Arhimandritul Deiniol, singurul preot ortodox galez, fondatorul Misiunii Ortodoxe Galcze şi parohul Bisericii „Toţi Sfinţii'’ din orăşelul Blamau, un orăşel minier din Ffestiniog, North Wales, le-a arătat redactorilor revistei Road to Emmaus (Drumul spre Emaus) moaşte ale sfinţilor, precedente Marii Schisme, care se găsesc în Ţara Galilor. Pe drum, a povestit despre creştinismul de începuturi din Ţara Galilor, efectele reformei calviniste şi situaţia Bisericii Galeze în ziua de astăzi. Reproducem aici o parte din interviul pe care l-a dat pentru revista Road to Emmaus şi îi mulţumim în acest sens pentru acord Maicii Nektaria McLees.
Părinte, cum a ajuns un galez nativ preot ortodox în Blaenau Ffestiniog?
M-am născut în Anglesey, o insulă de pe coasta regiunii North Wales, şi am devenit ortodox pe când aveam 20 de ani. Atunci trăiam şi studiam la Londra. M-am călugărit in 1977 şi am fost hirotonit preot în 1979 de către Mitropolitul Antonie de Suroj, care mi-a dat ascultarea să deschid o biserică ortodoxă în regiunea North Wales. La vremea aceea, cea mai apropiată biserică ortodoxă era în Liverpool, adică foarte departe pentru oamenii din regiune. După hirotonie, m-am mutat câteva mile mai departe de locul în care m-am născut, adică în Blaenau Ffestiniog, unde mă aflu de 26 de ani.
Ce ne puteţi spune despre acest orăşel izolat, dar frumos?
Orăşelul Blaenau Ffestiniog este un orăşel postindustrial în paragină, situat în inima munţilor. Era un orăşel important pe vremea când industria minieră era înfloritoare. Aici era una dintre cele trei sau patru zone din regiunea North Wales unde se extrăgea ardezie, iar în secolul al XlX-lea aici lucrau câteva mii de muncitori. Spre deosebire de alte zone unde se extrage ardezie din North Wales, în Blaenau Ffestiniog, exploatarea era subterană, în alte locuri, exploatarea se făcea la suprafaţă, sau măcar în puţuri deschise, dar în acest loc, ardezia era extrasă sub pământ şi condiţiile erau deosebit de vitrege. Minele erau adesea pline de praf şi de fum din cauza exploziilor.
Oamenii lucrau pe întuneric, cu lumini montate pe căşti. Răspundeau în faţa custodelui minei şi, dacă întârziau un minut la muncă, erau trimişi acasă. Lucrau înlănţuiţi. Incepeau munca înainte de revărsatul zorilor şi terminau seara, târziu.
Oamenii din aceste oraşe miniere au început să strângă bani ca să-i trimită pe tinerii mai inteligenţi la universităţi, ca să nu fie nevoiţi să lucreze în condiţii la fel de vitrege ca şi ei.
Au construit şi multe capele nonconformiste. Intr-o vreme, erau 42 astfel de capele în orăşelul nostru care, în epoca lui înfloritoare, avea 12.000 de locuitori. Aceasta era o caracteristică a societăţii galeze din acele timpuri.
Pe lângă faptul că oamenii aceştia pun mare preţ pe cultură, ei preţuiesc şi moştenirea lor religioasă. Este vorba de o formă calvinistă a protestantismului.
Când s-a oprit exploatarea minieră?
Nu s-a oprit, ea continuă, dar la scară redusă. Blaenau Ffestiniog este în ziua de astăzi un orăşel postindustrial cu toate caracteristicile oraşelor mari postindustriale: nivel ridicat de segregare socială, abuz de droguri, rată mare a divorţurilor şi distrugerea coeziunii sociale. In concluzie, orăşelul în care locuiesc se confruntă cu o rată mare a şomajului şi are mulţi locuitori care cad în deznădejde. Cu toate acestea, nu mulţi sunt cei care se întorc catre Biserică, pentru că moştenirea calvină este negativă.
