre cele mai straine si indepartate, se cade ca ochii nostri sa fie paziti de privirile si frumusetea trupurilor acelora care indeamna sufletul la urate si necuviincioase indragiri, precum ne spune Sfantul Vasile cel Mare: "Nu ospata vederile cu aratarile comediantilor sau cu vederea trupurilor, care lasa inlauntru bold al dulcetii (patimase)."
Sa nu ne lasam biruiti de pofta nefireasca de frumusete, care vine prin vederea ochilor, pentru a nu da prilej de atac vrajmasului celui ce se lupta cu noi. Din raspandirea mintii si umblarea fara rost a vederii, nimic nu se poate castiga fara numai dezmierdari si patimi pierzatoare de suflet. In acest sens, Dreptul Iov spunea: "Facusem legamant cu ochii mei si asupra unei fecioare nu-i lasam" (Iov 31, 1).
Orice privire patimasa care staruie asupra unui lucru implica savarsirea unui pacat in inima, asemenea unui adulter, caci pacatul este inchinare la idol, iar idolatria este adulter fata de Dumnezeu.
Privirile aruncate in graba
Chiar si a privi in treacat un lucru necuviincios, fara a starui asupra lui, ni se poate face pricina de cadere. Pentru aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune: "Sa nu te impreuna-rapesti cu genele tale, de este cu putinta, pana la vederea cea de trecere." Cuvant interpretat astfel, de un Cuvios Nichita: "Sa nu te impreuna-rapesti cu genele tale, nu numai de vederea iscoditoare si mult cercetatoare, ci, de este cu putinta, nici de cea care vine asupra ta din intamplare si in treacat, pazindu-te cu intemeiere pana si de vederea cea in treacat si stapanindu-ti vederea. Iar pentru greutatea lucrului, nu pune inainte aceea, de este cu putinta." Cand stim ca suntem slabi in fata unui lucru sau a unei persoane, de este cu putinta, se cuvine sa nu mai cercetam cu privirea lucrul spre care patimim.
Vederea intipareste idolii sai in sufletul omului mai adanc decat toate celelalte simturi. Vederea este o simtire mai subtire, mai cunoscatoare si, drept urmare, mai dorita de minte. Pentru ca aceasta este mai dorita (preferata) de minte, idolii sai mai adanc ii zugraveste in suflet si, pentru aceasta, cu si mai multa greutate se sterg.
Chipurile patimase pe care am apucat sa le inchipuim in sufletul nostru prin celelalte organe ale simturilor, mai lesne le stergem, insa pe acelea care prin ochii nostri le-am intiparit in sufletul nostru, in multa vreme, cu multa osteneala, sau niciodata nu le putem sterge desavarsit. In stare de veghe fiind, ne asupresc, iar in somn, nu inceteaza a ne supara.
Ce facem, insa, dupa ce privim ce sau cum nu trebuie ? Se cade sa alergam la Dumnezeu, cu pocainta si cu rugaciune staruitoare, spre a ne curati mintea si a ne scoate din suflet amintirea cea patimasa. Totodata, sa cautam sa intelegem ca lucrul dorit in chip nefiresc este trecator si inselator, iar nu vesnic, precum ne este sufletul.
Mai apoi, sa ne pazim a revedea acele lucruri spre care, mai inainte, am ajuns a avea patima si pofta in inima noastra, pentru ca pe acestea vazandu-le, cu indoit razboi ne va lupta diavolul: si dinlauntru, cu vechea pofta, si din afara, cu improspatarea acesteia.
Unele urate chipuri, de care ne pazim in timpul zilei, spre a nu le primi in mintea noastra, de multe ori ni le inchipuie vrasmasul, in timpul somnului. Pentru aceasta, se cade sa fie chivernisita cu intelepciune si aceasta nevoie a trupului nostru, mai ales atunci cand prin vise ne vine mare tulburare. Somnul sa fie masurat, caci somnul cu masura este sanatos, atat pentru trup, cat si pentru suflet, in timp ce somnul fara masura slabanogeste trupul si moleseste sufletul.
Proiectia video si filmele
Televizorul si proiectiile video au devenit cel mai eficient mijloc de manipulare a psihicului uman si de inducere a unui mod de viata dorit de producatorii materialelor prezentate. In industria video sunt folosite importante mijloace tehnice si stilistice care utilizeaza potentialul psihic uman. Mai ales filmele si reclamele cerceteaza si exploateaza resursele psihologice ale spectatorilor, in forme si intensitati pe care, prin propriile experiente, in conditiile vietii de zi cu zi, acesta nu le-ar putea atinge.
Productiile video implica o traire psihologica inedita si riscanta, care nu-si gaseste nici un alt corespondent in realitate. Pentru aceasta, teologul Olivier Clement vede in cinematografia o adevarata arta a psihicului si a imaginarului, solicitand mai mult dimensiunea psihica, decat pe cea culturala sau sociala.
Numeroase cercetari contemporane indica faptul ca experienta vizualului determina procese neuro-fiziologice foarte precise. Dependenta de televizor, relaxarea rapida, posibila prin evadarea intr-un spatiu ireal, apar in conditiile unei activari psihice neobisnuite, produsa de experienta privitului la televizor. In aceste conditii, activitatea creierului are loc mai ales in emisfera dreapta, iar astfel sunt eliberate endorfinele, care creaza obisnuinta si dependenta.
Teodor Danalache
Link articol site :
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-138010.html

