Slujba de inmormantare

Slujba de inmormantare Mareste imaginea.

In continuarea discuţiilor noastre pe tema morţii şi a destinului fiinţei umane, aş dori ca în cele ce urmează să ne aplecăm asupra slujbei de înmormântare din cadrul Bisericii Ortodoxe. Mai întâi trebuie să reţinem faptul că această slujbă comportă mai multe rânduieli specifice. De exemplu, există rânduieli diferite pentru preoţi, pentru călugări etc., fiecare având caracteristici proprii. In cele ce urmează mă voi referi cu precădere la rânduiala specifică mirenilor, pentru că aceasta conţine trăsăturile esenţiale, elementele de bază comune tuturor rânduielilor de înmormântare.

Dar înainte de a începe, aş dori să subliniez faptul că, în seara din Vinerea Mare, noi săvârşim o slujbă care se numeşte Punerea în Mormânt a Domnului. In lumina acestei slujbe vom putea înţelege mai bine ce anume înseamnă o înmormântare creştinească.

Un lucru pe care toate aceste slujbe îl au în comun este cuvântul de început: „Bine cuvântat este Dumnezeul nostru!” Dacă cumva credem că aceste cuvinte sunt lipsite de sens, că sunt doar o expresie, un fel de a vorbi, trebuie să înţelegem că, în realitate, ele conţin un mesaj de iubire, şi anume, că moartea nu este un accident fără noimă. Abia după ce înţelegem aceasta vom putea rosti acest cuvânt de binecuvântare cu bun înţeles. Dacă nu avem încredinţarea că moartea este o parte importantă din planul lui Dumnezeu, atunci nici nu vom putea începe cu acest cuvânt, nici nu vom putea primi cuvântul Sfântului Ioan Damaschinul, care spune: „Moartea este doar o poruncă a lui Dumnezeu.”

Trupul persoanei care tocmai a răposat este tratat cu veneraţie. Stăm în picioare alături de el, în mâini ţinem lumânări aprinse, exact aşa cum facem şi la slujba din Vinerea Mare. Şi vă rog să luaţi aminte că slujbele din perioada pascală simbolizează credinţa în înviere şi slava plină de strălucire a împărăţiei. Ele arată că împărăţia lui Dumnezeu a venit, că am fost primiţi ca părtaşi întru bucurie, în lumină, în viaţă. In multe Biserici încă se mai păstrează obiceiul de a aprinde lumânări în timp ce se cântă Canonul învierii, la slujba din seara Sâmbetei celei Mari. Aşa deci, stăm în picioare cu faţa către trupul celui răposat şi prăznuim învierea. O slujbă atât de tristă începe cu bucurie. Doar pe temeiul credinţei neclintite în învierea lui Hristos vine încredinţarea că noi viem întru El. Ne îngrijim nu doar de suflet, ci şi de trup. Suntem preocupaţi de om în întregul lui, un întreg din care vedem cum o parte se ia de la noi. Căci aceste două componente, sufletul şi trupul, au fost deopotrivă implicate în tot ceea ce a însemnat viaţa persoanei umane. Ca atare, ambele fac obiectul rugăciunilor noastre. Trupul, oricât de păcătos va fi fost, de-acum este înconjurat cu veneraţie.

Este un trup mărturisitor, în sensul că păcatul nu a fost alegerea lui şi că el s-a luptat pentiti bine şi împotriva răului; nu a ales răul din pricina unui caracter al său răutăcios, ci pentru că a fost aruncat în această confruntare. Iar acum zace asemenea unui oştean căzut, doborât în luptă, iar judecata lui este în mâinile lui Dumnezeu. Stăm şi privim la cel plecat dintre noi fără a ne aminti de slăbiciunile lui, ci căutând doar la tragedia morţii. Iar tragedia aceasta pare a fi mai mare decât orice altceva. Tragedia aceasta ne determină să stăm cu pioşenie, fără gânduri de judecată. Căci acest om plecat dintre noi este de-acum dincolo de orice judecată omenească, şi de aceea îl înconjurăm cu rugăciuni, atât pentru trupul, cât şi pentru sufletul lui.

