Ortodoxie, cultura, istorie - dialog cu Olivier Clement

Radu Preda: Se vorbeste foarte mult astazi despre raportul dintre Est si Vest, Orient si Occident. Teologic, cum am putea-formula acest raport ?

Olivier Clement: Nu am deloc incredere in astfel de con­cepte "lascive" ca Orient si Occident, cel putin in sensul Bisericii, pentru ca iata, ce mult cuprinde Orientul : e si Islam, este si India, este si China si deci nu e atat de simplu. Eu cred insa ca Occidentul, cultura si subcultura occidentala devin "planetare". Vorbim despre "mo­dernitate" ; aceasta modernitate e cam peste tot. Comunismul a folosit si el o, gandire occidentala, ce-i drept perimata, cea a secolului 19, iar acum o intreaga subcultura occidentala raspandeste in fostele tari co­muniste un fel de americanizare isterica. Baietii si fetele poarta blugi in Statele Unite sau China sau la Moscova : este un fel de uniformizare planetara ce se realizeaza atat prin tehnica cat si printr-un anume tip de atitudine culturala occidentala. In aceasta situatie, ne putem pune intrebarea : unde este Orientul ? Oare mai exista inca o cultura orien­tala ? Mai pot fi puse in contrast cultura orientala si cea occidentala ?

Parerea mea este ca lumea ortodoxa - daca vrea sa fie ea in­sasi - nu trebuie sa se situeze in contrast cu lumea occidentala, ci sa preia ce e mai bun din modernitatea occidentala, pentru a o depasi, dar sa o depaseasca din interior. Ca nu cumva sa ajunga la un fel de fundamentalism dupa modelul islamic. Altfel nu va avansa, ci va cadea in ce e mai rau ; ideologie anti-occidentala. In schimb, daca va prelua din modernitate ceea ce are ea mai bun : dialogul, respectul diferentelor, filosofia nuantelor, sensul ipotezei, in acest caz, s-ar putea ajunge la o redescoperire a constiintei profund ortodoxe, la depasirea modernitatii printr-o post-modernitate teologica, ortodoxia ramanand in interiorul civilizatiei universale. Aici se cere sa facem observatia ca ceea ce are mai bun cultura occidentala se datoreaza Greciei antice, dar si cresti­nismului si de asemenea, Bibliei. De exemplu, eu cred ca stiinta occi­dentala nu s-a putut dezvolta decat in context biblic.

Biblia este aceea care da o consistenta proprie creatiei si care per­mite ratiunii omenesti de a o studia. Aceasta explorare a lumii de la atom la nebuloasa, explorarea omului, a psihicului sau, toate acestea s-au facut ignorand ceea ce Orientul crestin numeste energii divine, numai acestea putand sa finalizeze si sa transfigureze cautarea stiintifica a omului.

R. P. : Sa incercam o imagine de sinteza. Se poate spune ca adeva­ratul crestin este cel "informat", ca intru Ortodoxie omul rasaritean, prin informatie, si cultura, este si occidentul, ceea ce invers nu ar fi la fel de valabil?

O. C. : Eu cred ca sunt necesare amandoua directiile. Cred iarasi ca Orientul nu va putea pune in valoare patrimoniul sau decat daca trece prin modernitate pentru a o depasi din interior, ma gandesc la ceea ce s-a facut la sfarsitul secolului 19 si la inceputul secolului 20 intr-o tara ca Romania, mai ales intre cele doua razboaie. Eu nu cred ca marii ganditori romani din aceasta perioada pot fi definiti ca niste orientali pur si simplu ; ei sunt orientali dar sunt capabili sa se exprime in limba modernitatii, in limba cercetarii occidentale. Un om ca parin­tele Dumitru Staniloae, in "Filocalia", da note si comentarii, care sunt foarte informate, despre cercetarea si. gandirea occidentala. El citeaza pe Maurice Blondel ca-si pe Heldegger. Trebuie ca Orientul sa aduca patrimoniul sau, care este un patrimoniu de profunzime, iar Occidentul sa-si aduca cercetarea care este o cercetare neobosita. Occidentul este prima civilizatie in istoria omenirii care se discuta si se critica pe sine insasi, care este nesigura de sine ;. nu e o civilizatie totalitara ci e una a deschiderii si a cercetarii. De aceea, cred ca e momentul sa aducem marturie despre Ortodoxie in toata bogatia si profunzimea ei prin mij­loacele cercetarii occidentale.