Aceasta nu înseamnă că tot ce avea legătură cu capelele protestante era neapărat rău: tradiţia nonconformistâ a generat o spiritualitate creştină autentică, caracterizată de o adevărată dragoste de Scriptură, de Dumnezeu şi o foarte frumoasă imnografie, dar a avut şi o latură întunecată datorată calvinismului şi cenzurii pe care o impune, fiind o religie bazată pe judecată, care împarte oamenii în diverse categorii. Nu cunoaşte ce înseamnă mila pentru cei fragili şi vulnerabili sau pentru cei ale căror vieţi iau o întorsătură negativă.
Şi Scoţia are mulţi aderenţi ai calvinismului, nu-i aşa?
Intr-adevăr, şi calvinismul a fost răspândit şi în anumite părţi din Africa de Sud, dar în Ţara Galilor s-a aderat la o formă extremă de calvinism, denumită „dubla predestinare".
Ce înseamnă aceasta?
Aceasta înseamnă că Dumnezeu i-a predestinat pe oameni pentru mântuire, încă dinainte de crearea lumii. Dubla predestinare înseamnă că Dumnezeu a prestabilit şi predeterminat nu numai pe cei care se vor mântui, dar şi pe cei care vor ajunge în iad. In alte cuvinte, El a adus pe lume anumiţi oameni, ştiind că aceştia vor merge în iad pentru veşnicie. Ei susţin că Dumnezeu a făcut aceasta în marea Sa înţelepciune şi că nu trebuie să ne preocupe şi să căutăm să pătrundem contradicţia care există faţă de iubirea Sa neţărmurită. Aşadar, Dumnezeul dragostei devine, în teologia lor, un monstru tiran şi arbitrar ale carui excese sunt cu mult mai rele decât cele ale celor mai mari tirani din istorie, care i-au chinuit pe oameni numai pentru o perioadă limitată de timp. Dumnezeul calviniştilor îi creează pe oameni pentru ca aceştia sa sufere veşnic.
Nu numai că noţiunea de liber arbitru nu-şi mai are locul, dar îmi imaginez că trebuie să ai grijă să pari bun, ca să dovedeşti că te afli printre cei mântuiţi, sau este prea simplă viziunea aceasta?
Nu, este cât se poate de corect. De unde ştim cine se rnântuieşte? Ii vei cunoaşte ciupii roadele lor. Astfel, comportamentul care poate fi observat devine foarte important şi, la un anumit stadiu în evoluţia lucrurilor, în care încredinţarea şi credinţa nu mai sunt atât de prezente, preocuparea faţă de aparenţele exterioare devine o caracteristică distinctivă a acestor societăţi. Cu siguranţă, astfel s-a întâmplat şi în Ţara Galilor. Aceasta înseamnă că oamenii nu îşi mai privesc latura întunecată şi nu se mai întâlnesc cu umbra lor. Intunecimea sufletului este proiectată asupra celorlalţi, astfel încât anumite grupuri devin ţapi ispăşitori, cei mai de jos dintre cei de jos. Comunităţile sunt foarte ierarhizate şi există oameni chiar la fundul grămezii. In Ţara Galilor, accentul pus pe comportamentul exterior este legat şi de Mişcarea Moderată care, deşi necesară, a împărţit lumea în două: cei care merg la biserică şi cei care merg la bodegă sau cei care nu beau şi cei care beau. Se consideră că cele două locuri se exclud reciproc şi cei care frecventează unul sau altul dintre cele două locuri îi dispreţuiesc pe cei care frecventează celălalt loc şi consideră că nu ar fi bineveniţi în acest loc!