Slujba începe cu Psalmul 90: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui” - ceea ce înseamnă şi mărturiseşte: Domnul este apărătorul vieţii mele.

Urmează apoi versete alese din Psalmul 118, care vădesc atitudinea Bisericii faţă de cel plecat: „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. [...] Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor. [...] Aprins e sufletul meu de dorirea judecăţilor Tale, în toată vremea. [...] Istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întăreşte-mă întru cuvintele Tale. [...] Pleacă inima mea la mărturiile Tale şi nu la lăcomie. [...] Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale.” Şi mai departe: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. [...] De la judecăţile Tale nu m-am abătut, că Tu ai pus mie lege. [...] Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta; după judecata Ta mă viază. [...] Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie. [...] Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat.”

Acestea sunt versetele rânduite a se cânta la începutul slujbei. Vedem în ele opţiunile Bisericii. Din tot Psalmul, Biserica a selectat cuvinte de credinţă, cuvinte de nădejde, cuvinte care definesc fără echivoc şi cu realism postura sufletului celui ce pleacă şi care de-acum se înfăţişează înaintea judecăţii lui Dumnezeu şi II cunoaşte pe Domnul ca Domn al iubirii, Domn al mântuirii lui, Domn al adevărului. Foarte pe scurt am amintit deja mai înainte despre realism. Slujba aceasta este plină de realism şi aş dori să vă spun ceva despre aceasta, înainte de a vă citi mai departe. Realismul poate să fie morbid sau poate să fie senin, iar ceea ce mă impresionează pe mine în slujba aceasta este tocmai caracterul senin al realismului ei, tocmai tihna şi liniştea pe care le emană.

In secolul al VlII-lea, Sfântul Ioan Damaschinul a scris opt ode cu privire la moarte. Le-a scris într-o împrejurare nu foarte inspirată, după părerea celor care cred că viaţa unui călugăr se reduce la votul ascultării. Sfântul Ioan Damaschinul a fost un melod renumit - un muzician, cum am spune noi azi - şi un poet nu mai puţin vestit. A cântat mult, a scris mult. Doar că avea drept stareţ pe unul care nici nu prea avea gust pentru poezie, nici nu prea îndrăgea muzica, şi deci, socotea că este de neconceput ca în mănăstirea lui să vieţuiască un călugăr care să fie în acelaşi timp şi melod, şi poet. Aşa că l-a oprit pe Sfântul Ioan să mai alcătuiască poezii, să mai compună melodii sau, în general vorbind, să mai scoată vreun sunet nedorit de mai-marele său. Apoi l-a însărcinat să se îngrijească de tomberoanele de gunoi ale mănăstirii. In deplină ascultare a petrecut astfel Sfântul Ioan pentru o bună bucată de vreme, până ce unul dintre monahi, unul pe care el îl îndrăgea foarte mult, a murit.

Atunci, Sfântul Ioan Damaschinul a uitat cu totul de ascultare, a uitat de tomberoane şi şi-a pus toată durerea şi toată credinţa lui în cântare. In opt ode şi-a cântat starea lui sufletească, iar acestea s-au păstrat până în zilele noastre, astfel încât noi le cântăm şi acum (desigur, felurit armonizate), aşa cum au fost ele concepute şi alcătuite, aşa cum au izvorât ele din sufletul său de om. Cât despre stareţ, trebuie să spunem că, spre cinstea lui, a fost şi el atins sufleteşte, la fel ca şi ceilalţi fraţi, astfel încât, de-aici înainte, i-a îngăduit Sfântului Ioan să scrie şi să cânte.

Odele acestea nu sunt nici pe departe o succesiune aleatorie de exclamaţii fără noimă cu privire la moarte şi la viaţă. Dacă le parcurgem cu atenţie, observăm că, în realitate, avem de a face cu o secvenţă caracterizată atât prin text, cât şi prin muzică, aceasta având o semnificaţie în sine. In contextul în care ne găsim acum nu vă pot ilustra, din păcate, aportul muzicii la construirea mesajului acestor ode. Aş dori în schimb să evidenţiez câteva chestiuni privitoare la text.