R. P. : De unde vine apropierea Dvs. in ce priveste Ortodoxia ? O. C. : Eu nu cred ca sunt foarte bun occidental. Am fost, mai ales la inceputul destinului meu, un pagan mediteranean. Eu sunt francez, dar fiu al Mediteranei, din acea tara "occitana". Eram foarte departe de gandirea clasica franceza. Cand eram la liceu, de exemplu, eram atras de literatura franceza, dar eram mult mai atras de cea germana si de cea rusa. Ii citeam pe Dostoievski si pe Rilke ; la ei ma gaseam acasa. Experienta mea religioasa era una pagana si anume cea a fru­musetii cosmice. Aceasta lume mediteraneana, cu intensitatea, cu azurul, cu migdalii ei in floare primavara, chiar si misterul chipurilor - toate acestea ma preocupau si trebuie sa spun ca in scoala ce o faceam nu gaseam nici un raspuns cautarilor ce incepeau sa se nasca in sufletul meu. Am descoperit, incetul cu incetul, existenta lui Dumnezeu. Nu stiu daca asta va va face placere (ca roman !) dar cartea lui Eliade care se numeste "Traite d'histoire des Religions", in care este vorba despre descoperirea sensibilitatii religioase arhaice, pe care Eliade o explo­reaza intr-o maniera magnifica, m-a miscat enorm.

Cand eram baiat de 14 ani, am scris un comentar despre Omar Kayam, pe care l-am apropiat mult de Ecleziastul. Aveam multe Biblii la mine caci am avut strabuni care coborau din protestantii din sudul Frantei. "Cartile" astea ma atrageau si trebuie sa spun ca pentru mine a aparut problema unui loc in domeniul religiei. Nefiind botezat, nici crescut in protestantism sau catolicism, eu cautam in toata libertatea si m-am pasionat pe rand, de India, de budism, de sufismul musulman, de cabala evreiasca ; toate astea ma interesau mult si prin aceste cerce­tari, am abordat in sfarsit crestinismul. Pe atunci nu ma simteam acasa cand il citeam pe Sf. Toma de Aquino sau cand ascultam predicile pas­torilor protestanti in schimb, cand i-am citit pe Dostoievski si pe Berdiaev, sau pe Vladimir Lossky cu "Tratatul de teologie mistica a Orientului", cu multe citate patristice am inceput sa-i citesc pe Sfintii Parinti. Primul pe care l-am citit a fost Sfantul Irineu de Lyon ; cu el m-am simtit acasa ; parca se deschidea o poarta si experienta mea de pagan mediteranean si-a gasit locul, a putut sa se transfigureze in sensul unui crestinism cosmic, a unui Hristos-Creator care smulge umanitatea si universul intreg din neant pentru a-1 transfigura in lu­mina divina despre care vorbeam la inceput. Iata dar care a fost drumul meu. Dar nu.eram singur. imi amintesc cand eram foarte tanar la sfarsitul razboiului, eram cu un prieten care lucra in padure ca mun­citor. Citeam tocmai cartea lui Lossky care aparuse in 1944 si i-am citit cateva pagini din ea. Acest baiat care era ateu a inceput sa planga spunand : "asta e exact ceea ce caut !". Deci, eu cred ca oameni ca mine sunt multi ;.nu am pretentia de a fi original...

R. P. : Descoperirea lui Hristos a insemnat, banuiesc, o descoperire a unui alt mod de a gandi lumea, mai in adancime, mai periculos oare­cum pentru ca este o gandire ce vizeaza lucrurile ultime.

O. C. : Eu cred ca gandirea occidentala crestina cand merge pana la capat in cercetare, pune ultimele intrebari. Oamenii se feresc de ulti­mele intrebari, prin tot felul de paradigme, prin drog, prin erotism, prin violenta. Dar cred ca exista si oameni care se confrunta cu problemele ultime. Este ceea ce mi s-a intamplat, dar cum nu aveam nici o pre­gatire crestina occidentala, atunci cand am descoperit crestinismul m-am simtit foarte bine printre Parintii greci, in lumea bizantina si printre marii filozofi religiosi rusi de la inceputul secolului, care au incercat, sprijinindu-se pe acest patrimoniu patristic sa descifreze modernitatea. Se stie ca in Rusia, prin 1910 cei mai mari pictori francezi erau cunos­cuti si comentati, inainte de a fi cunoscuti in Franta. Se gasesc acum in cele mai mari muzee din Rusia panze de Picasso, Matisse si altii. Bergson era tradus dupa o luna de la aparitia la Paris. Am descifrat apoi gandirea romaneasca, dar mai tarziu, cu Eliade. Acesta nu e spe­cific crestin. Eu cred ca numai la sfarsitul vietii sale, a inteles el ca exista o specificitate crestina in raport cu religiile traditionale, pe care le-a explorat admirabil iar asta l-a marcat profund. L-am intalnit la Paris cand eu devenisem ortodox, la sfarsitul anilor '50 si inceputul anilor 60, Vorbeam cu el si-mi dadeam seama ca era pe cale sa des­copere ca exista o realitate crestina originala, care putea asuma religia arhaica a omenirii si care in acelasi timp, aducea elemente cu totul noi.

