In anumite sate s-a împământenit obiceiul ca atunci când naşte o femeie, şi mai ales în prima zi, să meargă cineva cu un vas cu apă să o sfinţească preotul în Biserică, pentru a se curaţi cei care au luat parte la naştere. Molitfelnicul nostru însă consemnează că preotul este dator, în prima zi de naştere, să meargă la casa femeii şi să citească asupra acesteia rugăciunile. Care dintre cele două moduri amintite este cel mai corect?
Cele două întrebări se referă la un obiect comun, adică la mica slujbă săvârşită femeii lehuze, care există în Molitfelnicele noastre.
Conform dispoziţiei clare care apare înaintea acestei slujbe, ea trebuie să fie citită „în prima zi de la naşterea copilului".
De altfel cu aceasta este de acord şi conţinutul rugăciunilor, fiindcă toate amintesc despre naşterea copilului, care a avut loc în acea zi („însuţi vindecă pe roaba Ta (N), care a născut astăzi"). Deci aceasta este practica corectă.
(In Molitfelnicul românesc, această rugăciune, alături de alte două, face parte din Rânduiala care se citeşte femeii lehuze în a opta zi de la naştere. In cadrul aceleiaşi rânduieli se citesc şi două rugăciuni, una pentru moaşă şi alta pentru celelalte femei, care au ajutat la naştere. Rugăciunea de sfinţire a apei se citeşte în ziua întâi).
Este adevărat că Rugăciunea este citită la casa femeii, în prezenţa acesteia şi a celorlalte persoane care au asistat la naştere. Acest lucru reiese evident din rugăciunea a treia, care aminteşte şi despre „casa" în care „s-a născut copilul" şi despre „cei care s-au atins de lehuză" şi de toţi cei care se găsesc acolo.
In manuscrise, în afară de aceste rugăciuni mai există şi altele numite „Rugăciuni pentru femeile care s-au găsit la vremea naşterii" sau „pentru femeile care i-au fost de ajutor lehuzei" sau „rugăciuni pentru moaşe".
Se pare, însă, că în anumite părţi preotul nu citea aceste rugăciuni în casă, ci afară, „înaintea uşii" şi intra în casă după citirea rugăciunilor, apoi tămâia şi stropea întreaga casă sau cele patru colţuri ale ei cu aghiasmă, apoi ungea şi faţa copilului cu aghiasmă.
Ce este însă acum această „apă sfinţită", despre care Molitfelnicele de astăzi nu pomenesc, dar totuşi în practică folosirea ei s-a păstrat în multe părţi?
Intr-unul dintre codici se vorbeşte clar că este „apa Bobotezei". In altul se consemnează că preotul foloseşte pentru stropire „apă sfinţită, adică din vasul sfinţit".
In altele, din nou, sau se subînţelege sau se menţionează clar că în timpul citirii rugăciunilor se punea înaintea preotului „un vas pe masă" şi apa aceasta, fără o slujbă specială de sfinţire, era considerată într-un anumit fel sfinţită, prin rugăciunile pe care le citea preotul.
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că preotul „pecetluieşte apa, o însemnează cu semnul Sfintei Cruci, în vederea dumnezeiescului Botez" şi cu aceasta „stropeşte casa, pecetluieşte şi pruncul la frunte pentru minte, la gură pentru cuvânt şi suflare şi la inimă pentru puterea vieţuirii, încât să rămână păzit pentru mântuitorul Botez" (Dialog, Cap. 59).
Nu putem să ştim dacă acest obicei al nevenirii preotului la faţa locului şi trimiterea apei sfinţite are legătură cu mărturiile acestea ale codicilor, conform cărora rânduiala se făcea în afara casei, dacă este o practică diferită sau dacă constituie evoluţia practicii la care ne-am referit.
In orice caz, este ştiut că citirea acestor rugăciuni prezintă unele dificultăţi, atât pentru condiţiile speciale care se impun imediat după naştere într-o casă, care nu înlesnesc intrarea preotului în aceasta, cât şi pentru schimbarea condiţiilor de viaţă, în special în oraşe, în care naşterea nu mai are loc în case, ci în clinici speciale sau în spitale. Poate acestui lucru se datorează faptul că anumiţi preoţi trec cu vederea rânduiala sau o citesc în ziua a treia de la naştere.
Oricum, ar trebui să consemnăm că rugăciunile acestea sunt destul de noi, nu se găsesc în niciun manuscris vechi, ci doar în unele din cele scrise după secolul al XlV-lea. Iar în cele în care se găsesc, nu sunt întotdeauna aceleaşi. De asemenea, nu sunt nici în număr de trei, precum în Molitfelnice. Chiar şi conţinutul acestor rugăciuni arată provenienţa lor ulterioară, pentru că în multe dintre acestea apar formulări asociate ascetismului aspru (Vezi, de exemplu, expresiile: „In fărădelegi ne-am zămislit", din rugăciunea întâi; „Miluieşte şi iartă păcatele acesteia cu voie sau fără de voie", din rugăciunea a doua; „Cel ce ştii neputinţa firii omeneşti, iart-o pe roaba Ta (N) care a născut astăzi, după mulţimea îndurărilor Tale..., vezi neputinţa noastră, a osândiţilor şi iartă pe roaba Ta (N) şi toată casa..., ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni iartă, că numai Tu ai puterea să ierţi păcatele", din rugăciunea a treia) sau prezintă influenţe din vechile învăţături despre lehuza necurată din Vechiul Testament („în fărădelegi ne-am zămislit şi întinaţi suntem toţi înaintea Ta", rugăciunea întâi; „şi de întînăciune o curăţeşte..., curăţeşte-o de întinăciunea cea trupească", rugăciunea a doua; „Iartă şi pe cei ce s-au atins de dânsa şi pe toţi care se află aici", rugăciunea a treia). Cu toate acestea, nu poate să pretindă nimeni în mod serios că cei care nu citesc aceste rugăciuni urmează tradiţia liturgică de dinainte de secolul al XlV-lea.
Oricare ar fi istoria acestei slujbe, astăzi este un fapt concret că se găseşte în Molitfelnic şi, conform dispoziţiei lui, rugăciunile care se cuprind în acesta trebuie să se citească în ziua naşterii. De altfel, au un bogat conţinut, în pofida celor două aspecte împotriva cărora ar putea protesta cineva. Se cere de la Dumnezeu binecuvântarea lehuzei şi a copilului, a casei şi a celor prezenţi, ocrotirea şi vindecarea lor.
Biserica primeşte prin rugăciunile acestea, din primul moment al naşterii lui, pe omul nou care a venit în lumea aceasta şi binecuvântează intrarea lui în lume.
In ziua a opta îi va da numele, îl va primi în Biserică, în a patruzecea zi îl va catehiza, îl va boteza, îl va hrăni cu Trupul şi Sângele lui Hristos, îl va cununa, îl va întări în neputinţele sufleteşti şi trupeşti, iar când va fi pregătit să plece din lumea aceasta va alerga lângă el şi cu rugăciuni şi cu cântări va însoţi trupul lui în mormânt.
Dar şi mort fiind, nu-l va uita, ci va face rugăciuni şi Liturghii până la sfârşitul veacurilor pentru odihna sufletului său. Cu adevărat Biserica este mama iubitoare care-l îmbrăţişează pe om din momentul naşterii lui şi-l însoţeşte până la porţile cerului.
IOANNIS FOUNDOULIS
Dialoguri liturgice, Editura Bizantina
Cumpara cartea "Dialoguri liturgice"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.