Atât Biblia, cât şi alte cărţi de rugăciuni sau de slujbe bisericeşti vorbesc adeseori despre ascuţişul morţii. Şi aici, în prima odă, suntem confruntaţi cu două dintre aspectele ce ţin de acest ascuţiş al morţii. Da, există un ascuţiş al morţii. Viaţa are şi ea un ascuţiş al ei. Viaţa ne este dragă, ea reprezintă prezentul nostru. Dar noi putem vedea că viaţa şi moartea se întrepătrund atât de mult, încât ne este cu neputinţă să percepem unde anume este limita dintre ele, unde se despart ele una de alta. Viaţa devine acută, intensă, iar limita ei se ascute, se precizează, devine perceptibilă, doar atunci când ajunge în proximitatea morţii.

Altfel, viaţa poate să fie lentă, plată, plictisitoare, trăită mereu în expectativa unui mâine, apoi a unui alt mâine şi a unui alt şi alt mâine - aşa încât, în loc să o trăim, mai degrabă visăm sau dormim. Dar când moartea îşi face simţită prezenţa şi este recunoscută nu ca fiind ceva înspăimântător de care trebuie să fugim ca de ceva ultimativ, ci, mai degrabă, ca un aspect care conferă vieţii noastre sensul ei ultim - de-abia atunci viaţa îşi dobândeşte semnificaţia ei cea de pe urmă, singura ei semnificaţie autentică. Doar când ajungem să primim fiecare situaţie din viaţa noastră nu într-o perspectivă relativă, ca fiind mai bună sau mai proastă decât o alta, ci în unicitatea ei, ca fiind tot ceea ce avem la dispoziţie în momentul acela, de-abia atunci viaţa noastră prinde putere şi devine profundă, de-abia atunci ajungem să putem percepe acest adânc al vieţii. Ni se dezvăluie un adânc de veşnicie. Dar adâncul acesta nu ni se dezvăluie numai din pricina morţii. Iată ce aflăm în prima dintre odele Sfântului Ioan Damaschinul:

„Care desfătare lumească este lipsită de întristare ? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte. Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel pe care l-ai ales, odihneşte-l, ca un iubitor de oameni.” Iată începutul acestei perspective realiste asupra vieţii! Viaţa este mereu schimbătoare, este plină de iluzii, este trecătoare... Nimic nu putem apuca să păstrăm pentru noi în viaţa aceasta. Chiar în clipa când crezi că ai pus mâna pe ceva, lucrul acela se destramă, a şi dispărut. Toate sunt vremelnice asemenea unor umbre, mai amăgitoare sunt decât visele. Dar ceea ce urmează după această visare nu este un alt vis, ci o realitate pură:  moartea. Moartea, care ne opreşte în loc judecăţile, ne ţintuieşte emoţiile, ne aşază faţă în faţă cu nuda realitate şi stă acolo incontur- nabilă, inexorabilă, inevitabilă. Şi singurele cuvinte care descoperă sensul acestei realităţi sunt: „pe cel pe care l-ai ales, odihneşte-l”.

Nu pe cel pe care l-ai biruit, ci pe cel pe care l-ai ales, fiindcă pentru acesta a venit timpul, acum, să intre întru odihna Domnului său. Nenumăraţi sunt scriitorii duhovniceşti care au repetat neobosit că Domnul pune capăt acestei vieţi atunci când viaţa aceasta a rodit din plin şi poate să aducă aceste roade ca prinos, iar de-aici înainte nu mai are nici un rost să continue pe pamant, pentru ca s-ar transforma într-o existenţă goală. Alegerea este a lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu este întru totul responsabil de ceasul morţii noastre. Iar alegerea Lui demonstrează că dincolo de moarte se află ceva mai adânc. Iată de ce spuneam la început că, de vreme ce nu suntem pregătiţi să ne începem rugăciunea cu un act de rebeliune, trebuie să o începem printr-un act de credinţă deplină şi de nădejde deplină, „Intru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel pe care l-ai ales, odihneşte-l.” Aceasta este starea întâi: viaţa este efemeră, câtă vreme este lipsită de această dimensiune a veşniciei; atâta timp cât este bidimensională, atâta timp cât este doar emoţie, mişcare, patimă, viaţa este efemeră şi se va stinge; este doar umbră şi vis, este doar amăgire. Pe toate acestea moartea le retează, moartea croieşte o rană prin care face ca viaţa să fie adevărată, o aduce la realitate. Acolo se află înţelepciunea lui Dumnezeu şi slava şi frumuseţea cea veşnică a lui Hristos. El nu a creat fiinţe sau oameni care să moară, ci spre viaţă le-a făcut.

