"O fereastra e mai cruce decat o troita care, logic, ar fi sa fie crucea insasi… ciudat lucru la prima vedere.” Horia Bernea
Din vremuri imemoriale poporul roman a fost crestin iar sentimentul sau religios s-a materializat prin daruirea jertfelnica cu care si-a ridicat sfintele locasuri de inchinare. Pe langa biserici, o categorie aparte, a acestor locuri consacrate unde romanul aduce slava lui Dumnezeu, o constituie troitele.
Ceea ce numim cu termenul generic "troita“ (inteles in tot cuprinsul spatiului romanesc), poarta zonal alte denumiri, precum: "cruci la rascruci“ (in nordul Moldovei), "rastigniri“ (in Maramures), "icoane“ (in Valcea), "rugi“ (in tinutul Padurenilor), "lemne“ (in documentele mai vechi), "cruci“ (in Transilvania si Oltenia).
Din punct de vedere etimologic cuvantul „troita”, provine din slavul "trojka”, ceea ce duce cu gandul la monumentul crestin, arhetroita, a carei imagine privita cu evlavie de catre stramosii nostri, i-ar fi influentat pe slavii care-i priveau inchinandu-se, sa o asocieze cu Sfanta Treime, caci privirea unei troite era urmata de insemnarea cu Sfanta Cruce si de inchinarea la Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi.
Troitele sunt intalnite astazi atat la sat cat si la oras. Constructii simple sau din contra complicate si pretentioase, apar la capat de localitate, langa o fantana, la intersectii de strazi si drumuri in cutea bisericii sau langa o casa.
Cercetatorul Ionel Oprisan propune in albumul sau "Troite romanesti“ o clasificare a troitelor: monumente sacre de structura precrestina (stalpi ai cerului, coloane ale cerului), monumente de structura crestina (troite cruciforme, troite iconoforme, troite de incinta). Tot aici aflam despre troitele ediculare sau discofore, despre troitele-cruci in cerc („roata valaha“), ori despre troitele funerare (arboricole), surprinse in mai multe ipostaze, grupate pe zone sau arii folclorice, in functie de frecventa lor.
Troitele - vechi mostre de spiritualitate
Troitele sunt definite ca fiind cruci din lemn sau piatra, impodobite cu diferite inscriptii, sculpturi, icoane nelegate de crucea propriuzisa. In diferite zone, aceste cruci sunt adapostite intr-o constructie inchisa din lemn sau piatra prevazuta cu o fereastra (usa) de vizitare. Interiorul acestora seamana cu un mic altar, avand in afara de crucea cu Cristos rastignit, icoane de sfinti, stergare, manunchiuri de flori si busuioc, candele din sticla, simple sau imbricate in metal.
Unele troite, presupun o cruce compusa, formata dintr-o cruce principala pe care apare adesea Mantuitorul rastignit si inca 2 cruci (formand un triptic), pe care sunt icoane de sfinti. Acesti sfinti reprezinta patronul persoanei in numele caruia sa construit monumentul, sau a unui sfant ce vegheaza asupra localitatii sau familiei gospodarului care a construit troita.
Sfintirea unei troite este un moment important in viata comunitatii. De obicei, sfintirile se oficiaza la ora pranzului, sambata, duminica sau intr-o zi de sarbatoare, de preotul satului sau de un sobor de preoti. In momentul sfintirii are loc stabilirea hramului troitei, ales de ctitor, care se sarbatoreste anual.
Preotul cand sfinteste troita se roaga astfel: "... Trimite acum harul Preasfantului Tau Duh peste acest semn al crucii si-l binecuvinteaza, il sfinteste si-i da lui ca sa fie semn infricosator si tare asupra tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti… si tuturor celor ce se vor inchina Tie, inaintea semnului acestuia, si rugaciuni vor aduce, sa le fii milostiv ascultator si indurat implinitor al tuturor cererilor celor catre mantuire...” (Moliftelnicul; Randuiala sfintirii crucii si troitei). In toata tara, exista obiceiul de a se oficia slujbe la troite de ziua eroilor, sarbatorita la Inaltarea Domnului.