R. P. : Sa ne oprim pentru o clipa asupra noutatii Ortodoxiei si a felului in care poate fi prezentata.

O. C. : Mesajul ortodox aduce eterna sa noutate; e noutatea Sfan­tului Duh. Ar trebui prezentat intr-o maniera "vie" care sa fie in ace­lasi timp traditionala si creatoare, cu un limbaj care sa poata misca pe omul de astazi. Eu cred ca greseala multor preoti ortodocsi este ca vor­besc un limbaj complicat impanat cu cuvinte de origine greaca sau slava. Ei vorbesc sau scriu unii pentru altii sau, intr-un cadru ecu­menic, teologilor catolici si protestanti dar asta nu trece in cultura laica actuala. Doar unele texte trec de zona teologica din cand in cand si starnesc interes, un interes care se adreseaza la doua lucruri funda­mentale. Mai intai : frumusetea, caci crestinismul nu este un dusman al frumusetii ci este capabil de a crea un anume tip de frumusete, pe care Dionisie Areopagitul a numit-o o "frumusete de comuniune", nu o frumusete de posesiune cum este atat de des cazul in arta moderna sau o frumusete haotica. Aici se situeaza gustul pentru icoane. E mai mult decat o moda. Sunt iubite icoanele din motive estetice dar si din motive spirituale, duhovnicesti. Cel de al doilea lucru e acest crestinism al tra­ditiei filocalice care contrazice opinia unora potrivit careia crestinii sunt plictisitori. Sunt "plictisitori" pentru ca vorbesc mereu de dragoste, de comuniune, dar nu spun cum se poate ajunge la dragoste si comuniune ! Nu e usor. Dragostea este un lucru greu, dragostea adevarata, dezintere­sata, e un lucru greu. Unii au impresia, de exemplu, ca budismul ii va invata, le va da metoda de a-si gasi pacea interioara, dar iata ca ei descopera prin crestinismul oriental mijloace analoge de interiorizare, de pacificare, de transfigurare a energiei vitale care este uzurpata de pasiuni si intr-o perspectiva care in ultima instanta nu este o perspectiva budista adica a disolutiei persoanei, ci intr-o perspectiva profund per­sonala. Desigur, se gaseste si in budism un mister al comuniunii cu Dumnezeu si acesta e un lucru care atrage mult, cu unele elemente de confuzie, evident, confuzii intre yoga si practicile psihosomatice isihaste. E nevoie ca ortodocsii sa precizeze si sa clarifice lucrurile.

Ceea ce ortodoxia aduce de asemenea nou este unitatea foarte profunda intre slujba divina, doctrina si apropierea de Dumnezeu, care e o apropiere negativa, paradoxala, antinomica. Exista apoi o unitate totala intre gandire si slujba, intre celebrare si corporalitatea omului care e total angajata in celebrare. Este un lucru care intereseaza caci e ceva nou. De asemenea ceea ce cred eu ca ortodoxia poate aduce si aceasta este o sarcina a noastra, este ceea ce eu as numi - impreuna cu unii filosofi ai religiei - "divino-umanitatea". Adica, nici Dumnezeu impotriva omului, nici omul impotriva lui Dumnezeu, ci divinul si umanul (e o dogma calcedoniana) uniti fara separare si fara confuzie, adica posibilitatea de a prezenta credinta crestina intr-o maniera umila, ca un camin in care ar putea sa se reconcilieze toate explorarile umane realizate de umanismul modern si toate explorarile divinului, pe care le descoperim astazi, studiind orientul indepartat. Acesta este un lucru extrem de important pentru viitor. Eu. cred ca crestinismul viitorului va fi unul al divino-umanitatii si unul al uni-trinitatii. Acest mister al unitatii si al diferentei, multa vreme a preocupat gandirea occiden­tala, sub influenta lui Hegel si Marx. Trebuia gasita o conceptie uni­tara a lumii. Tocmai pentru ca, Occidentul nu e unitar, asa cum spu­neam, Occidentul are o cultura care se judeca pe sine, avand insa nostalgia unitatii. Acum, exista mai degraba nostalgia diferentei si a primirii celuilalt in alteritatea lui. Eu cred ca in acest punct gandirea ortodoxa poate aduce un acord intre unitate si alteritate dand ca model insasi divinitatea : unitate totala si alteritate totala.

