Tămâierea mormintelor are o bază evanghelică. Se ştie că, în ziua învierii, femeile mironosiţe se duseseră, în zori, la mormântul Mântuitorului cu miresme, ca să-I ungă trupul neînsufleţit, conform obiceiului. Este unul dintre acele evenimente la care se referă toţi cei patru evanghelişti (Matei 29,1; Marcu 16, 1-2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1), ceea ce denotă atât o obligativitate a manifestării, cât şi o obişnuinţă a ei, in vremea aceea, ca să folosim o exprimare cu care încep unele pericope evanghelice. Chiar în condiţiile în care Hristos a murit ca un proscris şi mormântul Său era păzit, la cererea evreilor habotnici, de gărzile romane, femeile nu ezită să vină la El cu miresme.
Fumul de tămâie intră de asemenea în categoria miresmelor de care Biserica se foloseşte foarte adesea în desfăşurarea vieţii ei cultice. Această obârşie evanghelică a obiceiului de tămâiere a mormintelor timp de 40 de zile este realizată de unii (Constantina Cojocaru).
Dacă pentru dusul apei este angajată de regulă o fată tânără, copilă încă, de cele mai multe ori, femeia care este plătită pentru a tămâia mormântul timp de 40 de zile, zi de zi, este o bătrână.
O explicaţie imediată, de nuanţă sociologică, ar putea fi aceea că sunt folosite persoane care, prin statutul lor familial şi social, datorat, în cazul acesta, în primul rând vârstei şi consecinţei ei, împuţinarea puterilor, fac parte din categoriile cele mai puţin solicitate şi care, oricum, sunt folosite pentru munci secundare.
O a doua explicaţie, cu încărcătură spirituală de această dată, mult mai plauzibilă, ar putea fi aceea că cele două categorii de femei sunt, tot prin natura vârstei lor, mai curate, în afara relaţiilor sexuale.
Tămâierea ar putea-o face o femeie de a casei, dar, din cauza treburilor pe care le au femeile tinere şi a depărtării faţă de cimitir, această treabă este tot mai mult încredinţată unor femei bătrâne, specializate pentru practicarea ei. Femeile care se ocupă cu tămâiatul mormintelor sunt de obicei dintre femeile mai sărace, adesea văduve (ceea ce le garantează în plus curăţia -Gheorghiţa Pânzaru), cunoscute în sat ca atare, plătite pentru lucrarea lor. Această activitate le aduce un câştig care le ajută să-şi ducă viaţa, în condiţii oneste, de pe azi pe mâine.
Tămâierea mormântului începe a doua zi după înmormântare şi se face până la pomenirea de 40 de zile. Constantina Cojocaru, care se ocupă cu tămâiatul, spunea că ea tămâiază mormântul timp de 40 de zile, pe care începe să le numere de la data îngropării, nu de la cea a morţii. Tămâierea mormintelor se face dimineaţa, cam pe la răsăritul soarelui. Tămâia o dau cel mai adesea cei ai mortului, dar se mai întâmplă să adauge şi femeia care tămâiază de la ea, atunci când nu ajunge. Odată cu tămâia, se dau femeii şi lumânări, pe care trebuie să le aprindă în fiecare zi la capul mortului. Plata în perioada cercetată era de 15-20 de mii de lei. Dar s-au vehiculat şi informaţii în legătură cu sume de 40 de mii de lei.
Tămâierea se face înconjurând mormântul de trei ori, uneori mişcând vasul cu tămâie fumegând deasupra mormântului în semnul crucii, uneori spunând rugăciuni: Tatăl nostru, „Doamne, iarti-l pe cutare!", „Să-i fie ţărâna uşoară!" etc. Gestica şi întreaga ritualistică seamănă izbitor cu cea folosită de preoţi în spaţiul bisericii.
Spre deosebire de datul apei sau al turtiţelor, tămâiatul mormintelor se face şi duminica. De fapt, însuşi mersul femeilor mironosiţe la mormântul Domnului s-a petrecut duminica.
Dificultatea operaţiei constă în faptul că, indiferent de vreme şi de anotimp, femeia trebuie să se scoale dis-de-dimineaţă, să facă focul pentru a obţine jarul necesar arderii tămâii şi să plece spre cimitir, care, adesea, este greu accesibil, fiind situat fie la marginea satului, fie pe dealul de lângă sat (cel puţin în zona cercetată).
Un rol important în actul ritual al tămâierii mormântului îl are statul omului. In zona cercetată, stat este numele dat unei lumânări pe care o fac cei ai casei pentru mortul respectiv. Pe cât se poate, ea se face din ceară curată. După ce omul a murit, i se ia măsura înălţimii lui, devenită acum dimensiune orizontală, cu un fir de bumbac care devine fitilul unei lumânări lungi cât mortul, în satele cercetate, se foloseşte mult şi feştila de cânepă. Pentru a putea fi folosit mai uşor, statul este strâns în spirală şi împletit ca un colac. Pe măsură ce se consumă i se ridică partea anterioară, care se aprinde. Această lumânare se ţine aprinsă tot timpul slujbei de înmormântare, precum şi în timpul slujbelor de pomenire (parastase) din cele şase săptămâni. între pomeniri, i se dă femeii care tămâiază mormântul pentru a o aprinde atunci când merge la cimitir. In timp ce tămâiază, femeia lasă statul aprins aşezat pe mormânt. îl păstrează acasă la ea şi-l duce la cimitir în fiecare zi.
