Ieromonahul Gherasim Dionisiatul (1875 – 5 august 1955)
Ieromonahul Gherasim, după numele său de mirean Gheorghe Bakaloú, fiul lui Emanuel, s-a născut în Várdo din peninsula Halkidikí, în anul 1875. De la o vârstă fragedă a mers în Sfântul Munte ca muncitor, iar în anul 1902 a devenit monah la mănăstirea Dionisíou, cunoscută pentru regimul ascetic sever.
Viețuind mulți ani în această mănăstire ca monah, diacon și apoi preot, s-a făcut vrednic de iubirea tuturor pentru bunătatea, noblețea sufletească și virtuțile sale. Obișnuia să lase în fiecare zi cîte o bucățică de pâine pentru îngerul său păzitor, și în fiecare zi mărind cantitatea, ajunsese să nu mai mănânce nimic. Văzând acestea, egumenul Evloghie l-a readus la o rânduială ascetică echilibrată.
În anul 1929 a plecat de la mănăstirea sa de metanie.
Pe la orice biserică sau mănăstire din Grecia trecea, era prețuit și iubit de toți credincioșii. Știa să se jertfească. Ca duhovnic, atunci când era nevoit să oprească pe cineva de la Sfânta Împărtășanie, era mâhnit întreaga zi și spunea: „Simt o asemenea tristețe, dragii mei, ca și cum eu însumi aș fi fost oprit de la Sfânta Împărtășanie”. Era împodobit cu virtutea blândeții, a răbdării și a smereniei. Din Sfântul Munte pleca încălțat cu bocanci vechi, care aveau cuie pe talpă. Dacă cineva îi oferea pantofi noi, îi spunea: „De-ăștia poartă numai doctorii. Nu se cuvine să port și eu la fel”. Acesta era răspunsul celui lipsit de orice grijă materială, a fericitului monah Gherasim Dionisiatul. Împărțea tot ce avea și ce nu avea, tot ce primea. El însuși sărac fiind, dăruia celor săraci, astfel încât nu rămânea cu bani nici cât pentru un bilet de tramvai.
Ceea ce nu uita niciodată era rugăciunea. Ore îndelungate uita de sine, cufundat în dragostea de rugăciune. Uneori, când se odihnea foarte puțin după-amiaza, fiind deja la o vârstă înaintată, se ridica să citească rânduiala dimineții, crezând că a venit o nouă zi. Priveghea mereu, iar la întrebarea frecventă a oamenilor, „de ce”, răspundea: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.
Petrecea de multe ori postul de patruzeci de zile doar cu puțină pâine și apă, rugându-se pentru sănătatea sufletească și trupească a multor bolnavi, pe care îi tămăduia. Se spune că avea și darul înainte-vederii și că slujea cu sfinții.
Pe 5 august 1955 a adormit întru Domnul, ținând iubitul metanier în mână. Pământul Atticii l-a primit într-o zi de mare sărbătoare a Sfântului Munte, Schimbarea la Față a Mântuitorului, pe care o sărbătoresc toate mănăstirile cu priveghere de toată noaptea, și mai ales Biserica din vârful muntelui Athon, mănăstirile Cutlumuș și Pantocrator și multe paraclise care-i poartă hramul.
Înfrumusețat lăuntric prin nevoință îndelungată, s-a ridicat pe culmea muntelui virtuții și apoi a coborât în pământul din care a fost plăsmuit. Smeritul bătrân obișnuia să nu scuipe pe pământ, zicând: „Trebuie să cinstim pământul. Din el am fost plăsmuiți și iarăși în el vom ajunge”.
Monahul Moise Aghioritul,
Patericul mare al aghioriților virtuoși ai secolului al XX-lea, Vol. 1 – 1900-1955, p. 531-532, Ed. Migdonia, prima ediție, septembrie 2011
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.