R. P. : Ce alte "noutati" ale stravechii Ortodoxiei ar mai reprezenta puncte de interes pentru omul actual ?

O. C. : O tema foarte importanta a Ortodoxiei este tema Sfantului Duh. De asemenea cu privire la preocuparile ecologice actuale, Orto­doxia are multe de spus, pentru ca ori avem, ca in Germania, un ecologism ca o nostalgie al neo-paganismului, o religie ce fuzioneaza cu mama-pamant, care suporta adesea influente hinduse sau budiste (aici este abolit rolul omului ca rege si preot al creatiei), ori avem atitudinea banala care consta in exploatarea lumii si distrugerea ei, iar pe latura catolica sau protestanta, o cercetare pur etica. Noi ortodocsii putem aduce o atitudine sacramentala in raport cu creatia, ideea ca natura a fost creata cu o forta sacramentala. Toata materia lumii vrea sa de­vina euharistie cu ajutorul omului. Dumnezeu care s-a facut om ne deschide aceasta posibilitate si ne permite noua tuturor sa devenim creaturi create si sa colaboram la desavarsirea lumii in imparatie. Aceasta este o atitudine euharistica de a nu considera lumea ca o prada. Imi aduc aminte de o carte foarte frumoasa, mica dar intensa, scrisa de actualul patriarh al Antiochiei, intitulata "Salvati creatia"...

R. P. : Carui fapt ii atribuiti masiva despartire a oamenilor de Bi­serica in Occident ?

O. C. : Eu cred ca drama, care indeparteaza pe multi oameni in Occident de Biserica este pozitia Romei cu privire la sexualitate. Ai impresia ca Roma pune in acelasi sac avorturile si practicile anti­conceptionale, imi amintesc ca eram cu patriarhul Atenagoras la Constantinopol/Istanbul cand papa Pius al VI-lea a publicat enciclica sa. Patriarhul a venit la mine si mi-a spus ridicand bratele : "ati vazut enciclica ? E foarte interesanta, dar 30 de pagini! Pentru ce ? ! pentru a vorbi de iubirea omeneasca ar fi fost deajuns doua pagini, pentru a spune ca iubirea omeneasca e posibila, ca iubirea cere fidelitate, res­pect reciproc si ca aceasta iubire vrea sa fie fecunda!... Eu n-as intra in camera unde se iubesc un barbat si o femeie sa le dau metode. E afacerea lor personala, sau a medicului lor : eu n-am ce cauta acolo".

Noi ortodocsii trebuie sa incercam sa trecem peste conflictul acesta stravechi intre Hristos si eros. Este un fals conflict. Iata : notiunea de "castitate", care nu e neaparat retinere sexuala caci poti sa te retii si sa nu fii cast si poti avea castitatea nuptiala. Casatoria poate fi casta, cum spunea Pafnutie la primul sinod ecumenic cand s-a propus celibatul preotilor. El s-a opus deoarece si casatoria poate fi casta. Notiunea de castitate este integritate, integrarea intregii forte personale a vietii, care ne patrunde, ne transporta, ne disloca. Aceasta integrare e vizibila intr-o relatie personala, in comuniune, cum e comuniunea intre Hristos si Biserica. Aici, despre integrarea fortei vitale in tandrete, in respect, in adevarul impreunarii avem ceva de spus. Nu inseamna ca Pius al VI-lea nu a spus si lucruri adevarate, interesante, dar mass-media lasa sa treaca numai cele abrupte, care enerveaza. Noi trebuie sa avem un alt limbaj si asta e decisiv. Iata o alta problema dureroasa : a divortati­lor recasatoriti. Biserica noastra poate sa ierte, nu totdeauna dar ea poate accepta ca Sfanta Taina a Cununiei sa fie data a doua oara unui divortat care se recasatoreste. Clerul nostru pentru a largi exemplul e un cler casatorit ! inca un domeniu in care noi am invins conflictul intre Hristos si Eros...

R. P. : Sa incercam o sumara reconstituire a rupturii dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus.

O. C. : Cred ca trebuie sa revizuim data schismei, care nu s-a pro­dus in 1054. La acea data se incerca o noua reluare a comuniunii dar a esuat. Eu cred, ca ar putea fi luata in considerare o data ca 1204 mar­cand cucerirea Constantinopolului de catre cruciada a patra si distru­gerea orasului in mod barbar de catre apuseni, apoi schisma s-a dez­voltat lent. S-a desavarsit in secolul 19 cand Vaticanul a emis dogma supunerii tuturor credinciosilor si a tuturor episcopilor scaunului apos­tolic al lui Petru.