Curiozitatea - Teodor Danalache
 

Curiozitatea
Curiozitatea este o componenta a sufletului omenesc, omul putand sa isi manifeste curiozitatea in trei mari directii: inspre sine insusi, inspre ceilalti oameni si inspre faptura din jurul sau. Omul trebuie sa apeleze la toate puterile lui sufletesti, spre a se intari intru toate si a merge neabatut pe calea mantuirii, insa la fiecare putere sufleteasca el trebuie sa apeleze cu discernamant si la vreme potrivita.
In functie de cum este ea folosita, curiozitatea poate ajuta sau impiedica pe om in calea lui spre viata si mantuire. Curiozitatea unora le este de folos, iar altora nu. O vorba spune: "Curiozitatea ii impinge pe unii sa descopere America, iar pe altii sa asculte la usa." Tot asa, ea i-a ajutat pe unii sa se cunoasca pe ei insisi si pe Dumnezeu, iar pe altii sa piarda tot.
Curiozitatea, ajutor si piedica in viata omului !
Copilul este caracterizat de o mare curiozitate inca din primele luni de viata, parintele lui insa are grija ca numai curiozitatea lui cea buna sa rodeasca. Astfel, intrebarile de genul "de ce ploua", "de ce ninge", "de ce este albastru cerul" sunt vrednice de cele mai curate aprecieri, pe cand multe alte curiozitati pot avea urmari nefaste. Insa cand va creste, copilul ajuns de acum om mare, va trebui sa discearna singur intre curiozitatea cea buna si cea nebuna.
Initial, curiozitatea a fost folosita drept resursa pentru supravietuire, omul cautand hrana cea buna si siguranta unui adapost. In cele din urma insa, omul a ajuns sa se foloseasca de curiozitate ca de o ustensila pentru umplerea timpului liber, facand fel de fel de lucruri ciudate, ori ca de o metoda in aflarea de noi si noi resurse pamantesti, fara ca aceastea sa fie absolut necesare vietii. Stiinta se va folosi insa cel mai mult de curiozitate, nu intotdeauna si in modul cel bun.
Daca omul este curios sa manance vreun fruct exotic este bine, caci ajunge sa se minuneze de intelepciunea si diversitatea darurilor lui Dumnezeu, dar daca omul este curios sa vada cum este a omora pe cineva, ori sa vada cum este a face ceva interzis, atunci lucrurile incep sa se strice.
Omul este din ce in ce mai curios, stiinta, medicina, cat si multe alte domenii exceland in noi si noi descoperiri, uitand parca si pentru ce fac aceste descoperiri. De multe ori, omul porneste de la ocrotirea vietii si de la pastrarea sanatatii, insa ajunge la rezultate total opuse premiselor initiale.
Nu este rau a fi curios, insa curiozitatea devine rea atunci cand ajungem sa o utilizam intr-o directie gresita, nestiind ce vom face cu rezultatul curiozitatii si al experientelor noastre. Principiul care spune "fii responsabil pentru faptele tale" nu poate servi drept baza unei folosiri irationale a curiozitatii, caci majoritatea roadelor curiozitatii nu ne vizeaza doar pe noi insine, ci intreaga lume din jurul nostru.
Curiosii nu vor mosteni Imparatia Cerurilor !
Odata, am auzit pe cineva spunand: "Daca Adam si Eva nu ar fi fost curiosi, noi am fi fost si acum in rai." Nu stiu daca nu cumva cuvantul indrazneste prea mult, insa este posibil ca si curiozitatea cea rea sa se fi strecurat in fapta de neascultare a protoparintilor nostri.
Mai curios a ajuns omul in cele rele si magice, decat in cele bune si curate. Asta este durerea, anume ca nu mai folosim curiozitatea inspre cele bune, adica spre a ne intreba "de ce facem raul pe care nu il vrem, iar binele pe care il vrem, nu il putem face" (Romani 7, 19).
Acum ceva vreme, am participat la o slujba de tundere in monahism, la o manastire unde abia de se adunau cativa oameni la sfintele slujbe. In acea zi insa, biserica se umpluse pana la usi. Ierarhul ce venise, pentru savarsirea slujbei, a inceput predica astfel: "Curiosii nu vor mosteni Imparatia Cerurilor." Mai apoi si-a intemeiat cuvantul pe faptele noastre.
Curiozitatea aduce, de multe ori, o prea mare indrazneala si o ingamfare.
Rau folosita, curiozitatea a dat nastere la o multime de emisiuni TV, care de care mai senzationale, mai ciudate si mai imorale. Cele mai intime detalii din viata unor oameni lipsiti de orice urma de cultura ori calitati sufletesti, ajung a fi subiecte "fierbinti" si de interes national.
Sfantul Vasile cel Mare spune: "Stai in chilia ta si aceasta te va invata toate." Gandesc la acest cuvant ca fiind bun si pentru cei curiosi. Asemenea ar trebui sa facem si noi, adica sa stam in familiile noastre, sa traim cu si in familiile (chiliile) noastre. A fi curios inseamna a petrece mai mult in chiliile celorlalti, decat in ale noastre.
Teodor Danalache