Dar să vedem ce întrezăreşte Sfântul Ioan Damaschinul mai departe, în prezenţa morţii, a morţii care ne-a apropiat de această dimensiune a veşniciei, a judecăţii, a înţelesurilor vieţii. Privind la sufletul şi la trupul celui răposat, el cântă: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos şi sufletelor noastre mare milă.”

Acesta este realism, pur şi simplu. Da, tragică este despărţirea sufletului de trup. Nu este asemenea căderii unei frunze, nu este ca atunci când se scutură o floare, ci este desfacerea a două realităţi care subzistă şi nu pot fi separate una de alta, decât prin ascuţişul morţii. Şi multă durere este în despărţirea aceasta şi multă luptă şi lacrimi multe. Fiecare om îşi moare propria moarte, nimeni dintre noi nu poate să ajute pe un altul, nu-l poate sprijini în acest pas ultim al lui. „Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă, către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute .” Totuşi, nu suntem lipsiţi de ajutor, pentru că Hristos a trăit şi a murit, pentru că Hristos însuşi a trecut prin tragedia morţii, şi încă una mult mai tragică decât a noastră. Noi murim pentru că suntem muritori, în vreme ce El a murit, chiar nemuritor fiind, El Care este chiar viaţa cea veşnică.

„Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos şi sufletelor noastre mare milă.” Aici, trupul şi sufletul sunt tratate împreună şi amândouă fac obiectul acestei cereri pline de compasiune. In acelaşi timp, iată că în lumina morţii descoperim un adevăr despre lucrurile pământeşti: „Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.”

Observăm acelaşi contrast: pe de o parte deşertăciunea lucrurilor, considerate din perspectiva tridimensională a acestei lumi vremelnice şi vane, iar pe de altă parte începutul, prin moarte, a unei noi vieţi, a unei lumi noi, care este sălaş pentru toată bucuria. Şi iarăşi:

„Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră. Ci veniţi să strigăm împăratului celui fără de moarte: Doamne, veşnicelor Tale bunătăţi învredniceşte pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihnindu-l întru fericirea cea neîmbătrânitoare.”

Iată contrastul dintre lumea cea vremelnică şi lumea deplinei statornicii, care aici este numită lumea „veşnicelor bunătăţi” Versurile următoare sintetizează cele arătate mai înainte: „Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? Ci odihneşte, Doamne, cu drepţii pe robul Tău.”

După care este înfăţişată o viziune nouă asupra lucrurilor, viziune posibilă doar prin trecerea prin acest ascuţiş al morţii:

„Inceput şi temei mi-a fost mie hotărârea Ta de a mă zidi; căci voind să mă faci fiinţă vie din firea cea nevăzută şi din cea văzută, ai plăsmuit trupul meu din pământ şi mi-ai dat suflet prin însuflarea Ta cea dumnezeiască şi făcătoare de viaţă. Pentru aceasta, Hristoase, odihneşte pe robul Tău în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor.”

Primele cuvinte ale acestei stihiri exprimă întreaga teologie a ceea ce suntem: după cum am văzut deja, nu avem rădăcini în noi înşine; din neant suntem chemaţi să fim şi nu am existat înainte ca Dumnezeu să ne fi poruncit să viem. Nu ne tragem din Dumnezeu însuşi; nu din Dumnezeu am emanat. Suntem diferiţi de El, relaţia dintre El şi noi este una de alteritate.

