Mitropolitul N. Corneanu: Preotii ce au colaborat cu Securitatea trebuie sa marturiseasca
 
Cristina Liberis: In 1962, cind ati ajuns mitropolit al Banatului, comunismul era in plina ascensiune. Care a fost relatia dumneavoastra, in acea perioada, cu regimul?

Nicolae Corneanu: Si pentru clerici, ca si pentru altii, dar mai ales pentru ierarhi a fost o perioada dificila, prin faptul ca regimul din acea vreme pretindea bisericii sa nu se opuna regimului ci, intr-un fel, sa colaboreze cu regimul.

[i:2:d]Eu insumi, cand am ajuns episcop la Arad, in 1960, una din primele vizite ce mi s-a facut, a fost din partea sefului Sigurantei, nu era atunci Securitatea, era Siguranta, care a venit la mine si mi-a spus: eu sunt ceea ce sunt si as dori sa colaboram.

Eu am spus: nu stiu in ce fel putem sa colaboram si atunci el mi-a spus: as dori ca sa tinem legatura unul cu altul si in acest sens va voi vizita deseori, va voi cauta si v-as ruga sa nu ma refuzati.
 
In felul acesta, am intrat intr-o asa zisa colaborare cu Securitatea de atunci si sigur ca scopul lor era acela de a avea in conducatorul unei institutii, cum era acea a bisericii, un om care sa nu le fie potrivnic.

Adica, avand o legatura cu un ierarh, ei erau, sa zicem, siguri ca ierarhul respectiv nu face o politica potrivnica regimului, indemnand oamenii sa se opuna regimului, incurajand pe oponentii regimului si sigur ca in conditiile de atunci, n-am facut opozitie regimului.

A fost o perioada foarte grea, cand, in ciuda faptului ca erau situatii cu care nu puteam fi de acord, totusi, eram obligat sa nu reactionez sau sa nu ma manifest impotriva masurilor pe care le lua regimul sau impotriva oamenilor regimului.

Din acest punct de vedere, a fost o perioada foarte dificila, care, as zice asa, m-a marcat intr-un sens negativ, creindu-mi foarte multe framantari sufletesti, prin faptul ca asistam la situatii potrivnice credintei mele si convingerilor mele, cand a trebuit sa nu reactionez sau sa nu ma manifest ca fiind potrivnic regimului.

C.L.: V-ati fi putut opune?

N.C.: Da, cu riscul sau cu consecinta de a nu mai fi putut ramane in functia pe care o aveam.

C.L.: Ati considerat ca, din functia pe care o aveati, puteati face mai mult pentru cei din jur?

N.C.: Da, in sensul de a-i acoperi, de a-i ajuta, pentru ca, mai ales preotii, erau foarte urmariti, erau sub observatia continua a organelor de securitate. Regimul era unul ateist, evident, sau manifestandu-se in mod ateist si oricine care nu acepta regimul, sigur ca era imediat supus rigorilor vremii respective

Ori eu i-am acoperit pe toti atat cat am putut.

Atunci cand eram intrebat despre unul sau altul daca se manifesta impotriva regimului sau impotriva educatiei ateiste care se facea atunci, eu ii acopeream, spunandu-le tuturor care ma intrebau: nu va legati de cutare sau cutare, pentru ca nu va e dusman, nu va e potrivnic, e preot, e student in teologie, dar isi vede de treaba lui si nu are nimica cu regimul.

C.L.: Si il lasau in pace sau era urmarit in continuare?

N.C.: Erau permanete urmariri. (...) Trebuie sa va spun ca eu insumi in perioada
dinaintea sarcinii de arhiereu am fost arestat la un moment dat. Eram consilier aici la mitropolie si pe motivul ca am adapostit cativa fugari care venisera din strainatate in tara ca sa sustina rezistenta anti-comunista si aceia fiind arestati.

Si la cercetarile care s-au facut, au marturisit ca i-am adapostit o vreme, am fost si eu arestat in Timisoara. Am stat aproape patru luni in beciul de aici al Sigurantei, care era chiar pe strada unde se gaseste acum Mitropolia sau Centrul Mitropolitan.

(...) Sigur ca n-am denuntat pe nimeni, dar dupa patru luni am fost pus in libertate, crezand cei de la Securitate ca prin mine, sau avand eu legaturi cu fugari sau reactionari, vor putea fi prinsi si potrivnicii regimului din vremea aceea.

C.L.: Si cei care va urmareau erau chiar colegi de ai dumneavoastra? Din mitropolie? Ati aflat, stiati acest lucru la momentul respective sau ati aflat peste ani?

N.C.: Nu. Stiam chiar de atunci, in ce sens. Siguranta, ulterior Securitatea, contacta aproape pe toata lumea. Pe toti salariatii unei institutii publice. Si niciodata nu stiai care din colegi, care din prieteni, chiar erau si ei sub supravegherea si influenta Securitatii, pentru ca puteai sa te astepti chiar si de la fratele tau de sange, sa zicem, sau prietenul tau cel mai apropiat sa fie unul din cei care contactat de Securitate si obligat sa denunte tot ceea ce stia fiecare.