Se încearcă arderea lumânării în aşa fel încât ea să ajungă pentru cele 40 de zile de tămâiat mormântul şi, în orice caz, să nu se termine înainte. Cel mai adesea însă, statul nu se termină exact la 40 de zile. In acest caz, fie se lasă ca să ardă până la capăt în a patruzecea zi, când, de altfel, se face parastasul cel mai important la mormânt, fie se continuă tămâierea mormântului câteva zile, până la terminarea statului.
Ca şi în cazul sărindarului, şi statul poate fi făcut din timpul vieţii. Bătrâna Dănciuloiu, de 88 de ani, spunea că şi l-a făcut cu zece ani în urmă. O măsurase o femeie.
Statul se referă şi el la unitatea, la legătura strânsă care există între suflet şi trup. Această concepţie consideră nu numai că legătura respectivă este practic indestructibilă (trupul, transfigurat, va fi purtat de om în veci în împărăţia pur spirituală a lui Dumnezeu), dar şi că ea poate fi benefică omului în lucrarea mântuirii. Şi atunci, pentru asistarea sufletului, ţăranul a ales o dimensiune deopotrivă concretă şi simbolică a trupului. Din tot ceea ce ar putea caracteriza trupul din punct de vedere fizic, înălţimea reprezintă unul dintre elementele cele mai constante şi mai caracteristice, în acelaşi timp fiind posibil de măsurat. Până astăzi şi, probabil, pentru mult timp, înălţimea este unul dintre semnele de recunoaştere la trecerea frontierelor (ceea ce sunt într-un fel şi vămile), fiind înscrisă în paşapoarte. Cam acest lucru vrea să fie şi statul: un semn personal, un element de identificare la „vămurile" pe care le are de trecut sufletul în timpul celor 40 de zile. El mai simbolizează, într-un fel, de o manieră iconică, trecerea trupescului în spiritual, în flacără şi lumină mărturisitoare de credinţă creştină. Nu trebuie uitat că se cere ca statul să fie făcut din ceară curată, ceea ce, în linie antropologică creştină, mărturiseşte, prin nobleţea şi curăţia materiei folosite (ceara are, în istoria spirituală a umanităţii, în mai toate culturile, multiple conotaţii simbolice), despre faptul că omul a fost creat şi el „bine", deci curat, în ceea ce priveşte trupul său, materia sa, iar, în linie eshatologică, despre necesitatea purificării ascetice a creştinului care vrea să acceadă la mântuire, la împreună-locuirea cu Dumnezeu aşadar.
In limba română modernă, statul s-a feminizat, devenind statură17. Dar, şi sub acest aspect, relaţia lumânării făcute de ţăran cu sufletul celui care a murit rămâne interesantă, deoarece se vorbeşte despre statură morală, despre statură spirituală etc. A sugera o anumită măsurare a spiritualului prin dimensiuni trupeşti ţine de datele ontologice ale omului, de nevoia lui de a recepta, în integralitatea constituţiei sale, cu trupul şi cu sufletul în acelaşi timp, divinitatea. In ultimă analiză, acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu a ales calea trimiterii Fiului Său în trup între oameni, acela de a mişca şi de a vindeca ontologic căzuta fire omenească, în vederea realizării mântuirii.
In acelaşi timp, în aceeaşi linie de gândire, ar trebui să ne întrebăm în ce măsură statura spirituală (după limba veche ar veni statul spiritual) nu conferea, în vechea societate ţărănească, şi un statut în sânul ei.
Departe de a fi o simplă operaţie instrumentală substitutivă, ceea ce împlineşte ţăranul prin folosirea statului denotă o subtilă teologie şi antropologie creştină.
In toate componentele sale, tămâiatul mormintelor presupune un comportament şi o conştiinţă sacerdotală... Focul vetrei şi jarul ce-i rezultă, bulgării aceia de materie vegetală conservând căldură şi lumină, transmiţători de foc, sunt purtaţi spre cimitir - un alt sat, învecinat cu satul în viaţă. Căldura jarului obişnuit este transmisă spre casele morţilor, jar al Patriei, al pământului părinţilor, moşilor, stră-moşilor...
Materii dintre cele mai sublime18, în sensul cel mai autentic al cuvântului, acela de a avea darul să fie sublimate, sunt puse să ajute la comunicarea dintre cele două lumi, să cureţe calea de duhuri necurate şi de duhorile aferente, să înmiresmeze paradisiac locul, să-l spiritualizeze fără să îndepărteze trupescul, ci din contră, atrăgându-l întru transfigurare, pe cât se poate. Gestica însoţind tămâiatul la mormânt este ruptă şi ea din gestica preoţească a Bisericii.
Costion Nicolescu
Sufeltul intre rai si iad, Editura METEORPRESS
Cumpara cartea "Sufeltul intre rai si iad"
17 Toţi am întâlnit acest cuvânt obişnuit în limba veche, limbă preponderent ţărănească, desigur, în numele pe care îl poartă un personaj bine-cunoscut din basmele noastre, piticul Statu-Palmă-Barbă-Cot.
18 Răşina curată a tămâii e scursă dintr-un arbore rănit, aşa curo Hristos era rănit în coasta Sa, înspre inimă, izvorând sângele Euharistiei. Ceara curată, materie hieratică, ajunge la noi din vegetal prin lucrare animală, provenind din fala rodniciei norilor amestecate şi limpezite de întru toate mereu uimitoarele şi monahalele albine.
-
Acoperirea si tamaierea Cinstitelor Daruri
Publicat in : Liturghia
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.