R. P. : Ce putem spune despre ceea ce se petrece acum ? O. C. : Pot sa spun, pentru Franta, ca se petrece o redescoperire a Bisericii unice. Exista un mare numar de oameni la noi dar si in Ger­mania protestanta care redescopera radacinile Bisericii nedivizate, prin scrierile Parintilor bisericesti. Ma gandesc la prietenii mei, calugarii cistercieni din manastirea Bellefontaine in. Vendee, care au editat o frumoasa colectie, intitulata sugestiv "Spiritualite orientale", si in care au tradus toate marile texte monastice fundamentale din Orient. Acesti calugari sunt ai Bisericii nedespartite ; cand te duci la ei nu te simti strain daca esti ortodox, ceea ce nu-i impiedica sa iubeasca marea tra­ditie latina cu marii ei mistici, cistercienii secolului 12 : Sf. Francisc de Assisi, Sf. Teresa de Lisieux etc. Eu cred ca aici, din nou, Ortodoxia are un rol important, si anume in legatura cu prezenta preotilor orto­docsi in Franta. Noi nu suntem aici pentru a converti pe ceilalti. Ce-i drept budistii si musulmanii fac prozeliti. Noi suntem insa aici ca acei oameni bizari, cautatori de apa, care se plimba cu un betisor in mana si spun : sapati aici, si veti gasi apa. Adica : "cautati aici si veti gasi Sfintii Parinti care sunt aceiasi ca ai nostri" ; acesta e rolul nostru : apelul la origini. Eu cred ca Ortodoxia este profund legata de origini. Poate ca rolul Occidentului este de a cauta fara incetare imparatia cerurilor, axandu-se mai mult pe Patimile Mantuitorului, in timp ce Ortodoxia se centreaza mai mult pe inviere. Mi se pare foarte intere­sant faptul ca conceptia ortodoxa e mai puternica pretutindeni in lumea catolica. Conceptia Mantuirii este mult mai importanta decat filioque, de exemplu - si aceasta a fost subliniata recent de un filozof, Rene Girard, demonstrand ca intoarcerea la conceptia Mantuirii in care "le sacre est lie a la violence" este conceptia arhaica. Eu am un student care pregateste o teza despre "Conceptia Mantuirii la Parintii greci". Exista acest curent si trebuie sa-l intarim. Un lucru important este de asemenea inmultirea micilor centre ortodoxe in Franta, acelasi lucru in Anglia. Parintele Sofronie, care a murit nu demult a creat o manas­tire de mare calitate la Maldone in Essex, manastirea Sfantul Ioan Bo­tezatorul. Eu cred ca aceasta prezenta a rugaciunii si a marturiei umile a acestor surse, a acestor radacini, este un lucru esential pentru lumea de azi.

Una din cartile pe care le-am scris, in care eu joc doar rolul de comentator, este cartea ce se cheama "Sources", si in care prezint gan­direa Parintilor Bisericii, mai ales a Parintilor greci si sirieni. Ei bine, astfel cred ca putem noi sa fim prezenti, tinand totusi cont de tot ce este pozitiv in gandirea occidentala. Ceva pozitiv si pretios este de exemplu initierea colectiei "Sources chretiennes", la Lyon, absolut ne­cesara si pe care nu o putem ignora. E un santier enorm. Lumea cato­lica, sub capa de plumb a Vaticanului are viata iar viata tasneste ca apa. E bine ca Ortodoxia sa-si aduca energia lucratoare la acest santier ai inceputurilor. Daca noi suntem "arhaici", suntem asa pentru ca re­prezentam un "arc" ce duce la esenta, la inceputuri.

R. P. : Dar noi nu suntem primitivi; suntem arhaici, dar nu pri­mitivi...

O. C. : Nu suntem, pentru ca as vrea sa mai spun un lucru cu privire la modernitate. Daca luati de exemplu, prima civilizatie bizan­tina, ea este extraordinar de moderna. Modernitatea era o caracteristica crestina, ortodoxa. In epoca lui Justinian de exemplu era o cultura profund crestina pe de-o parte, dar si una profana. Ortodoxia a de­venit mai tarziu o religie agro-monastica, dar la inceput era o religie a marilor orase, o religie a modernitatii, prin multe aspecte. Ganditi-va ca la Constantinopol erau reguli de urbanism, care fixau inaltimea case­lor pentru respectul locului ; ca s-au instalat pretutindeni statui gre­cesti sau elenistice si ca apartamentele care dadeau spre aceste statui nu erau date oamenilor celor mai bogati, ci celor mai cultivati. Si mai putem da tot felul de exemple, de epigrame despre stadioane, despre frumoasele doamne... Modernitatea noastra o putem regasi in propria istorie. Ne ramane doar s-o descoperim, s-o asumam si s-o stapanim.

R. P. : Pentru ca vorbeati despre modernitate si despre descoperi­rea Bisericii nedivizate, cum va apare ecumenismul din vremea noastra ?

