Un loc deosebit in cadrul iconografiei ortodoxe il ocupa icoanele aghiografice. Sunt acele reprezentari iconografice ce au in centru figura sau semifigura unui sfant, iar pe margini scene din viata lui. Deoarece vietile sfintilor nu sunt niste legende aghiografice, ci adevarate icoane cuvantatoare, necesitatea de a reprezenta episoade multiple si deosebite din viata sfantului, i-a determinat pe iconari sa-si extraga subiectele din aceste izvoare literare.

Asa cum prezentarea in stil aghiografic a vietii unui sfant este cunoscuta sub numele de "vita” sau "Viata” sfantului respectiv si acest tip iconografic este cunoscut sub aceeasi denumire. De aceea, putem spune ca o astfel de icoana reprezinta o descriere succinta a vietii sfantului prezentata prin intermediul imaginilor.

Una dintre cele mai vechi icoane de acest tip este considerata a fi icoana Sfintei Marina din Filousa descoparita in Cipru. Atanasie Papageorghiou dateaza icoana in secolele VIII-IX. Exista insa si cercetatori care sustin o data mai tarzie, secolele XI-XII.

O alta icoana aghiografica foarte veche este cea a Sfantului Nicolae de la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai fiind datata in secolul al XI-lea. De asemenea, rara prin forma sa este o mica icoana din secolul al XIV-lea de la Manastirea Hilandar din Muntele Athos (25 x 29,5 cm) care cuprinde scene din viata Sfintei Maria Egipteanca aranjate de-a lungul a patru coloane orizontale.

Acest tip iconografic a dobandit insa o mai mare raspandire in secolul al XIII-lea; s-au estompat intrucatva in secolul al XIV-lea, reafirmandu-se in secolul al XV-lea. Influenta manifestata de icoanele aghiografice s-a simtit mai ales in perioada post-bizantina cand au devenit extrem de populare.

Cele mai des intalnite caracteristici ale acestui gen iconografic sunt urmatoarele: acestea sunt adesea de dimensiuni mari, variind de la 70 de cm la 2 m in inaltime; scenele (in general intre 12 si 20) se desfasoara de-a lungul celor patru parti ale imaginii sfantului; episoadele din viata oricarui sfant variaza relativ putin de la icoana la icoana; in general se pastreaza o prezentare cronologica a evenimentelor.

Prin continut, aceste icoane subliniaza mai ales faptele si minunile savarsite de sfinti in timpul vietii lor pamantesti, si rar pe cele savarsite dupa trecerea la cele vesnice.

Aproape niciuna dintre vechile icoane de acest tip nu este insotita de o dedicatie si niciuna nu a fost gasita, in pozitia initiala, astfel incat informatiile noastre despre o functie a lor liturgica aparte, raman vagi.

S-a afirmat ca aceste icoane ar fi putut suferi o influenta din partea manuscriselor ilustrate. Insa o alta sursa de inspiratie mullt mai plauzibila a putut-o constitui pictura in fresca (episoadele din viata sfantului), in multe situatii aceasta cuprinzand tot atatea episoade cate intalnim in icoana aghiografica a unor sfinti.

Acest tip iconografic s-a raspandit cu rapiditate mai intai in bazinul mediteranean iar apoi la toate popoarele ortodoxe: deja in sec. al XIII-lea intalnim varinate in Sudul si Nordul Italiei, Cipru, Sinai si Rusia. Daca cineva compara o icoana a Sfantului Nicolae din Bari cu o icoana mai timpurie a Sfantului Nicolae din Muntele Sinai va gasi numeroase asemanari.

Icoane de acest tip au fost preluate atat in arta apuseana cat si in lumea slava. O icoana din secolul al XIII-lea a Sfantului Ilie, intalnita in Pskov, la vest de Novgorod, este prima dintre icoanele aghiografice de origina slava. Incepand cu secolul al XIV-lea exista numeroase icoane ale Sfantului Nicolae, ale Arhanghelului Mihail si ale SfantuluI Gheorghe. Totodata incep sa apara si icoane de acest tip ale sfintilor recent canonizati. In sec. al XIV-lea intalnim icoane de acest tip ale Sfintilor Boris si Gleb, fii ai tarului Vladimir cel Mare.

Icoanele aghiografice sub forma unor adevarate cronici istorice au atins apogeul la inceputul secolului al XVI-lea, cu icoane splendide inchinate marilor intemeietori ai monahismului rus, care au trait cu doua secole mai devreme - Sfantul Serghie de Radonej, Kiril Belozerskj si altii. Lungile cicluri iconogrfice au devenit cronici vizuale ale intemeierii manastirilor, ale dificultatilor intampinate, ale minunilor petrecute. Tot din aceasta perioada sunt cunoscute cicluri cu vietile Mitropolitilor Petru si Alexie, intemeietorii Bisericii moscovite.

In contrast cu icoanele din alte culturi, care aparent au imprumutat acest tip iconongrafic din Bizant, icoanele bizantine, sunt biografice si etice in continut, cuprinzatoare prin alegerea scenelor.

Daca in pictura de factura apuseana si in cea slava, pictura de icoane dovedeste mai putina rigiditate; figurile se misca intr-o maniera mai dezinvolta si mai vioaie, naratiunea e plina de amanunte extrase direct din viata, aceste tendinte nu sunt prea puternice in icoanele grecesti, in care se vadeste o atractie mai puternica spre ideograma, spre schema iconografica. Totusi, si aici scenele icoanelor reflecta o tratare mai libera a subiectului.

Un rol aparte in crearea raspandirea acestui tip iconografice in lumea ortodoxa l-a detinut Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai prin legaturile stranse cu celelate biserici locale. In cadrul acestei manastiri icoane de acest tip erau create si insotite de inscriptii in limbile araba si georgiana spre a fi oferite comunitatilor locale.

Radu Alexandru

• Icoana Invierii
  Publicat in : Invierea Domnului - Sfintele Pasti
• Icoana Inaltarii Domnului - talcuire
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Inramarea Cuvantului?!
  Publicat in : Editoriale
• Geneza imaginii bizantine
  Publicat in : Viata liturgica
• Rutina latreutica
  Publicat in : Viata liturgica