http://www.crestinortodox.ro/morala/...ea-119587.html

Un punct de vedere a lui Paul Cocei - colaborator site !
 

Nebunia Cununiei sau Cununa nebuniei

Venim in fata Sfantului Altar, tinandu-ne de maini si cantand: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat...". Pe capetele noastre sunt cununile biruintei. Suntem invitati sa intelegem astfel ca ceea ce monahismul are in chip vizibil, casatoria are in chip ascuns: Calea Crucii, a jertfei de sine permanente.
Daca vrem sa privim mai in profunzime, ziua in care doi crestini se unesc prin Sfanta Taina a Cununiei, este o zi a vesniciei. Pentru ca asa cum prin Botez murim si inviem in Hristos, in mod real dar nevazut, si in Cununie participam la o taina prin care Biserica ne invesniceste. Legatura dintre barbat si femeie este chip real al legaturii dintre Hristos si Biserica. Ea incepe in rai, prin Adam si Eva, si se implineste in Imparatia Cerurilor, prin Duhul Sfant, in "Ziua cea neinserata". Dar pentru a ajunge acolo, trece prin Cruce si Inviere.
Astfel ar trebui sa perceapa Taina cei doi miri, aflati in mijlocul Bisericii: au fost adusi acolo pentru a fi jertfiti. De aceasta data, ei sunt jertfa care se aduce lui Dumnezeu de catre Biserica. Din acel moment, ei nu mai sunt "ai lor", ci fiecare este "al celuilalt", si impreuna ai lui Hristos.
Deseori se considera ca scopul casatoriei - motivul pentru care oamenii se casatoresc - este ca societatea sa ii considere ca sot si sotie, sa-i priveasca asadar ca pe "celula sociala de baza" - familia. In Biserica insa - si aceasta este de fapt Cununia reala -, legamantul dintre cei doi nu are doar un rol social; acest rol social, in Cununie, este secundar. Daca privim in perspectiva cuvintele de trimitere pe care Dumnezeu le-a adresat primilor oameni ("Cresteti si va inmultiti..."), vedem ca primul indemn adresat este acela de a creste. Si cresterea nu inseamna altceva decat desavarsirea, a ajunge pana la masura "barbatului in Hristos", al omului cel duhovnicesc.
Nu intemeiem familii pentru a avea o casa, "un loc unde sa ne intoarcem seara", sau o camera pentru copii. Intemeiem familii pentru a merge, impreuna, spre mantuire, pentru a realiza noi, prin Hristos, ceea ce Adam nu a reusit. Ne casatorim pentru ca doar in casatorie ne putem implini unul prin celalalt. Doar in casatorie sexualitatea se transforma in eros, in iubirea care ne mistuie, care se transforma in forta creatoare. Doar astfel se pot naste copiii ca rod al dragostei, prin care si noi participam la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Numai astfel faptele noastre devin jertfelnice, iar casnicia devine altarul pe care se aduce aceasta jertfa de sine.
De aceea ziua cununiei este o zi a bucuriei, a bucuriei de a iubi si a fi iubit, de a te jertfi si de a fi jertfit pentru Hristos. Nu pentru ca suntem tineri, nu pentru ca suntem bogati, nu pentru ca "intram in randul lumii", nu pentru un act, nici pentru ca "de-acum suntem oameni mari". Ci pentru ca Hristos a inviat si ne-a deschis Calea Crucii, care nu mai duce de acum catre moarte, ci catre viata. Bucurie pentru ca vom intra pe calea ei, care ne va invesnici.
Si odata intrati pe Calea Crucii, ne vom gasi repede pe Calea Nebuniei. Pentru ca, asa cum ne explica Sfantul Apostol Pavel, "cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu". Intram pe acest drum care se aseamana cu o scara catre cer precum cea pictata in bisericile noastre. Pe ea urcand, vom fi precum cei ce merg pe sarma, vom fi ca niste circari, jongland ametitor cu sufletele noastre.
Odata intrati pe aceasta cale, pericolele vor veni intai din stanga, si apoi din dreapta. Lumea va incerca sa ne desparta cu saracia, apoi cu bogatia. Intai cu teama, apoi cu prea multa incredere. Ispita va fi puternica, iar apoi slaba si alunecoasa ca o vulpe care se furiseaza intre sufletele noastre. Iar daca vom rezista, atunci vom incepe sa ne implinim destinele noastre de nebuni: vom fi nebuni pentru ca iubim cand lumea uraste, vom fi nebuni pentru ca vom refuza bunatatile lumii si lumea nu va intelege. In fidelitatea noastra pentru care vom lupta pana la sange, lumea ne va privi ca pe niste oameni slabi si demodati.
Dar in toata viata noastra vom avea ocazia - si dorinta - sa ne bucuram de "puterea lui Dumnezeu", care "intru slabiciune se desavarseste". De vom fi crestini pana la capat, casatoria ne va face sa intelegem ce inseamna "bucuria mucenicilor". Si vom duce aceasta casatorie pana la capat, invesnicind-o prin Duhul Sfant, Imparatia Cerurilor care va fi inauntrul nostru.
In acest mod, cred, ar trebui sa priveasca lucrurile cei doi miri cand se apropie, "cu frica de Dumnezeu, cu credinta si dragoste" de aceasta mare Sfanta Taina. In dreapta si stanga lor, nasii, iar in spatele lor familia, rudele si prietenii; bine este de vor fi in acelasi cuget cu ei. A doua zi, petrecerea va fi fost doar o amintire. Mancarea s-a mancat, oaspetii au plecat, muzica nu mai canta. Iar cei doi vor fi impreuna, singuri, incercand sa preschimbe apa ramasa in vin.
Paul Cocei
http://www.crestinortodox.ro/nunta/n...ei-139515.html