Acum, aproape toţi merg la bodegă [pub], dar dihotomia persistă şi este aproape imposibil să-i convingi pe oameni să meargă la biserică. Mai mult, cum fiecare familie era membră a unei capele nonconformiste sau a parohiei anglicane, oamenii îşi recunosc încă fidelitatea familială faţă de o anumită biserică. Unii mai plătesc încă o taxă anuală pentru strana familiei la o anumită biserică, fără să meargă vreodată la biserica respectivă, sau la altă biserică, în afara anumitor ocazii: botezuri, nunţi, înmormântări. Totuşi vor folosi drept pretext faptul că familia lor aparţine unei anumite denominaţiuni ca să nu meargă la o altă biserică. Dacă îi inviţi să vină la Biserica Ortodoxă, vei primi, de obicei, un răspuns negativ de tipul: biletul meu (taxa pe care o plătesc pentru locul din biserică) este la biserica cutare, deşi poate că de 25 de ani nu mai frecventează biserica respectivă.
Desigur, după cum aţi spus, calvinismul estompează orice doctrină a liberului arbitru. De fapt, ei nu cred în aşa ceva. Doctrina predestinării şi cea a liberului arbitru se opun. Probabil că aceasta se întâmplă atunci când elimini din teologie rolul Maicii Domnului, căci ea din proprie voinţă a spus: „Fie mie după cuvântul Tău!" [Lc. 1, 38], Ar fi putut să spună nu. Era în joc mântuirea întregului neam omenesc. Ar fi putut să spună: „Este peste puterile mele. Nu-mi pot asuma aşa ceva", dar a spus: „Fie mie...".
Aşadar, dacă o îndepărtăm pe Maica Domnului şi natura crucială a răspunsului ei, atunci se poate renunţa la ideea liberului arbitru din teologia creştină şi se ajunge la calvinism. Maica Domnului este Apărătoarea noastră împotriva doctrinei calviniste. Doctrina calvinistă, conform căreia unii sunt aleşi pentru rai şi alţii pentru iad, nu numai că II face pe Dumnezeu să pară arbitrar, dar pune sub semnul întrebării faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei şi că răspunsul pe care iI dăm trebuie să fie în depină libertate şi din proprie voinţă.
In acest caz nu ÎI poţi iubi tu însuţi...
Da, dragostea este un act voluntar, nu obligatoriu. Il putem iubi pe Dumnezeu numai dacă avem liber arbitru. Ne putem teme de El sau putem să simţim că îi suntem îndatoraţi, dar, fără liber arbitru, nu îl putem iubi. Această atitudine a stârnit antipatie şi, deşi acum oamenii nu mai merg la biserică, simt ceva, nu teologia, ci felul în care calvinismul pătrunde în cultura lor. Se ţin la distanţă pentru că îşi imaginează că ştiu ce înseamnă creştinismul şi au, adesea, o impresie negativă. Din acest punct de vedere, este mai uşor să faci misiune în Tibet decât într-o cultură calvinistă.
Cred că va mai trece o generaţie sau două până ce oamenii nu numai că vor respinge, în mod conştient, anumite perspective şi învăţături calviniste specifice, dar vor şi scăpa de influenţa calvinismului asupra mentalităţii lor. A lăsat în urmă un anumit fatalism. Capelele calviniste au dispărut foarte repede. In Ţara Galilor se închide cam câte o capelă pe săptămână şi oamenii par fericiţi să se scuture de toate acestea.
Credeţi că, după ce vor trece aceste generaţii, oamenii vor fi pregătiţi să reconsidere creştinismul?
Dacă oamenii reuşesc să se elibereze, nu înseamnă, în mod necesar, că vor şi veni la biserică, dar măcar acest obstacol va fi îndepărtat. Vor fi altele. Atunci când oamenii încep să-şi pună întrebări privitoare la sensul vieţii, la semnificaţia lucrurilor, se apropie de o căutare cu conţinut religios, dar, în general, oamenii nu-şi pun aceste întrebări. O ştiu din experienţă, pentru că eu însumi am predat educaţie religioasă, vreme de cincisprezece ani, aici, în Ţara Galilor, şi am trăit în această societate cea mai mare parte a timpului.
Poate că este o perioadă de recuperare.
