Un chip de ierarh sfânt: Mitropolitul Antonie de Sisani și Siatista, Grecia

Preafericitul Serafim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, în discursul său către noul Mitropolit ales Antonie, a spus: «Sfântul Sinod, având în vedere numele bun pe care l-aţi dobândit, activitatea depusă ca profesor şi director al Şcolilor Bisericeşti, ca preot predicator şi ca scriitor, cultura bogată şi multe alte calităţi, ca de altfel şi trăirea duhovnicească, v-a ales astăzi în unanimitate Mitropolit…».

Hirotonia a avut loc la data de 25 mai 1974 la catedrala mitropolitană Izvorul Tămăduirii din Agrinio, cu o mulţime de popor strigând: «Vrednic este!». Mitropolitul de Etolia şi Akarnania, kir Theoklitos, în cuvântul său, a descris pe scurt calităţile noului mitropolit Antonie: «Deţinător al unei vaste culturi teologice, completată cu studii la Oxford şi Paris, te-ai remarcat prin multe scrieri teologice. De trei ani, de când pronia lui Dumnezeu te-a adus în acest binecuvântat pământ al Etoloakarnaniei, poporul cel iubitor de Hristos a câştigat un preot predicator cu o trăire asemănătoare cu cea a Cuvioşilor. Smerit şi blând, dulce la cuvânt, fără vreun gând necurat, mai presus de bani şi lucrurile materiale, ai cucerit inima poporului, care te vede ca pe un nou Cosma Etolianul.

Nu ai luat în seamă oboseala, truda, greutăţile, ca să poţi transmite în satele noastre cele mai greu accesibile cuvântul lui Dumnezeu. Picioarele tale au alergat pretutindeni vestind pacea, vestind bunătăţile împărăţiei lui Dumnezeu, cu pace interioară, cu smerenie, pe înţelesul tuturor, în chip tainic, fără zgomot, fără a atrage atenţia…».

Înscăunarea a avut loc pe data de 12 iunie 1974. Faima lui cea bună i-a luat-o înainte, astfel încât toţi îl aşteptau cu bucurie şi cu veselie pe noul lor mitropolit. În cuvântul său, a promis că va face din mitropolie un adevărat stup filantropic şi dătător de lucruri duhovniceşti.

Încă de a doua zi a început să se informeze şi să se ocupe de multele lipsuri ale mitropoliei ce rămăsese vacantă timp de 2 ani. Oricine voia, putea oricând să intre în mitropolie şi să vorbească cu mitropolitul, să-şi spună oful, problemele, şi să îi ceară ajutorul.

Înaltpreasfinţitul Antonie şi-a început vizitele pastorale în toate satele din mitropolie. A ajuns şi la cele mai mici şi mai greu accesibile, cu 20-30 de locuitori, care nu văzuseră niciodată un episcop în satele lor.

Înaltpreasfinţitul mergea singur, fără diacon. Trăgea clopotele, săvârşea slujba Vecerniei, predica şi îi spovedea pe localnici. A doua zi dis de dimineaţă, de la orele 6.30, se ducea la biserică şi slujea Sf. Liturghie, predica şi îi împărtăşea pe cei care se spovediseră de cu seara şi erau pregătiţi. Întreba pe preoţii care slujeau la două – trei sate, în ce sat aveau să slujească, iar el însuşi mergea la celălalt sat. Dimineaţa aprindea soba din biserică, ca să se încălzească cei mai în vârstă. Oamenii erau uimiţi de purtarea mitropolitului, care nu prea semăna cu ceilalţi mitropoliţi. Venea la sate cu autostopul. Se purta simplu şi slujea, nu cu veşminte arhiereşti, ci cu un veşmânt vechi, simplu, de preot şi cu omoforul pe deasupra. Îl găzduiau localnicii la casele lor şi astfel vedeau viaţa lui ascetică. I-a robit cu simplitatea şi cu iubirea lui.

Mergea la primul sat, făcea Vecernia, spovedea, iar dimineaţa slujea Sf. Liturghie, predica, împărtăşea şi apoi pornea către satul următor. Astfel că, în cei treizeci de ani de păstorire ai săi, a ajuns să treacă mai mult de patruzeci de ori la fiecare sat din mitropolie.

Sfintele Liturghii erau cu adevărat mistice. Când vorbea, gura lui devenea râu de înţelepciune şi de har, folosind întregi citate din Sfânta Scriptură şi din Sfinții Părinţi.