O. C. : Eu cred ca un lucru bun pentru ecumenism este ca fiecare sa inteleaga in ce fel altii il iubesc pe Hristos. Fiecare confesiune are maniera sa de a-L iubi pe Hristos. Nu putem sa credem ca a noastra e cea mai cuprinzatoare ; desigur, ea este foarte importanta, foarte bo­gata. De exemplu, arta ortodoxa este mult mai bogata, decat ne imagi­nam. Majestuoasa in forma sa clasica, in Bizantul secolelor 11 si 12, arta Comnenilor este o arta framantata, cea a Paleologilor e mai umana, un fel de Renatsere transfigurata. E atata modernitate iarasi la Cabasila! Tot ce gasesti la Luther, gasesti la Cabasila : unitatea intre uman si di­vin, umanul ce se afirma in sens transfigurat. Chiar si in epoca domi­natiei turcesti, avem acea reprezentare a lui Hristos in culmea, sme­reniei, mergand spre Cruce : Omul durerii, dar si atunci cu un fel de Lumina, de pace, ceea ce a facut sa nu cadem niciodata in dolorismul occidental. Dar trebuie sa evitam schemele ! Am devenit un mare -dusman al schemelor... Occidentalii spun : ce e ortodoxia ? E vizualismul, e Rasputin !... Iar orientalii spun : catolicismul e filioque, e papalitatea, augustinismul si tomismul !... Nimic din acestea nu-i adevarat. E mult mai complicat, mai bogat si mai interesant. E un nebanuit comun a Bisericii nedivizate, ceea ce face sa putem vorbi unii cu altii. Putem imagina o Ortodoxie care ar putea fi atat de bogata incat ar putea transforma tot ce este partial si intr-o masura oarecare eretic, intr-o Realitate totala dar nu totalitara.

R. P. : Domnule profesor, problema ecumenismului, se pune la noi, pe plan local, in Ardeal. De aceea nu cred ca ar fi lipsit de interes sa abordam fie si sumar problema uniatiei care pentru moment se afla intr-o "criza de identitate"...

O. C. : Problema uniatiei este problema unei mari dizlocari a lumii crestine. In tot Evul Mediu nu se vorbea de catolicism si de ortodoxism. Se spunea Biserica greaca si Biserica latina. Si exista impresia ca era o singura Biserica cu anume dificultati interioare, dar ca se putea tine un Conciliu impreuna. Apoi a venit Reforma, contra-reforma, iar odata cu elanul contra-reformei Biserica romano-catolica n-a mai considerat Biserica ortodoxa ca "Biserica". Atunci a aparut ideea ca ar trebui sa se desprinda regiuni vaste din lumea ortodoxa pentru a fi alipite Bi­sericii Romei, lasandu-le ritualul. Si astfel s-a nascut uniatismul - in maniera evident mai complexa.

Mai intai in Polonia si Lituania, apoi in vaste regiuni din Ucraina si Bielorusia. Nu putem spune ca Uniatismul s-a nascut din vointa Romei sau din cea a Statului polonez. Mai degraba venea din partea unui episcopat care voia sa faca fata misiunii catolice sau protestante, pentru a fi mai bine tratati de regele Polonieiscare era catolic, astfel ei au vrut aceasta apropiere de Biserica romano-catolica. Pe urma, Roma i-a utilizat din plin, considerandu-i un fel de "cal troian" pentru Ortodoxie. In Transilvania, in jurul lui 1700, Biserica unita incerca sprijinul Vienei sau al Romei, caci ungurii nu dadeau egalitate ro­manilor din Transilvania. in ce priveste uniatismul din Orientul apro­piat, e inca mai complicat. Pentru ortodocsi uniatismul a insemnat un refuz al Bisericii lor, o tentativa de cuceriri oare au fost resimtite cu multa amaraciune si care au lasat urme extrem de dureroase pana astazi. Eu ma bucur ca Biserica catolica in autoritatile sale cele mai inalte declara ca uniatismul nu trebuie sa fie retinut ca metoda buna pentru unirea tuturor crestinilor. Astfel, la Balamand, cand a avut loc intalnirea cu comisia ecumenica ortodoxa, catolicii au spus : fara pro­zelitism si fara uniatism, dar au cerut ortodocsilor ca Bisericile unite sa fie recunoscute. in Transilvania, aproape ca nu mai exista tineret care doreste sa fie greco-catolic. In schimb, multi intelectuali, din "spirit de opozitie", doresc sa-si aiba din nou bisericile lor. In Slovacia, statul a decis sa restituie toate bisericile unitilor, lasand pe strada pe ortodocsi!

Dupa parerea mea, uniatismul apartine trecutului si e pe sfarsite. Dar unde exista Biserici unite, trebuie sa le respectam.

R. P. : Care va fi viitorul lor ?

O. C. : Eu cred ca, cu cat se realizeaza apropierea dintre Biserica catolica si cea ortodoxa, cu atat dispare uniatia, care nu mai are nici un sens.