"Suferinta in vecinatate cu credinta"-Adrian Cocosila
 

Vecinatatea pentru mine nu este cea de astazi. In prezent, a avea un vecin inseamna a avea o usa langa tine, care nu ti se deschide si pe care nu o deschizi. Vecinatatea la care fac referire, este cea de la tara. Din nefericire, o vecinatate pe cale de disparitie. Ea este exprimata printr-o poarta care desparte o casa de alta. Nu stii a cui este, dar cunosti spre cine duce. Astfel, ca sa ajungi la vecin, nu e nevoie sa iesi din propria gospodarie pe o poarta ce duce catre strada. Nu e nevoie sa faci acest drum insotit de gestul de a incuia propria poarta si de a bate la cea a vecinului. E de ajuns sa treci prin poarta din interiorul curtii.
Asa incerc sa-mi explic, cum de a putut trai femeia din Evanghelia de astazi suferinta, timp de 18 ani, fara a se intreba de ce sufera, fara a se revolta din aceasta cauza. Raspunsul e simplu. Avea ca vecin credinta. Iar poarta din interiorul suferintei sale era permanent deschisa spre credinta. Si ce face cel care locuieste in credinta? Rabda. Stie ca aceasta este voia lui Dumnezeu. Ea nu cere nimic, atunci cand Hristos este prezent in sinagoga. Dar Hristos, ii spune: "Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat si slavea pe Dumnezeu (Lc.13, 11-13). Credinta crestina inseamna puterea lui Dumnezeu in noi, biruinta lumii, bucuria vietii. Sfantul Apostol Ioan spune ca "oricine este nascut din Dumnezeu biruieste lumea, si aceasta este biruinta care a biruit lumea: credinta noastra" (I In. 5, 4).
Ce se intampla cu cel care merge pe strada si nu cunoaste poarta de care am amintit. Cauta temei in a ne marturisi ca am gresit daca am nascut bucurie in celalalt. Din Evanghelie retinem ca cel care nu se bucura este mai marele sinagogii: "Mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! (Lc. 13, 14)". A merge pe strada, inseamna a avea posibilitatea sa vezi casele multora, dar din afara. Lipseste impreuna vietuire. De aceea Mantuitorul il numeste pe acesta fatarnic.
Trebuie sa retinem ca nimic nu este intamplator in aceasta viata. Niciodata nu suntem incercati peste puterile noastre. Sa nu privim suferintele ca fiind semne ale indiferentei lui Dumnezeu fata de noi, ci exemple ale coborarii Sale pline de iubire la noi. Sensul suferintelor este innoirea. Este trist ca multi traiesc suferinta fara rodnicie, fara frumusete, fara urma.
Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/predici...nta-71637.html