Avea o dragoste deosebită către preoţii din mitropolie, se purta frumos şi îi ajuta în problemele lor. Grija lui era de a avea preoţi la fiecare parohie, ceea ce l-a făcut odată să fie sever cu un preot hirotonit de dânsul. Preoteasa voia ca părintele să se mute în Tesalonic, şi acesta a cerut binecuvântarea de la mitropolit. S-a supărat atunci Înaltpreasfinţitul şi i-a spus: «Blestemul meu ţi-l voi da, nu binecuvântarea. Am făcut tot ce îmi era în putinţă ca să găsim preoţi, şi tu vrei să pleci?». Imediat, însă, i-a părut rău şi a doua zi, mitropolitul a mers la duhovnic şi s-a spovedit.

Pe păstorul cel bun îl arată dragostea ce o poartă pentru oile lui cele cuvântătoare. Înaltpreasfinţitul avea această dragoste părintească. Cum auzea că cineva este bolnav, nu îl interesa dacă e bogat sau sărac, mare sau mic, mergea să-l vadă. Cum auzea clopotul ce anunţa vreo înmormântare, întreba cine murise şi la ce ora era înmormântarea. Mergea apoi, fără să fie chemat, la înmormântare.

Undeva, la marginea oraşului, trăia un bătrân singur, neajutorat, fără nici o rudă. A aflat mitropolitul şi mergea singur, noaptea, să-l vadă, să-i ducă cele necesare şi să-l ajute la nevoile personale. Acest lucru l-a aflat poliţia, care, văzând noaptea lumină la casa bătrânului care era la pat, a urmărit casa şi astfel l-a «prins» pe mitroplit în timp ce îl ajuta. Acesta din urmă i-a rugat să nu spună nimănui nimic.

Îi mângâia pe cei întristaţi, ajuta pe cei săraci, îi încuraja pe cei tineri în lupta lor. Pentru toţi era sprijin şi mângâiere şi se ruga pentru toate sufletele ce i-au fost încredinţate. Nu avea un anume program pentru lume. La orice oră ar fi mers cineva, îl primea cu dragoste şi gata să-l ajute.

A ţinut un timp locul vacant al mitropoliei vecine din Kastoria. Un fiu duhovnicesc i-a povestit de o familie dintr-un sat din Kastoria, care era gata să se despartă, şi l-a rugat să meargă la casa lor şi să le facă Sf. Maslu. În acea clipă s-a ridicat şi a plecat către sat. Aceia au considerat ca o mare binecuvântare şi cinste prezenţa mitropolitului în casa lor. A făcut Sf. Maslu, au ascultat cu mare atenţie sfaturile date şi nu numai că nu s-au despărţit, ba chiar au devenit creştini conştiincioși şi trăiesc până astăzi în pace.

Spovedea cu multă dragoste poporul la Mănăstirea Mikrokastro, la Mitropolie şi în sate. Era împotriva canoanelor grele, care țineau pe creștini departe de Sfânta Împărtășanie. Atunci când vedea pocăinţă adevărată şi îndreptare, nemaisăvârşirea păcatului, le citea: «dezlegarea episcopală», aşa cum o numea el, şi îi pregătea pentru Sf. Împărtăşanie.

Era foarte sensibil. Nu voia să dea, atât el cât şi preoţii lui, prilej de a fi acuzată Biserica.

Avea un trup subţire, ascetic, cu pace şi linişte pe chip şi în cuvânt. Primea lumea cu dragă inimă la Mitropolie, şi îi servea el însuşi. Când vorbea, era liniştit, vorbea cu smerenie către toţi ca de la egal la egal, fără intenţia de a se impune sau de a ieși în evidenţă. Nu voia să supere pe nimeni. Vorbea cu toţi cu dragoste de mamă.

Înaltpreasfinţitul era mereu gata să construiască, să ridice, şi nu să strice. Lega cele nelegate, alunga ispitele prin felul lui smerit de a fi, şi, ca un pompier, stingea mereu focurile duhovniceşti aprinse de diavol. În cele administrative era foarte meticulos. Era un bun colaborator cu oricine, cu preoţii, dar şi cu persoanele publice locale.

Fragment din cartea Ασκητές μέσα στον κόσμο (Asceți în lume) vol. II, scrisă de Ieromonahul Eftimios, Sf. Munte Athos. Traducere din limba greacă – Pr. Ioan Cocea

Sursa: comuniuneortodoxa.ro

.