R. P. : Aceste Biserici ar putea servi drept punte ?

O. C. : Nu cred. Ele au servit drept punte doar in timpul Con­ciliului Vatican II, cu teologii uniti din Orientul mijlociu, care au re­prezentat adesea gandirea ortodoxa in sanul Conciliului. Eu cred ca i-am putea aborda pe uniti cu indemnul : priviti cat de interesanta este Ortodoxia ! Dupa aceea sa-i invitam sa participe la slujbele ortodoxe... Unitii, in dorinta lor de atasare la Roma, nu au mai aprofundat Orto­doxia, ci doar traditia latina, ei sunt de aceea un fel de frati vitregi. Trebuie sa le prezentam marea traditie ortodoxa, cu generozitate. imi amintesc de o masa rotunda la Paris, la Biblioteca Nationala, la care era prezenta si d-na Doina Cornea. Am fost rugat sa vorbesc despre traditia isihasta in Biserica romana. Am vorbit, am evocat personali­tati si am vazut-o pe Doina Cornea pasionata. Ea spunea : "cat e de frumos, nu stiam ca e atat de interesant;?... Ortodoxia are atata putere, atata bogatie in ea, ca nu trebuie sa se teama de nimeni. Ea trebuie doar sa marturiseasca. De asemenea, dialogand cu unitii. Sa nu uitam ca ei au jucat un rol extrem de important in secolul 19, descoperind radacinile latine ale culturii romanesti.

R. P. : Vorbeati de marea bogatie a Ortodoxiei. Stiu cat de mult il pretuiti pe regretatul Parinte Dumitru Staniloae.

O. C. : Intr-adevar, eu cred ca teologia Pr. Dumitru Staniloae e un exemplu a ceea ce noi trebuie sa facem. Adica sa ne inradacinam in marea traditie si sa o facem cu un limbaj de astazi, in dialog cu filosofia, stiinta si cu arta. Cand l-am vazut pe Parintele Staniloae, cu doi ani in urma, mi-a explicat cum lucra, cum traia, cum primea oa­meni. Era emotionant sa-1 asculti. Dorea ca Biserica sa iasa in sfarsit din izolarea ei, sa intre in dialog cu oamenii de astazi, savanti, artisti. El a facut-o toata viata. Aceasta este o teologie pe care eu o gasesc ad­mirabila. Mai ales ca ea raspunde tuturor intrebarilor actuale : divino-umanitate, sensul cosmic al crestinismului, refuzul anti-intelectualismului care este o tendinta ortodoxa la ora actuala, transfigurarea ratiunii, inteligenta credintei, credinta care este capabila de a ilumina ratiunea umana. La Parintele Staniloae exista aceasta viziune a lumii ca un dar al lui Dumnezeu. Asceza nu e o mortificare, ci o traire in plus care schimba relatia noastra cu fiintele si cu lucrurile. Nu mai vedem lu­crurile ca obiecte de consum, ci ca ferestre deschise spre lumina, daca le privim cu respect si dragoste. Ce m-a frapat la Dumitru Staniloae este aceasta extraordinara tandrete, in experienta Duhului Sfant, in cea a sfinteniei, in indumnezeire, care nu este o inlocuire a omenescului prin divin, ci o desavarsire a umanitatii cea mai mare delicatete, in cea mai mare finete. Acestea sunt cuvinte care revin mereu in vocabularul sau, precum si cuvantul "plasticitate", adica chiar cel cazut nu e pietri­ficat, omul putand intr-o masura oarecare sa-si modifice fatalitatea, mecanismele zdrobitoare, care sunt mecanisme de moarte, in masura in care prin asceza si prin invocarea Duhului Sfant el ia o anume dis­tanta in raport cu aceste mecanisme. imi spunea Parintele. Staniloae : "vedeti, eu sunt foarte batran si daca pot sa mai lucrez, este poate si pentru ca am trait intr-o anume asceza viata mea, in post si detasare, in felul acesta, eu ma sustrag mecanicii imbatranirii, pentru ca am luat aceasta distanta interioara". Aceasta "distanta" o poseda probabil si datorita experientei sale in detentie. Mi-a spus ca a fost o experienta ca oricare alta, in care insa a putut sa tina rugaciunea lui Iisus. A urma rugaciunea lui Iisus e minunat ! exclama el. Aceasta viziune a vecina­tatii cu Dumnezeu, despre care nu vorbim decat in maniera apofatica.

Aceasta viziune presupune ca exista mai multe momente in apohaza ; exista o apohaza care este inca intelectuala, apoi, cand apohaza este purificare ascetica, ajungem la rugaciunea pura. in acest moment, inima unita cu inteligenta omului e ca o cupa goala in asteptare si atunci vine acea umplere de lumina, acel extraordinar mister: pogorarea Duhului Sfant in Lumina. Aceasta experienta aparea des in conversatiile cu Parintele Dumitru.

R. P. : Observ ca aveti o cunoastere foarte nuantata a teologiei Parintelui Staniloae. Inteleg ca ati aprofundat-o prin intermediul unor traduceri.