Parintele Arsenie Boca - Pictor de icoane si de suflete
 

Marturia Preotului Ioan Tudorache, ucenic al Parintelui Arsenie Boca la Schitul Maicilor
Pe Parintele Ioan Tudorache l-am cunoscut in luna noiembrie 2012, cu ocazia unui simpozion desfasurat la Manastirea Antim din Capitala. Sfintia sa s-a numarat printre invitatii care au vorbit atunci despre Parintele Daniil (Sandu Tudor) si despre “Rugul Aprins”. In cuvantul sau, Parintele Ioan Tudorache a amintit in treacat ca l-a cunoscut si pe Parintele Arsenie Boca, alaturi de care a petrecut, ca ucenic, opt ani de zile, la Atelierele Patriarhiei din Bucuresti.
Parintele Ioan Tudorache este pensionar, are peste 86 de ani, dar slujeste si acum alaturi de preotii Catedralei “Serban Voda” din Bucuresti, fiind foarte iubit de catre credinciosi. Impresioneaza din prima clipa prin blandetea, bunatatea, sinceritatea si smerenia sa. Sfintia sa slujeste dar si picteaza. A devenit preot la indemnul Parintelui Arsenie Boca. Si tot de la Parintele Arsenie a deprins si tainele picturii bisericesti.
Anul trecut, la praznicul Sfantului Spiridon, dupa ce a savarsit Sfanta Liturghie, Parintele Ioan Tudorache mi-a impartasit cateva dintre amintirile sale legate de Parintele Arsenie, vorbind si despre pictura unicat a “Sfantului Ardealului”, asa cum il numesc credinciosii ardeleni pe Parintele Arsenie Boca.

- Preacucernice Parinte Ioan, va rog pentru inceput sa amintim cateva date biografice despre Parintele Arsenie Boca.

- Parintele Arsenie Boca s-a nascut la data de 29 septembrie 1910, in localitatea Vata de Sus din judetul Hunedoara (prin partile Bradului), dintr-o familie de tarani simpli, Iosif si Crestina, doi buni crestini ortodocsi. A primit numele de Zian Valean. Ne spunea Parintele Arsenie: “Cand eram copil, in casa mamei mele era o icoana cu Maica Domnului care-mi placea foarte mult. Si o data am intrebat-o pe mama mea: “De ce imi place asa de mult aceasta icoana?” Iar ea mi-a spus: “Ei, dragul meu, eu, cat te-am purtat in pantece, foarte mult m-am uitat si m-am rugat la aceasta icoana.” Altadata ne-a spus: “Mama mea, cand a ramas insarcinata avandu-ma in pantece pe mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului si a pictat-o in inima ei. A pictat-o rugandu-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfintii Parinti Ioachim si Ana. Asa se ruga mama mea: “Maica Domnului iti cer un copil, care sa iti slujeasca tie si Domnului nostru Iisus Hristos. Nu pentru mine il cer, ci pentru tine, Maica Domnului, si pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. Parintele Arsenie a fost sef de promotie la Liceul “Avram Iancu” din Brad, pe care l-a absolvit in anul 1929. A urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu intre 1929-1933, unde a fost remarcat de profesori ca un student de elita. La Institut a devenit cunoscut si prin talentul sau de pictor si de bun interpret la flaut. De aceea, in 1933 a fost trimis la Bucuresti de catre Mitropolitul Nicolae Balan, pentru a urma Institutul de Belle Arte. Cu aceasta ocazie, a participat la cursurile de anatomie ale profesorului Francisc Rainer si l-a avut ca profesor de compozitie pe marele pictor Costin Petrescu, care a pictat rotonda Ateneului Roman si multe biserici. Costin Petrescu a pictat la Manastirea Antim turla mare a bisericii si pridvorul manastirii prin anii 1950-1951. L-am avut si eu profesor de desen si pictura bisericeasca pe Costin Petrescu, la Atelierele Institutului Biblic. In anul 1938, Parintele Arsenie Boca a mers la Muntele Athos, unde a stat vreo trei luni. In anul 1940 a a fost tuns in monahism la Manastirea Sambata de Sus, primind numele de Arsenie. La data de 10 aprilie 1942, Parintele Arsenie a fost hirotonit preot si a fost numit staret al manastirii. In anul 1948, a fost arestat si torturat de Securitate fiind acuzat de legaturi cu legionarii, desi Parintele a negat acest lucru. Dar a fost eliberat in acelasi an si mutat ulterior la Manastirea Prislop. In anul 1951, Parintele a fost din nou arestat si condamnat la 9 luni de inchisoare, ajungand si la Canal). A revenit insa la Prislop, unde a ramas pana in anul 1959 cand manastirea a fost desfiintata iar Parintelui Arsenie i s-a interzis sa mai slujeasca si nu i s-a mai ingaduit sa lucreze decat ca pictor bisericesc.Citeste tot articolul :
http://www.crestinortodox.ro/reporta...te-140378.html