Dacă va fi o perioadă de recuperare, atunci va fi foarte bine. Desigur, aceasta este o încercare de a face un fel de diagnostic sau analiză şi nu vreau să spun că am răspunsuri privitoare la strategia Bisericii Ortodoxe. Dumnezeu face lucrurile în felul Sau şi la timpul Său şi ar fi nebuneşte să spun: „Aceasta trebuie să facem". Dar nu cred că greşim prea tare, dacă noi, ortodocşii din Ţara Galilor, încercăm să ne îngrijim şi de oamenii cu probleme de viaţă, de exemplu, în orăşelul nostru unde este o rată ridicată a şomajului. Dacă Biserica noastră poate deveni un instrument de îmbunătăţire a vieţii oamenilor, astfel încât să nu mai fie asaltaţi de probleme constante, acesta poate fi un mod în care să le arătăm că Dumnezeu îi iubeşte şi Ii pasă de ei şi de situaţia în care se află.
Aveţi idei concrete despre cum ar putea parohia Sfinţiei Voastre să participe la aşa ceva?
Ca să fiu sincer, deşi nu suntem numeroşi, mulţi dintre noi s-au implicat foarte intens în activităţile desfăşurate în folosul comunităţii şi în revigorarea orăşelului nostru, încă de la începuturile Bisericii noastre. Ortodoxia crede nu numai în viaţa de după moarte, dar şi în viaţa dinaintea morţii. Este importantă calitatea vieţii oamenilor.
Suntem fiinţeîntrupate, nu doar suflete, şi nu putem fi bucuroşi dacă vedem oameni flămânzi sau chinuiţi. Trebuie să ne pese de starea oamenilor şi a omenirii întregi.
Da, şi această abordare mai are alte precedente în secolul XX. După cel de-Al Doilea Război Mondial şi după războiul civil din Grecia, a crescut toarte mult rata şomajului şi mulţi greci s-au deprimat şi s-au simţit dezamăgiţi de Biserică Părintele Amfilohie Makris, cunoscutul duhovnic din Insula Patmos, spunea că discursurile predicatorilor şi ale politicienilor nu fac decât să toarne gaz pe foc şi că numai dragostea şi milostenia îi pot întoarce pe oameni la Hristos.
De fapt, aceasta ne-o spune şi Sfânta Evanghelic, nu-i aşa? De ce ar trebui să consider că a predica oamenilor este strategia principală? De ce ar trebui să mă asculte? Vreme de două veacuri au ascultat alţi predicatori, care nu i-au făcut să se simtă mai bine. Eu nu am vreun mandat din partea lor. Nu ei m-au rugat să vin aici şi să predic. Pe ce bază să presupun ca aceşti oameni vor să audă ce am să le spun? Aceasta este prima întrebare.
A doua problemă este că în Ţara Galilor oamenii nu prea merg la biserică. îmi amintesc că am întrebat un tânăr: „Ce ar trebui să fac ca să te conving să mergi la biserică?". Mi-a răspuns: „Să-mi daţi o doză mare de curaj, ca să fiu văzut de prietenii mei intrând într-o asemenea clădire". Situaţia este foarte diferită la noi, chiar şi faţă de cea existentă din SUA. Dar trebuie să fim conştienţi cum stau lucrurile în Marea Britanie şi cum stau ele în Ţara Galilor. Şi, după cum am încercat să vă explic, având în vedere trecutul calvin, nu mă surprinde faptul că oamenii nu merg la biserică.
Aceasta nu înseamnă că nu vin niciun fel de oameni la biserică. De fapt, avem mulţi vizitatori şi comunitatea noastră e alcătuită din persoane de diverse naţionalităţi. De Crăciun am fost zece naţionalităţi. Mai vin şi studenţi straini ortodocşi care studiază la universităţile unde activez ca preot misionar. Slujim în mai multe limbi, în fiecare duminică, după caz. Ne-am bucurat de susţinerea episcopului nostru. Episcopul Andrei al Europei Occidentale, care face parte din Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ucrainiene din diasporă, ce ţine de Patriarhia Ecumenică.
