In Sfanta si Marea Vineri, in Biserica Ortodoxa se savarseste dupa slujba Ceasurilor imparatesti, slujba Vecerniei Mari in cadrul careia se scoate in mijlocul bisericii Sfantul Epitaf, o icoana pictata pe panza, reprezentand punerea in mormant a Domnului. Acesta este asezat de obicei pe o masa mai inalta. Potrivit traditiei, credinciosii saruta Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si Sfantul Epitaf, apoi trec pe sub masa pe care este asezat.
Sfantul Epitaf ramane spre inchinare in mijlocul Bisericii pana la sfarsitul slujbei Deniei Prohodului (Utrenia Sambetei celei Mari), oficiata in cursul serii. In cadrul acestei slujbe, preotii si credinciosii poarta in procesiune Sfantul Epitaf, in jurul bisericii, actualizand evenimentul inmormantarii Mantuitorului. Dupa incheierea procesiunii Sfantul Epitaf este este dus in Sfantul Altar, fiind asezat pe Sfanta Masa. Aici va ramane in toata perioada pascala pana in ajunul sarbatorii inaltarii Domnului cand este asezat la locul sau in biserica.
Sfantul Epitaf (gr. epi tafos = pe, deasupra, si substantivul mormant; ), numit si Sfantul Aer sau Plascenita (slv.), este un obiect bisericesc de cult de forma dreptunghiulara, confectionat din panza de in, matase sau catifea, pe care se afla imprimata sau pictata icoana inmormantarii lui Hristos.
Intalnim denumirea de “epitaf” in toate tipicile oficiale romanesti, aproape toate prohoadele si unele manuale de tipic ori de liturgica. In unele liturghiere, trioade si manuale de tipic ori liturgica, este numit si “aer”.
De-a lungul secolelor, atat scoaterea lui din sfantul altar in mijlocul bisericii, cat si ocolirea cu el a bisericii la Utrenia Sambetei celei Mari, intampina deosebiri de amanunt, din cauza lipsei unor prevederi clare si amanuntite de tipic.
Astfel, liturgistii arata faptul ca pana in secolele X-XIII nu exista vohodul cu Sfantul Epitaf, acesta fiind anticipat de vohodul cu Evanghelia si "vohodul cu lumanari”.
Prima atestare documentara in care este mentionat vohodul cu epitaful provine din secolul XIV, intr-un tipic atonit de la Vatopedu (1346). Vohodul se facea la Utrenia Sambetei, dupa doxologie la Trisaghion. Evanghelia era purtata pe umar, invelita in Sfantul Epitaf. Evanghelia simboliza trupul Domnului si, de aceea, era invelita sau acoperita cu epitaful, asa cum trupul Domnului a fost infasurat in giulgiu, pentru inmormantare. Pe atunci, “aerul” ar fi avut numai rol de giulgiu.
Aerul, dupa cum o indica numele, era initial un acoperamant usor cu care se acopereau darurile din motive cu totul practice, drept pentru care se mai numea si "nor”, "voal” sau „voalul cel mai de sus”, a inceput sa fie impodobit cu reprezentari influentate de simbolisme care erau puse pe seama lui. Adica pe el se infatiseaza Hristos mort, "mielul”, singur sau cu ingeri cu ripide, cu cei patru Evanghelisti, sau, in fine, si in forma dezvoltata a plansului de la mormant, adica cu Nascatoarea de Dumnezeu, cu Ioan, mironositele, cu Iosif si Nicodim.
Astfel, Aerul s-a transformat in epitaf. Se crede insa ca folosirea Epitafului la denia din Vinerea Patimilor, are o origine anterioara secolului XIV, cel putin sporadic sau in catedralele marilor orase, desi tipicele din secolul XII, nu mentioneaza acest lucru.
In secolul XVsfantul Epitaf se scotea dupa “Dumnezeu este Domnul”, ridicandu-se atunci Crucea si punandu-se epitaful. Dupa “ marimuri” era dus in altar iar la sfarsitul doxologiei se facea vohodul cu Sfantul Epitaf, inconjurandu-se Biserica. Acum Sfantul Epitaf capatase un loc central in cadrul vohodului si i se marise considerabil importanta si prin faptul ca Sfanta Evanghelie nu se mai scotea, nefiind mentionata.
Secolele XVI-XVII se caracterizeaza printr-o reactie impotriva dezvoltarii pe care o capatase in secolul trecut vohodul cu sf. Epitaf. Dezvoltarea maxima a ritualului cu sfantul Epitaf se va produce insa abia in secolul XIX. In acest secol a avut loc dezvoltarea deplina a actiunilor liturgice cu Sfantul Epitaf asa cum le avem pana astazi. Se remerca insa si o serie de deosebiri si inovatii care persista si azi in practica liturgica din diferitele parti.
Tot acum acum este atestata documentar fragmentarea in doua parti a vohodului originar cu Sfantul Epitaf. Prima parte este scoaterea lui la Vecernia din Vinerea Mare in mijlocul bisericii, unde ramane pana la sfarsitul doxologiei de la denia de vineri noaptea, astfel ca la cantarea prohodului nu se mai scoate, nici nu se mai duce in altar dupa terminarea prohodului. Cea de-a doua parte, este luarea lui din mijlocul bisericii, la sfarsitul doxologiei, ocolirea bisericii si introducerea lui din nou in biserica si in altar.
In ceea ce priveste simbolistica, insusi serviciul Vecerniei si Utreniei din Vinerea si Sambata Patimilor, in cadrul carora se foloseste Sfantul Epitaf, inchipuie actiunea savarsita de Iosif si Nicodim, luarea trupului Domnului de pe Cruce, pregatirea lui pentru inmormantare si inmormantarea lui. Iosif si Nicodim, luand trupul Domnului de pe Cruce, l-au dus intr-un loc potrivit si, asezandu-l pe o lespede de piatra sau pe un asternut, l-au pregatit pentru inmormantare: i-au infasurat mainile si picioarele in fasii de panza, capul in mahrama, intregul corp in giulgiu, consumand si o amestecatura de smirna si aloe; dupa aceea l-au dus si l-au inmormantat. Tocmai aceste evenimente sunt simbolizate in intreaga procesiune cu Sfantul Epitaf. Cartile de ritual mai prevad ca obicei general faptul de a pune flori pe Sfantul Epitaf, dupa ce a fost asezat in mijlocul bisericii si chiar de a aprinde catuia cu smirna si tamaie ori a se stropi cu apa de trandafiri (miresme) – ca la orice mort, dar inca neingropat.
Amintim faptul ca in Biserica Ortodoxa la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului are loc o procesiune cu Epitaful Maicii Domnului similara cu cea din Vinerea Mare.
Radu Alexandru
-
Denia Prohodului Domnului
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Vinerea Mare - moartea si ingroparea Domnului (Zi aliturgica. Denia Prohodului Domnului)
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.