Un nou articol semnat de Radu Alexandru :
 

Mirele Bisericii

Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca "Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau". (Matei 22-2)
Aceasta relatie este prefigurata in numeroase locuri din Vechiul Testament insa, in mod cu totul deosebit, in Cantarea Cantarilor. Aici, raporturile dintre "Cel Iubit" sau "Mire" si dintre "Cea Iubita" si ,"Mireasa" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufletul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.
Hristos - Mirele Bisericii
Limbajul nou-testamentar abunda in termeni si sintagme specifice ritualului nuptial: Hristos este Mirele, si atat timp cat e cu ei, apostolii nu pot fi tristi (Mt. 9, 15). La fel, Ioan Botezatorul se numeste pe sine si "prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29), iar cele cinci fecioare intelepte intra in camara Mirelui (Mt. 25). Prin Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului, prin activitatea Sa rascumparatoare si prin trimiterea Duhului Sfant, aceasta unire tainica dintre Mire si Mireasa a fost realizata. Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: "Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua".
Mantuitorul, innoind firea omeneasca a aratat Biserica Sa "fara pata si fara intinaciune, - dupa cuvantul Apostolului - "sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau intinaciune, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27). Aceasta relatie de dragoste jertfelnica freprezinta modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o "mare" in Hristos si in Biserica.
Deniile Mirelui
Sufletul, un alt simbol al miresei, e tot asa de iubit de Mire ca si de Biserica de care de altfel el este nedespartit. Acest fapt este evidentiat in randuiala deniilor oficiate incepand din seara Duminicii Floriilor pana in seara din Miercurea Mare, numite si "Deniile Mirelui" sau "Slujbele Mirelui" (Akolouthia tou Nimfiou). Numele slujbei provine de la Mirele intalnit in parabola celor zece fecioare ce se citeste la Denia din Marea Marti.
Trebuie amintit faptul ca atat din punct de vedere liturgic, cat si din punct de vedere al invataturilor subliniate, aceste trei denii ale Saptamanii Patimilor prezinta un tot unitar.
Pericopele evanghelice si imnurile fac referire indeosebi la Patimile Domnului si la a Doua Venire prin pomenirea lui Iosif (vandut de frati si care L-a prefigurat pe Hristos), a pildei maslinului neroditor, a pildei celor zece fecioare, a pildei talantilor, a femeii pacatoase care a spalat picioarele Mantuitorului, a tradarii lui Iuda.
Troparul "Iata, Mirele" ce se canta la inceputul Deniei in aceste trei seri subliniaza tocmai necesitatea trezviei si privegherii de care trebuie sa dam dovada in asteptarea Domnului, care va veni din nou sa judece vii si mortii: "Iata, Mirele vine in miezul noptii/ Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind/ Iar nevrednica-i aceea/ Pe care o va afla lenevindu-se./ Vezi, dar, suflete al meu,/ Cu somnul sa nu te ingreuiezi/ Ca sa nu te dai mortii/ Si afara de Imparatie sa te incui/ Ci te desteapta, strigand:Sfant, Sfant, Sfant/ Esti Dumnezeul nostru,/ Cu folosintele celor fara de trupuri/ Miluieste-ne pe noi!"