As fi preferat teroarea fizica celei sufletesti

C.L.: Dumneavoastra aveti vreun regret din perioada aceea in care v-au obligat sa denuntati pe cineva?

N.C.: Nu, nu. Singurul lucru, sa zic asa, pe care l-am putut pastra in constiinta mea, in sensul ca, in ciuda presiunii sau a obligatiilor pe care le impunea Securitatea in acea vreme, n-am denuntat pe nimeni, n-am facut rau nimanui.

A fost singurul lucru pe care mi l-am putut pastra, adica constiinta de a nu fi facut rau nimanui. Dar odata ce aveam legaturi cu ei, nu mai era vorba de verticalitate.

Era cineva de la Securitate, care ma contacta saptamanal, ieseam in strada sau venea chiar la mine unde locuiam si imi cerea sa dau informatii si sigur spuneam: n-am vazut pe nimeni, nu cunosc nimic.

C.L.: Rapoarte scrise vi se cereau?

N.C.: Si in scris a trebuit sa dau, da, aproape regulat. (...) Ei voiau sa stie daca am luat contact cu cineva, voiau sa afle tot ceea ce ii interesau pe ei, legat de asa zisii fugari sau reactionari.

C.L.: V-ati intilnit peste ani cu o parte dintre cei care au facut presiuni asupra dvs?

N.C.: Nu, spre linistea mea sufleteasca, nu i-am mai intalnit.

Am fost in situatia de a ne calca pe constiinta si de a ne vinde unii pe altii

C.L.: Cum ati putea caracteriza perioada acelor ani?

N.C.: Cred ca a fost o perioada - si banuiesc ca nu numai eu eram supus presiunilor -, una din perioadele cele mai dificile si cele mai penibile in acelasi timp. Pentru noi, ca romani, eram in situatia de a ne calca pe constiinta proprie si de a ne vinde unii pe altii.

Repet. Am putut sa ma pastrez in asa fel incat sa nu fac rau nimanui, dar si astazi, legaturile care le-am avut cu oamenii Securitatii, sunt ca un fel de povara pe suflet. Pentru ca erau oamenii care, sa zic asa, sustineau regimul acela de teroare, cu care
intr-un fel am colaborat, prin faptul ca aveam relatii cu ei.

(...) Cred ca a fost o perioada mai crunta decat o putem descrie in cuvinte obisnuite. Sigur ca am trecut peste ea, si acuma putem vorbi cu usurinta despre acele vremuri. Dar pentru constiinta mea, a fost o perioada de teroare; aproape ca ar fi fost de preferat teroarea fizica acelei terori sufletesti la care eram supusi.

Exista un santaj al dosarelor, din afara Bisericii

C.L.: In cadrul bisericii se vorbeste despre un joc al dosarelor, care mai nou este folosit de politicieni sub forma unui santaj pentru ceea ce ai facut cu ani in urma, pe vremea Securitatii: daca ai tradat, sau nu. Se foloseste acest lucru?

N.C.: Cred ca da. Pana la un punct insa. Adica nu stiu in ce masura este vorba de un anumit santaj sau cine il face. Insa in cadrul bisericii as zice totusi ca nu a avut un efect prea mare, acest santaj a venit mai mult din afara bisericii, exercitat asupra
oamenilor bisericii.

Si poate exista si o explicatie aici. Asta pentru ca nu stiu daca cineva din oamenii bisericii, ar putea spune ca n-are un dosar. Poate cei mai tineri, dar oricare din cei care am trecut printr-o anumita perioada de timp, avem dosarul nostru.

Eu pe al meu l-am vazut, la Siguranta. Trei dosare foarte voluminoase si cred ca toti avem dosarul nostru.

Si spun asta pentru ca, asa cum spuneam, am avut de-a face cu oamenii Securitatii care ma tineau sub permanent control , care ma aveau in permanenta la dispozitia lor, trebuind sa le tin usa deschisa si sa stau de vorba cu ei.

Sigur nu le-am facut pe plac, nu le-am implinit dorintele dar nu i-am respins, nu i-am criticat, nu i-am condamnat si lucrul asta sigur ca constituie o povara pe constiinta mea.

Si cred ca aceasta povara, chiar daca nu o au toti, ar trebui s-o aiba pentru ca toti am trecut printr-o anumita perioada de timp. Singurii care poate au fost scutiti de ponoasele acelei perioade au fost cei care au reprezentat acea perioada de timp, si care au facut
politica vremii.

Dar toti ceilalti, intr-un fel, au fost victimele acelei perioade, foarte dureroase si regretabile in acelasi timp.

Interviul de fata face parte din volumul "Patriarhul", in curs de aparitie

Sursa: HotNews.ro

• Patriarhul Miron Cristea
  Publicat in : Patriarhi
• 80 de ani de la intronizarea primului patriarh al Romaniei
  Publicat in : Credinta
• I.P.S. Nicolae Corneanu
  Publicat in : Mitropolia Banatului