Spre exemplu, in Transilvania slujba in cinstea eroilor se oficiaza de la un an la altul in alta troita. Faptul mentinerii troitelor in centrul vietii crestine s-a datorat in mod special credintei marturisite de comunitatile ortodoxe, conform careia monumentele purtatoare de cruce si insasi Sfanta Cruce, imbina functiile cultice si sociale cu puterea divina prin care se confera locului cinstit cu Semnul lui Hristos precum si beneficiarilor locului respectiv, fie el fantana, fie izvor, fie livada, ogor sau drum, rezistenta impotriva ispitelor diabolice, purificare si sfintire.
Troitele in societeta feudala romaneasca
Troita si-a castigat rolul ei in cadrul societatii feudale romanesti, inca de timpuriu, de la cnezi si voievozi locali pana la marile dinastii domnesti ale Basarabilor si Musatinilor. Rolul troitelor era unul bine definit in evul mediu.
Erau ridicate pentru a comemora lupte purtate de romanii ortodocsi impotriva „liftelor”, pentru a instiinta populatia de anumite legi sau porunci domnesti pentru a aminti ca pe acel loc s-au aflat altadata diferite monumente, pentru a aduce in atentia comunitatii numele unor eroi ai neamului jertfiti pe alte meleaguri (troitele-cenotaf) sau ingropati in alte locuri, ori pentru a arata lumii rolul social important al unui donator sau al unor familii de vaza.
Astfel, ctitori de troite au fost la inceput membri ai marii nobilimi romanesti, pentru ca, din secolul al XVIII-lea sa se observe frecvent ctitori apartinand unor clase sociale inferioare marilor boieri: targoveti, negustori, obsti satesti, preoti de mir, si altii. Aceasta se refera cu precadere la monumentele de piatra, mai durabile decat cele de lemn, dar si mai costisitoare.
Troitele - forme ale artei taranesti
Potrivit credintei populare, troitele, aceste forme arhitectonice ale artei taranesti erau amplasate la intersectiile drumurilor plecand de la credinta credinta ca rascrucea reprezinta un loc slab, bantuit de spirite rele, care ar putea sa-i produca omului tot felul de neplaceri.
In ceea ce priveste troitele de lemn, ele au fost dintotdeauna ctitoria poporului simplu, pentru materialul usor de procurat, a carui manipulare nu cerea un efort deosebit, dar mai ales pentru talentul recunoscut al mesterilor locali, care au utilizat la maximum atat bogatul fond de imagini - unele aflate la jumatate, intre arta si scriere, trimitand la originile arhaice - mostenite de la inaintasi si imbogatite cu sensuri crestine, cat, mai ales, figurari ale domeniului crestin: episoade biblice, istoria mantuirii, Rastignirea Domnului,etc.
Din punct de vedere tehnic, troitele sunt realizate in cea mai mare parte in "meplat", cunoscandu-se si rare cazuri cand inscriptia si decoratia sunt realizate "in adancime", tehnica legata mai mult de arta crestaturilor in lemn.
Motivele decorative ale troitelor sunt in mare majoritate geometrice, manifestandu-se mai mult conservatorism decat elementele de sculptura ce aveau drept scop decorarea monumentelor. Se inregistreaza totusi un caracter evolutiv al acestei decoratii, aproape paralel cu evolutia motivelor decorative ale ancadramentelor, coloanelor etc.
Pe fata principala a crucii se afla un chenar decorativ care vine sa sublinieze forma. Cele mai raspandite motive sunt: franghia, bagheta, motive geometrice de inspiratie "Dealu" si, mai rar, pentru epoca mai noua denticuli.
Sculptura de piatra s-a impus ca element de manifestare artistica cu puternice permanente, in pofida schimbarii aparente de motive ornamentale in tot cursul evului mediu romanesc. Se cunoaste ca o caracteristica a sculpturii medievale romanesti a fost absenta desavarsita a sculpturii "ronde bosse", ea fiind eminamente o sculptura pe fond. Troitele vin sa sublinieze aceasta caracteristica, ele purtand decoratie numai pe fata principala, desi puteau fi tratate ca o sculptura "ronde bosse".
Troitele au imbracat, pe langa rolul social-religios si un pronuntat caracter utilitar: "fiind folosite ca punct de referinta in orientare si hotarnicii, intrand in toponimia locului. Fiind situate pe marginea drumurilor, ele marcheaza si astazi vechile drumuri disparute.”
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.