Din aceasta perspectiva, Deniile Mirelui sunt slujbe de priveghere, ce evidentiaza in special necesitatea pregatirii launtrice - constinetizarea pacatelor proprii si pocainta - in vederea intampinarii lui Hristos. Acestea subliniaza mai ales pocainta de care avem nevoie pentru a fi acceptati la nunta dintru Imparatie. Ele prezinta totodata un mesaj menit sa ne pregateasca pentru Patimile lui Hristos .
Continuare:
http://www.crestinortodox.ro/paste/s...ii-124411.html

Adrian Cocosila :
 

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...le-140666.html

De ce a avut nevoie Toma de dovezi palpabile?


Biserica ii dedica Sfantului Apostol Toma prima duminica de dupa Pasti. Este singura duminica din anul bisericesc inchinata unui Sfant Apostol al Mantuitorului. De ce? Pentru ca prin Toma nu mai incape nicio indoiala ca Hristos a inviat. Sa ne amintim ca in seara zilei in care a inviat, Hristos trece prin usile incuiate si Se arata celor zece Apostoli descoperindu-le invierea Sa. Daca s-ar fi ramas doar la vedere, s-ar fi putut afirma ca invierea Sa a fost doar in mintea Apostolilor, ca nu a fost o realitate. Ca sa nu ramana niciun semn de indoiala, Dumnezeu ingaduie ca ranile din trupul Sau sa fie atinse de Toma. Atingerea e dovada ca nu esti in planul visului, al inchipuirii. Cum spunea parintele Dumitru Staniloae, atunci cand nu visezi, ca sa fii convins ca nu visezi, te ciupesti sau te pipai, ca sa fii sigur ca este o realitate.

Le-a fost greu Apostolilor sa creada ca Hristos a inviat pentru ca Invierea Sa i-a uimit. Ei au fost martori ai invierilor savarsite de El si cunosteau ca cei inviati nu dispareau. Nu puteau sa nu se intrebe ce inviere este aceea in care mormantul Mantuitorului este gol. De ce nu este prezent in el daca a inviat? Mai mult, Maria Magdalena Il confunda cu gradinarul, iar cand Hristos S-a aratat lui Luca si Cleopa, acestia nu L-au recunoscut si I se adresau ca unui strain.

De ce dipare? Pentru ca aceasta este starea fireasca a trupului Sau inviat. Din momentul invierii, e nevoie de o alta vedere, caci trupul Sau este inviat. Faptul ca Apostolii reusesc sa-L vada face parte din planul lui Dumnezeu. El ingaduie ca ochii trupesti sa vada un trup duhovnicesc pentru a se convinge ca Invierea Sa este un fapt real.

Ce s-a intamplat cu Toma dupa ce a pipait ranile din trupul inviat al Domnului? A marturisit dumnezeirea Lui. Nu a spus: cred ca ai inviat din morti, ci: "Domnul meu si Dumnezeul meu" (Ioan 20, 28). Astfel, Toma s-a atins de un trup vazut si L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu prezent in trupul Sau omenesc inviat. S-a ridicat mai presus de credinta prezenta la evrei, conform careia Dumnezeu este nevazut si de neatins.

Mitropolitul Antonie de Suroj spune ca Toma a cerut sa-L atinga pe Hristos pentru ca vazuse ca ucenicii care se impartasisera de vestea invierii lui Hristos nu se schimbasera. Erau aceiasi oameni, doar ca bucuria luase locul fricii. Apostolii Il vazusera pe Domnul inviat, insa Invierea nu devenise inca o parte a experientei lor personale. Fara aceasta experienta Apostolii ar fi vestit invierea, dar nu ar fi fost auziti. Asa cum se intampla cu multi dintre noi. Vestim si nu suntem auziti.

Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa traim in asa fel incat Hristos sa invieze in noi.

Adrian Cocosila

Adrian Cocosila :"De ce nu se modernizeaza Biserica Ortodoxa?"
 

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/de-nu-modernizeaza-biserica-ortodoxa-140403.html:
Sunt persoane care critica Biserica Ortodoxa din cauza refuzului acesteia de a se moderniza. Aceste persoane sunt deranjate de faptul ca avem si astazi aceleasi slujbe din trecut, aceeasi iconografie, cantare, arhitectura etc. Privite cu ochiul omului rupt de Dumnezeu, acestea trimit catre lipsa de noutate, deci la stagnare.

Biserica Ortodoxa nu tine pasul cu ritmul schimbarilor din lume pentru ca menirea ei nu este aceea de a se identifica cu lumea, ci de a sfinti lumea. Cand biruie duhul lumii in Biserica avem parte de o Biserica secularizata. Iar aceasta Biserica are un impact din ce in ce mai redus asupra credinciosilor, pentru ca intr-o astfel de Biserica omul se pune pe sine in fata si nu pe Hristos. Si atunci credinciosii nu mai gasesc nimic diferit in Biserica fata de ceea ce gasesc in lume.