Fiinţa noastră, substanţa noastră, rezidă în cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a poruncit nouă să fim. El ne-a creat ca fiinţe cu o fire atât văzută, cât şi nevăzută. Ca fire văzută, din pământ a făcut trupul nostru; iar ca fire nevăzută, din suflarea de viaţă dătătoare a lui Dumnezeu ne este sufletul. Amândouă după voia Lui şi prin voia Lui sunt. Amândouă prin puterea şi prin dragostea Lui viază. Amândouă au fost chemate la viaţa cea veşnică şi de aceea de la Hristos Domnul cerem odihnă „în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor”, dincolo de moarte, pentru că tărâmul acesta în care petrecem acum este un ţinut al vieţii vremelnice, al unei vieţi care cunoaşte un sfârşit - în vreme ce dincolo de moarte este ţinutul vieţii celei veşnice:

„După chipul şi după asemănarea Ta ai plăsmuit din început pe om, şi l-ai pus în Rai să stăpânească peste făpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amăgit, s-a făcut părtaş mâncării, călcător poruncilor Tale facându-se. Pentru aceasta l-ai osândit să se întoarcă iarăşi în pământul din care a fost luat, Doamne, şi să-şi ceară odihnă.”
Finalul odei citate sintetizează un fapt despre care am vorbit deja, şi anume, acela că starea aceasta ultimă, o stare ce ar putea genera o spaimă fără sens, este răscumpărată din cauză că este o stare de Dumnezeu voită, la fel după cum şi începutul vieţii noastre tot din voia lui Dumnezeu s-a făcut.

„Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând: grozavă, fără mărire şi fără chip. O, minune! Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevărat, precum este scris după porunca lui Dumnezeu, Care dă adormitului odihnă.”

Teofan Zăvorâtul, unul dintre sfinţii ruşi ai secolului al XlX-lea, predicând odată la o înmormântare, şi-a început cuvântul prin a rosti acestea: „Să plângem, fraţilor, să plângem aşa după cum creştinii ştiu să plângă.” Pe de o parte, este tragedia aceasta a morţii, pentru că iată, aici îl vedem pe unul dintre noi, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar lipsit de frumuseţe, lipsit de slavă, lipsit de strălucirea chipului. Pe de altă parte, iată tragedia omului, a despărţirii îndelungate, iată plânsul şi tânguirea. Amândouă acestea ne conduc înspre un act de credinţă şi de nădejde că Domnul, Care a făcut ca viaţa aceasta să aibă un sfârşit, nu a făcut aceasta fără rost, fără judecată, ci a facut-o dintru adâncul înţelepciunii Sale, spre mântuirea noastră.

După rugăciunile acestea, după aceste ode, după aceste stihiri, urmează o serie de rugăciuni care sunt intercalate cu versete din Fericiri. Aici aflăm un aspect asupra căruia am atras deja atenţia: putem să vorbim pentru cel plecat dintre noi, la fel după cum şi el poate să ne vorbească nouă şi după cum poate vorbi pentru noi. Acest lucru este cu putinţă, pentru că suntem un trup, o singură familie, o seminţie omenească; pentru că ceea ce îi este hărăzit lui, ne este hărăzit şi nouă, dacă suntem uniţi prin legătura dragostei, care ne dă şi unitatea vieţii; pentru că trăim unul pentru altul şi totodată unul prin altul şi unul în altul.

„Pe tâlharul, care a srrigat Ţie pe cruce: pomeneşte-mă, l-ai facuu Hristoase, mai înainte cetăţean al Raiului. De pocăinţa aceluia învredniceşte-mă şi pe mine, nevrednicul. [...]

Cel ce eşti Stăpânul vieţii şi al morţii, odihneşte în locaşurile sfinţilor pe acesta pe care l-ai mutat din cele trecătoare, care strigă: pomeneşte-mă când vei veni întru împărăţia Ta. [...]

Cel Ce eşti Stăpânul sufletelor şi al trupurilor, în a Cărui mână este suflarea noastră, mângâierea celor întristaţi, odihneşte în latura drepţilor pe acesta pe care l-ai mutat. [...]