O. C. : S-au publicat in Franta si Elvetia cateva carti ale Parinte­lui. S-a publicat "Introducerea in Dogmatica", sub titlul "Le genie de l'Ortodoxie". Este o carte care impresioneaza mult pe cei ce o citesc, carte plina de miscare, de dinamism interior, cu un crestinism absolut deschis si in acelasi timp extrem de solid, de riguros. Caci Adevarul este Cineva care ne comunica iubirea Sa, care ne face capabili sa iu­bim. Sunt lucruri foarte simple, dar pe care Parintele le-a spus intr-un mod admirabil. Si iarasi aceasta idee ca lumea este un dar al Domnu­lui !... Nu e acelasi lucru cand vedem ceva sau cand cineva pe care-l iubim ne da ceva, un lucru. Lumea este asa: e ceva ce Dumnezeu ne da. Dumnezeu ne vorbeste prin toate lucrurile, prin toate fiintele, prin toate situatiile si intalnirile. Ei bine, aceasta omniprezenta a lui Dum­nezeu ne arata pe Dumnezeu cel inaccesibil ca fiind atat de apropiat. Parintelui Dumitru ii placea sa aminteasca aceasta legenda a poporului roman in care Dumnezeu merge in lume cu Sf. Petru, impartind drep­tatea, pedepsind bogatii falosi si nemilosi... Parintele era foarte roman, avea o gandire mioritica, iar puterea sa de munca era o trasatura tran­silvana. Ganditi-va la toate aceste lucrari colosale : imensa "Filocalie", "Teologia ascetica", "Teologia liturgica", traducerile ce le-a facut in ultimii ani... Si vorbea cu un atat de mare entuziasm la peste 80 de ani despre Logos-ul care imbratiseaza totul si care transfigureaza totul ! Aceasta este o gandire ce trebuie facuta cunoscuta in Occident. As vrea sa public in colectia pe care o conduc eu, "Collection des textes ortodoxes", cel putin texte dogmatice capitale, de ex. capitolul ce se numeste "Sur Dieu", in care Parintele vorbeste despre Dumnezeu. E adevarat, gandirea Pr. Staniloae e foarte departe de geniul limbii fran­ceze, e mai degraba o gandire germana si profund romaneasca, cu o limba foarte frumoasa, dar cu dezvoltari putin cam lungi, cam lente. Franceza e mai usoara, mai rapida. Parintele avea o viziune necon­fesionala a Ortodoxiei, a unei Ortodoxii in forta ei profunda, originala, capabila sa fie un loc de intalnire al tuturor crestinilor. Aici se poate fructifica marea Filocalie pe care a tradus-o si comentat-o, marea introducere la traditia isihasta, cunoasterea sa admirabila a Sf. Maxim Marturisitorul. Maxim este unul din cei care au fost mult tradusi si comentati in Occident de aproximativ douazeci, de ani, in parte datorita unui roman, Pr. Andrei Scrima care, cand a fost in Franta, a starnit interesul multor dominicani pentru Maxim Marturisitorul. Ei s-au pus pe lucru, fiind indrumati de un om de mare spiritualitate, Pr. Ghilou. Lucrarea a fost facuta si gratie Pr. Staniloae. El a fost acela care a relansat cunoasterea lui Maxim Marturisitorul, cu imensa sa sinteza christologica. Acesta este, in fapt, marele aport al pr. Staniloae : sin­teza christologica !. Parintele a mai scris pagini admirabile despre "Rugaciunea lui lisus", aparuta si in Franta si despre "Experienta Du­hului Sfant".

R. P. : Ati putea incerca o sinteza teologica a gandirii Parintelui Staniloae ?

O. C. : In opera imensa a Pr. Dumitru, trei teme imi par funda­mentale:

1. Dragostea ca limbaj despre Dumnezeu si despre om;

2. Semnificatia spirituala a lumii si

3. Biserica, laborator al Invierii.

Daca amintim ca cuvintele care vorbesc despre Dumnezeu sunt, in acelasi timp, si pronuntate si depasite, noi putem presimti in ex­perimentarea adevaratei bunatati, a tandretei dezinteresate, misterul uni-trinitatii. Bunatatea si iubirea merg impreuna, implica un Altul absolut care topeste diferenta in comuniune. Aceasta comuniune trinitara asigura comuniunea lui Dumnezeu cu persoanele create si a acestora intre ele. Omul, intr-adevar, este dupa chipul lui Dumnezeu si numai aceasta relatie poate sa explice capacitatea sa de auto-transcendere, adica libertatea sa. inaintarea spre comuniune, inaintarea spre celalalt, in acelasi timp accesibil si inaccesibil, fie ca este in iubirea si prietenia omeneasca, sau in rugaciune si dincolo de rugaciune, inaugureaza inca in lumea aceasta, prin iluminari, viata vesnica.

Locul acestor intalniri intre oameni si a oamenilor cu Dumnezeu este Hristos, Persoana a persoanelor si Persoana divino-umana. Dum­nezeu, totusi, nu poate sa se autoimpuna. Discretia Sa infinita fondeaza libertatea omului si il face pe El insusi vulnerabil, caci El nu-nceteaza sa ne cauite pana in moarte. Astfel, spune Pr. Dumitru, coexista in Dumnezeu Cel viu bucuria si Crucea.

Radu Preda