Nu trebuie sa ascundem faptul ca sunt slujitori care din dorinta de a fi in pas cu noutatea, au ajuns la tot soiul de inovatii liturgice si compromisuri, argumentand ca fac aceste lucruri pentru a-i apropia pe oameni mai mult de Dumnezeu. Nu cred ca o cununie oficiata pe marginea unui lac, de exemplu, si nu in Biserica, ii face pe cei prezenti sa alerge dupa Hristos, sa aprinda in ei dorul dupa El.

Daca Biserica ar fi avut drept intemeietor lumea, atunci ar fi fost potrivit ca ea sa caute sa se asemene cat mai mult cu ea. Dar de vreme ce ea este legata de Dumnezeu, Cel nemiscat si neschimbator, atunci este explicabil de ce ea nu cauta sa ia chipul lumii.

Lumea raneste si imbolnaveste omul, in vreme ce Biserica vindeca omul de ranile sufletesti si trupesti. Daca Biserica ar fi una cu lumea, atunci omul nu ar face decat sa adanceasca aceste rani, sa le faca chiar mortale prin prezenta sa in Biserica.

Nu trebuie sa ne ingrijoreze faptul ca Biserica este intr-o reala tensiune cu aceasta lume. De vreme ce Mantuitorul a spus ca “intelepciunea acestei lumi este nebuna”, e semn bun ca Biserica pastreaza o distanta intre chipul ei si chipul lumii.

Retineti ca asa invechita cum pare Biserica Ortodoxa, ii da celui ce vietuieste in ea chipul lui Hristos. Iar Sfantul Apostol Pavel spune „daca este cineva intru Hristos, el este faptura noua” (2 Cor. 5, 17). De aici reiese ca Biserica nu este refractara noului si innoirii.

De ce nu tine Biserica Ortodoxa pasul cu lumea? Pentru ca Dumnezeu nu ne vrea simpli oameni, ci dumnezei prin har. Din acest motiv ea nu le daruieste credinciosilor in cadrul Sfintei Liturghii paine si vin, ci Trupul si Sangele lui Hristos.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/editori...xa-140403.html

Vamile vazduhului
 

Sunt Sfinti Parinti care vorbesc de existenta vamilor vazduhului dupa moarte. Potrivit acestora, sufletele inainte de a ajunge in rai sau in iad, trec prin aceste vami spre a fi cercetate. Vamile sunt reprezentate in iconografie sub forma unei scari pe care oamenii urca impreuna cu ingerii, iar diavolii sunt prezenti langa ei si cauta neincetat sa-i traga pe oameni in jos.

Invatatura despre vamile vazduhului trebuie primita duhovniceste. Nu trebuie sa ignoram aceasta realitate de care vorbesc Sfintii Parinti, dar nici sa o consideram un taram asemanator celor din aceasta lume. Vamile nu sunt locuri. De altfel, notiunea de timp si de spatiu nu mai este prezenta in lumea de dincolo. Sfantul Macarie al Alexandriei spune ca trebuie sa socotim lucrurile pamantesti de aici ca pe cea mai imputinata aratare a lucrurilor ceresti.

Greseala pe care o fac multi dintre noi este ca ajung sa confunde modul de existenta de aici cu cel din lumea de dincolo. In realitate vamile vazduhului sunt patimi, iar diavolii cauta prin aceste vami sa vada daca s-au facut prezenti in noi. Isi doresc sa gaseasca chipul fecioarelor nebune, cele care dorind sa intre in Rai, au gasit usile incuiate. Doresc sa amintesc ca atunci cand acestea au strigat: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua", Mirele (Hristos) le-a raspuns: "Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi". Parintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: "Nu recunosc chipul meu in voi". Asadar, orice lucru faptuit pe pamant hotaraste viata in vesnicie.

Iar cei ramasi in viata, partasi unei conceptii gresite a vamilor vazduhului, nu mai cauta sa-l pomeneasca pe cel trecut la cele vesnice, ci sunt preocupati de cum sa-l ajute sa ocoleasca vamile. Astfel, apar o multime de practici in cadrul inmormantarii, care nu au nicio legatura cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.

Cu adevarat vom fi cercetati pentru toate cele savarsite, dar tot acesti Parinti afirma ca omul care s-a curatit de pacate, urca neimpiedicat in sanul lui Avraam. Sa ne invredniceasca si pe noi Dumnezeu de implinirea cuvintelor Sale: "Adevar, adevar va spun: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel care M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata (Ioan5, 24).

Adrian Cocosila :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ui-127342.html