Purtăm denumirea oficială de ‘Misiunea Ortodoxa din Ţara Galilor" al cărei administrator sunt. De fapt, termenul de „misiune"nu prea este folosit de Biserica Ortodoxă din Marea Britanie, dar cred că este foarte important să afirmăm ceea ce suntem. Nu suntem o Biserică a unei minorităţi etnice distincte, nici nu suntem o Biserică bine stabilită, plină de oameni convertiţi la Ortodoxie, deşi numărul acestora este în creştere. Suntem o misiune. Şi cred că orice Biserică din Ţara Galilor, fie ea ortodoxă, catolică, anglicană sau de altă confesiune, ar trebui, în acest moment, să se numească misiune, pentru că situaţia este de această natură.
Misiunea Ortodoxă din Ţara Galilor este punctul de contact dintre Biserica Ortodoxă şi instituţiile galeze. Dacă instituţiile galeze vor să ia legătura cu Biserica Ortodoxă, ne contactează pe noi şi, astfel, primim în vizită multe grupuri de la alte Biserici sau societăţi. Adesea sunt invitat să vorbesc şi, dacă subiecte care ţin de Europa de Est sau de anumite probleme teologice sau sociale sunt discutate la radio sau la televizor, uneori, mi se cere să dau şi câte un interviu referitor la aceste subiecte. Deci Biserica noastră este prezentă şi activă, sper, într-un fel care să corespundă nevoilor din societatea şi cultura galeză din zilele noastre.
Ni s-a spus că aţi fost invitat să conduceţi o rugăciune la deschiderea Parlamentului naţional, Adunarea galeză.
E o poveste interesantă. Ţara Galilor şi-a pierdut independenţa acum 700 de ani şi, la începutul anilor 2000, am primit dreptul din nou de a avea propriul guvern, dar cu puteri limitate. In deschiderea lucrărilor adunării guvernului galez, a avut loc o slujbă ecumenică la catedrala anglicană din Cardiff. Biserica Ortodoxă a fost invitată, împreună cu celelalte Biserici, să contribuie la alcătuirea slujbei. Am pregătit două rugăciuni. Fiecare rugăciune necesită un irmos, şi irmosul pe care I-am ales a fost: „Toţi sfinţii galezi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!". Organizatorii mi-au spus că nu pot accepta aşa ceva (invocarea sfinţilor a fost interzisă în timpul dominaţiei protestante). Răspunsul meu a fost: „Dacă invitaţi un preot ortodox, veţi primi o rugăciune şi o contribuţie ortodoxe. Dacă nu puteţi accepta aşa ceva, de ce m-aţi mai invitat?".
In acel moment am simţit că fantoma lui Thomas Cromwell bântuia Ţara Galilor. Thomas Cromwell a fost mâna dreaptă şi executorul regelui Henric al Vlll-lea. El a Inchis toate mănăstirile din Marea Britanie, a distrus altarele şi sfintele moaşte. M-am gândit: „Incă nu sunt pregătiţi să cheme in ajutor sfinţii", şi voiam să trimit câteva cuvinte prin fax în legătură cu situaţia aceasta, dar, chiar în momentul când voiam să trimit faxul, am primit alt fax, prin care mi se comunica faptul că erau de acord cu rugăciunea. Aşa încât s-a făcut această rugăciune, aşa cum am conceput-o.
Partea interesantă este că au fost prezenţi la slujbă şi Regina Angliei, împreună cu soţul său, Ducele de Edinburgh, şi cu prinţul Charles. In mod normal, din motive de securitate, cei trei nici nu călătoresc, nici nu apar împreună în public. Deci, în momentul în care s-a rostit rugăciunea şi credincioşii au răspuns: „Toţi sfinţii galezi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!", a fost întâia oară de la Reformă când o astfel de rugăciune a fost rostită în catedrală, în prezenţa succesoarei regelui Henric al VIII-lea, cel care declarase această invocare ilegală. Nu cred că este un fapt nesemnificativ.
Fragment din cartea "Intalnirea mea cu Hristos", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Intalnirea mea cu Hristos"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.