Hristos să te odihnească în latura celor vii şi uşile Raiului să-ţi deschidă şi moştenitor împărăţiei Sale să te arate şi iertare să-ţi dăruiască de cele ce ai greşit în viaţă.”

Acestea sunt rugăciunile intercalate printre Fericiri, după care urmează Apostolul şi Evanghelia. Apostolul este preluat din Prima Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către tesaloniceni, capitolul 4, cu începere de la versetul 13:

„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi aşa pururea cu Domnul vom fi.” Ca introducere la citirea din Apostol, se intonează prochimenul următor pe glasul 3: „Fericită este calea în care mergi astăzi, suflete, că s-a gătit ţie loc de odihnă.”

Apoi vine Evanghelia, care este atât de limpede, atât de plină de speranţă:

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adeyărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat Lui putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta, căci vine ceasul, în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea,qsândirii. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis.”

Şi cu aceasta se încheie slujba de îngropăciune, după care preotul rosteşte rugăciunile de iertare, de dezlegare; apoi se mai cântă o serie de stihiri, iar în timpul acesta credincioşii se apropie să dea sărutarea cea de pe urmă celui răposat. Iată câteva dintre stihirile acestea:

„Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, nemaiîngrijindu-se de cele deşarte şi de trupul cel mult-pătimitor. Unde sunt acum rudele şi prietenii, căci iată ne despărţim? Să ne rugăm ca Domnul să-i facă odihnă. [...]

Acum toată mărirea cea înşelătoare a deşertăciunii vieţii se desface; pentru că sufletul a părăsit locaşul său, vasul s-a spart; lutul s-a făcut negru, fără glas, fără simţire, mort, nemişcat; pe care petrecându-l la groapă, să ne rugăm Domnului să-i dea odihnă în veci. [...] Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului. Atunci apar iadul şi pierzarea pentru viaţa cea trecătoare, care este umbră fără fiinţă, vis de înşelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieţii pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moştenim cele cereşti.”

Urmează o rugăciurte ,de mijlocire a Născătoarei de Dumnezeu:

„Hristoase, pentru rugăciunile celei ce Te-a născut, ale Inaintemergătorului Tău, ale apostolilor, prorocilor, arhiereilor, cuvioşilor şi drepţilor şi ale tuturor sfinţilor, odihneşte pe robul Tău cel adormit.”

In încheiere, preotul se roagă pentru veşnica pomenire a celui plecat dintre noi, a robului lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Inseamnă ca şi noi să ne rugăm ca Dumnezeu să-l ţină pe acesta veşnic, în memoria Sa.

Să nu-l uite niciodată. Ceea ce înseamnă că a fi uitat de Dumnezeu este totuna cu a muri, este a muri a doua oară, este a muri o moarte mult mai cumplită, mai tragică şi mai radicală decât cea despre care vorbim acum. Vom avea prilejul să discutăm şi despre aceasta, când vom vorbi despre judecată şi despre destinul nostru veşnic. Rugăciunea aceasta nu este nici ea o rugăciune iresponsabilă. O rugăciune are sens, are putere şi este roditoare doar dacă se întemeiază şi pe eforturile noastre. Nu este suficient să spui Domnului: fa Tu ceea ce eu nici nu pot si nici nu sunt pregătit să fac. Rugăciunea noastră se înalţă înaintea lui Dumnezeu doar atunci când cuvintele pe care le rostim exprimă gândurile noastre, sentimentele noastre, voia noastră şi se trag din viaţa noastră. Dacă năzuim la îndreptăţirea de a ne ruga ca Dumnezeu să-l pomenească în veci pe robul Său cel plecat dintre noi, noi înşine trebuie să fim gata de a fi credincioşi memoriei celui pe care-l jelim în ziua aceasta.

