O problemă de actualitate. Auzim vorbindu-se sau citim în social media despre pericolul care ne paște. Scenarii care de care mai fanteziste şi mai alarmante. Nu numai că nu dorim să primim străini dar se şi militează împotriva ridicării unei moschei pe pământ creștin. Manifestații, oameni speriați de faptul că musulmanii vor reuși acum ce nu au reușit pe vremea strămoșilor noștri. Valuri de naționalism, de fals creștinism dar şi de ură se ridică spre neant. Privesc şi eu la spectacolul acesta şi nu pot să pricep de ce acum, când avem totală libertate, ne comportăm atât de haotic şi neunitar. Pe vremea comunismului trupurile noastre erau închise în țara asta din care puteai pleca extrem de greu. Cunosc familii care şi-au pierdut fiii care au încercat să evadeze din țară, înecându-se în Dunăre sau fiind împușcați la graniță. M-am întrebat mereu de ce atunci, când aveam trupurile închise aveam sufletul atât de liber iar acum, când avem atât de multă libertate ne-am încătușat noi înșine sufletul?

Îmi place mult să mă uit pe hartă, să petrec cu mintea locuri şi spații în care am fost sau în care mi-aș dori să fiu. Nu cu mult timp în urmă, uitându-mă pe Google Map, spre estul țării, mi s-a făcut dor de satul bunicii mele şi m-am hotărât să găsesc locul acela minunat în care mi-am petrecut copilăria. Am dat pe zoom şi am descoperit localitatea (un sat micuț din estul țării). Însă, ce era trecut pe hartă m-a uimit. Din tot satul acela Google avea înregistrată o singură clădire şi aceea era o biserică. Atât. Ciudat însă că era o biserică adventistă. În satul vacanțelor copilăriei mele, în care am văzut credința în faptele şi vorbele bunicii dar şi a vecinilor săi, în satul acela Google îmi arăta acum o biserică în care eu nu-mi amintesc să fi știut pe cineva. Cu siguranță că au fost ortodocși în satul acela. Eu sunt dovada. Eu mi-am luat credința de acolo, de la bunica, de la mama mea şi de la frații ei.

În orașul în care am trăit, chiar lângă casa surorii mele s-a înălțat, de asemenea, o ditamai biserica adventistă. O să spuneți că ce e cu asta, adventiștii sunt şi ei creștini. Da, de acord, dacă pot numi creștin pe cel ce sărbătorește singura zi în care Hristos a fost în mormânt. Dar asta nu e problema mea. E treaba lor, credința lor şi eu pot foarte bine să-i tolerez (asta nu înseamnă că o să trec la credința lor). Sora mea stă gard în gard cu biserica lor. Cu toate acestea străbate mereu un drum destul de lung pentru a participa la Sfânta Liturghie sau pentru a se ruga la biserica în a cărei credință mama ne-a născut şi ne-a crescut. Sunt convinsă că oamenii din satul bunicii mele ca şi cei din orașul în care locuiește sora mea au relații bune atât între ei cât şi cu adventiștii. Totul ține de reguli elementare de bun simț şi de îngăduință.

M-am întrebat odată când s-a petrecut adventizarea României. Între timp. Atunci când nu am găsit răgazul de a ne înțelege propria credință.

Pentru mine, ortodoxia este cea mai frumoasă credință. Am crescut în ea şi mi-am însușit cât de bine am putut morala sa. Nicăieri nu mă simt mai acasă decât într-o biserică în care Sfinții mă privesc, mă înțeleg şi mă așteaptă. Depinde de mine să-i urmez sau nu. Dar mă pot ruga în tihnă, alături de ei, sperând să devin şi eu un om demn, care să lase în urmă testamentul ce şi-a dovedit valabilitatea atâtea mii de ani.

Credința nu se învață. Credința „se ia”. Dar totul ține de liberul meu arbitru. Eu aleg să cred, eu aleg pe ce drum să merg. Nimeni nu mă poate obliga să mă convertesc la altă credință atâta timp cât temelia credinței mele este puternică şi înrădăcinată adânc. Şi, dacă mi se mai întâmplă să mai cad (scăzându-mi nădejdea sau iubirea) mă îndrept spre oamenii duhovnicești de la care să mai iau puțină putere şi credință. Poate fi părintele profesor Necula, pot fi părinții profesori Teșu, Achimescu, Popa sau Petraru sau poate fi părintele Abageru. Oricare dintre ei mă poate pune „pe picioare” pentru că la ei văd şi simt dragoste, înțelegere, toleranță şi extrem de multă îngăduință.

Mă întreb, ce vom face cu musulmanii care vor fi vrăjiți de frumusețea slujbelor noastre şi de caracterul frumos, iubitor şi tolerant al ortodoxului român? Când oferi iubire primești iubire. Nici nu vreau să mă gândesc la ce primești când oferi ură şi intoleranță.

Cred că cei ce se tem de islamizarea Europei sau a României au mari carențe în propria lor credință. Ca să-ţi fie frică de un lucru incert, ignorând realitățile de lângă tine mi se pare ușor ciudat. Nu am auzit pe nimeni plângându-se de faptul că mulți părăsesc ortodoxia în favoarea altor credinţe mai îngăduitoare sau mai pe înţelesul celor ce oricum nu înţeleg.

Cred că fiecare epocă are martirii săi. Acum nimeni nu te mai poate ucide pentru credința ta. Dar ne omorâm singuri neînțelegând mesajul lui Hristos, nepricepând că mântuirea este un act solitar în care fiecare e dator să muncească la propria sa mântuire. Nu așteptând minuni şi nici încercând să delegi pe altcineva, care să se roage şi să se mântuiască în locul tău. Poate că martiriul zilelor noastre este să-ți păstrezi credința, indiferent de credința vecinului, colegului sau a prietenului tău. Nu te face creștin ortodox aderarea la o grupare. Te face atitudinea ta, comportamentul pe care îl ai, mai ales față de semenii tăi. Şi cine este semenul meu? Şi adventistul şi musulmanul, şi catolicul şi reformatul sau protestantul. De aceea biserica română ne cheamă la toleranță şi credință. Pentru că doar un om cu adevărat credincios poate fi curajos şi tolerant cu orice altă grupare sau mișcare religioasă.

Nimeni nu poate gândi, iubi sau tolera în locul nostru.

Cred că islamizarea este o falsă problemă. Să ne concentrăm pe altceva. Şi ce minunat ar fi ca acest altceva să fie propria noastră credință. Iubitoare, tolerantă, îngăduitoare.

Angela Agachi
Bacău, 5 octombrie 2015