A fi credincios înseamnă mai multe lucruri. Uităm cu multă uşurinţă; nu trebuie să mai uităm. Uităm cu uşurinţă, iar aceasta nu este doar o deficienţă a memoriei noastre. Uitarea ne afectează în mod tragic şi viaţa de apoi. Aceia dintre noi care am cunoscut ce înseamnă să pierzi pe cineva drag sau am avut prilejul de a-i vedea pe alţii profund afectaţi de moartea cuiva, ne vom aminti cu siguranţă. Când moartea atinge pe cineva apropiat, împreună cu acela mai moare şi altceva. Când moare un frate, un prieten, un copil, o mamă - o lume întreagă moare, în acelaşi timp. Cu cât suntem mai aproape şi mai conştienţi de moartea aceluia, cu atât ne afectează nu doar tragedia pe care o presupune decesul, ci toată măreţia evenimentului; câtă vreme moartea stă înaintea ochilor noştri, în toată măreţia şi profunzimea ei, toate celelalte lucruri vane, iluzorii, superficiale, lipsite de sens, îşi pierd din strălucire şi din capacitatea lor de seducţie, direct proporţional cu adâncul durerii noastre.

Starea aceasta poate să dureze ore, zile, uneori o viaţă întreagă. Dar ideea este că, atâta timp cât rămânem conştienţi de implicarea semnificativă a lui Dumnezeu în viaţa noastră, un univers întreg de vanităţi şi de trivialităţi se duce de la noi. Apoi începem să uităm, inima noastră se răceşte, cugetul nostru lasă ca adevărul tocmai descoperit să ne scape. Voia noastră firavă nu mai luptă, ci dimpotrivă, adeseori ajutată de sfaturi viclene ale unora care ne iubesc într-un mod lumesc, se străduieşte să uite şi caută distracţia. Aşa ajungem să cădem înapoi în lume, într-o lume superficială, lipsită de dimensiunea veşniciei. Aşadar, ori de câte ori ne rugăm lui Dumnezeu şi Ii cerem să nu uite, să ne pomenească veşnic, trebuie ca noi înşine să învăţăm să pomenim, să nu uităm.

Dar a nu uita nu înseamnă că trebuie să ne petrecem toată viaţa trişti şi jelind, într-o durere şi o tânguire străine de duhul creştinesc, dacă nu chiar potrivnice acestuia. Nu  înseamnă că trebuie să ne transformăm viaţa într-un bocet nesfârşit sau că trebuie să lăsăm ca tot ce e viu în noi să moară. Dimpotrivă, după cum am spus deja cu privire la sensul morţii - că doar ea singură aduce veşnicia ca dimensiune în viaţa noastră - această permanentă conştiinţă a morţii, această permanentă aducere-aminte de moarte, presupune o ageră, pătrunzătoare, concretă şi profundă percepţie a vieţii, una plină de sens şi de măreţie. Dacă suntem pregătiţi pentru aceasta, vom pierde o parte din ceea ce reprezintă conţinutul vieţii noastre, mai precis, tot ceea ce este superficial, fără sens, fără lumină. In schimb, vom dobândi tot ceea ce este stabil, constant, tot ceea ce este profund şi cu rost.

Atunci vom descoperi că moartea ne-a făcut cunoscută viaţa în deplinătatea acesteia. Iar când şi noi vom cunoaşte moartea, moartea noastră va fi exact aşa după cum dorea Sfântul Apostol Pavel să fie, şi anume, nu un sfârşit al vieţii celei vremelnice, ci un început al vieţii celei veşnice; nu o dispariţie, ci o creştere, o dezvoltare dincolo de limitele unei vieţi mărginite şi sufocante, o depăşire a acestora, la vremea când viaţa cea adevărată a sporit îndeajuns şi nu mai încape în noi. Numai dacă ne confruntăm cu moartea, numai dacă intrăm într-o relaţie de profundă familiaritate cu ea, doar dacă moartea devine realitatea care conferă adâncime vieţii noastre - doar aşa vom putea să creştem întru deplinătatea vieţii, astfel încât să trecem peste opreliştile ei şi să intrăm, prin moarte, în viaţa cea veşnică, despre care Mântuitorul Hristos ne vorbeşte în Evanghelia Sa.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

Fragment din cartea "DESPRE LUCRURILE DE PE URMĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE LUCRURILE DE PE URMĂ"

 

Pe aceeaşi temă

25 Ianuarie 2021

Vizualizari: 336

Voteaza:

Slujba de inmormantare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE