Vineri dimineaţă, pe 1 august, luam pieptiş Dealul Negru pentru a ajunge negreşit, la opt şi jumătate în Râmnicu Vâlcea. Motivul călătoriei? Telefonul primit de la colega noastră, Mariana Borloveanu, care mă anunţase cu o zi înainte că monahul Valerian de la Pătrunsa urmează să fie hirotonit diacon şi, a doua zi, preot. Vestea a căzut ca un trăsnet pentru mine, deoarece ştiam că parcursul devenirii (şi revenirii) întru fiinţă duhovnicească a monahului Valerian nu prevedea un asemenea popas, ca să nu zic o atare răscruce. Dar orice om care a ajuns în „colimatorul” unei răscruci devine - fără să vrea - ţintă, iar Dumnezeu l-a „ţintit” pe Valerian drept în inimă! Va fi, de aici înainte, sacerdot. Adică urmaş al lui Hristos, apostol şi ucenic al Lui, martir (dacă e cazul) şi jertfitor în toate cele, cel care leagă, dar şi dezleagă păcatele oamenilor şi, mai presus de orice, cel care cheamă Duhul Sfânt pentru a preschimba materia în însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului. Putem înţelege noi asta? Putem înţelege că preotul este cel prin rugăciunile căruia Dumnezeu schimbă - sub ochii noştri - datele firii de El lăsate, scurtcircuitează legile creaţiei?! Aşa se face că apa nu se strică, dimpotrivă, tămăduieşte şi se numeşte agheasmă, iar bolile (aparent) fără scăpare sunt uneori întoarse din drum, pe când medicii depun armele ştiinţei lor. Dar Hristos, prin preoţii Săi, chiar schimbă destine - personale sau colective: însinguraţii îşi găsesc perechea, bătrânii alinarea, săracii bucuria vieţii, femeile sterpe nasc, cei mai îndârjiţi criminali se pocăiesc, neamurile pot vedea pe alocuri, în istorie (adică în timp), slava Lui... Astea toate se fac şi prin mâna preotului, prin atingerea lui plină de har.
Profilul ceresc al preotului
Ei bine, dacă ne sperie gândul ca aceasta putere o au concret unii oameni, să citim atunci Tratatul despre preoţie al Sfântului Ioan Gura de Aur şi să vedem că este chiar mai mult şi mai greu decât atât.
Dar cel mai important lucru pare a fi atitudinea pe care un adevărat bărbat trebuie s-o aibă faţă de această slujire (meserie, cum îi spun mulţi dintre noi). El trebuie mai întâi să fie pe deplin conştient de greutatea care îi apăsă pe umeri - acum şi în veşnicie. Aici cred că trebuie căutată cheia diferenţei între slujitorii Domnului: între „popi” şi adevăraţii preoţi. Adică între job şi slujire, între sarcinile de serviciu/fişa postului şi iubirea de oameni, la braţ cu jertfa de sine. Nu poţi iubi oamenii şi să te iubeşti şi pe tine în egală măsură, nu încap două trăiri atât de opuse (instinctul de conservare îţi interzice asta!) în acelaşi lut efemer care este persoana umană... Unii înţeleg, alţii nu. Primii sunt fericiţi, dar speriaţi, covârşiţi de greutatea misiunii, a responsabilităţii lor. Cei de al doilea sunt liniştiţi, trăiesc confortul unei slujbe respectate, cu toate avantajele ei. Monahul Valerian, recent preoţit, oare din ce categorie face parte?
Ţin bine minte urcarea lui la mănăstire. Mai exact, tensiunea din jurul respectivei plecări. Pe care, din discreţie şi din purtare de grijă, a redus-o la minimum posibil. A fost o primă încercare de „desprindere”, care a durat puţin. După ceva vreme, a fost lansarea pe orbită, acea lansare ireversibilă, în timpul zborului unui avion, momentul cel mai periculos este la decolare. Atunci vulnerabilitatea este maximă: nu ai suficientă viteză şi nici înălţime să poţi plana, în caz de nevoie. Aşa e şi ruperea de cele lumeşti, de obişnuinţe, de cei dragi. După care urmează, de bună seamă, alte ispite mult mai subtile... Dar prietenul nostru a rămas pe poziţii. Ca soldatul care merge la atac. Adică la moarte sigură. Şi chiar trebuie să mori lumii pentru a trăi călugăreşte. Ispita cea mare a fost, cred eu, notorietatea de care se bucura şi care-i venea din marile roluri pe care le-a jucat ca actor - fie pe scenă, fie în filme. Totodată presa tabloidizată, avidă de subiecte, l-a vânat cu oarecare tenacitate, dar echilibrul şi liniştea au avut câştig de cauză.
Acum, privind în urmă, ne-am fi şi mirat ca marele actor Dragoş Pâslaru să nu tragă ponoasele celebrităţii şi mai ales ale gestului său tranşant - acela de a părăsi gloria şi lumea „reală” pentru a se afunda în adâncul unei păduri, într-o izolare cvasitotală. Departe de familie, de prieteni, de colegii de scenă, de admiratori. „De ce a plecat, domnule, ce-i trebuia asta, ce n-avea aici?” - întrebarea era pusă repetitiv, obsesiv chiar şi de cei care-l cunoşteau - sau păreau că-l cunosc. Am fost, cred, printre puţinii care am zis în sinea mea că Dragoş nu se va mai întoarce. Era evident că un om serios ca el, în deplină maturitate biologică şi artistică, dar în plină tinereţe şi efervescenţă duhovnicească, nu va mai coborî. Niciodată, cel puţin de bunăvoie. Tocmai de aceea, când am aflat vestea hirotonirii lui, am surâs. Dumnezeu, drăguţul, are gânduri cu noi, gânduri pe care nici nu le putem in trezări, darămite anticipa sau înţelege. Bunăoară, mă uit la mine: cum mă gândeam eu că ia aproape 50 de ani Domnul îmi va dărui un... copil9! Tot aşa şi monahul Valerian, care de peste 15 ani se tot afunda în solitudine, în rugăciune, în asceză. Căci hirotonirea aceasta nu are rostul - cred eu - de a-l ţine departe de lume. Dimpotrivă...
Cum va fi, ce va fi, nimeni nu ştie. Tot ceea ce pot spune eu, ca un umil cronicar al lucrării văzute a lui Dumnezeu printre semenii mei, este că drumul vieţii lui s-a schimbat. Nu numai al lui, ci al celor dragi ai lui. Din prezent, dar mai ales din viitor.
Lumea Credinţei, nr. 134, septembrie 2014, pp. 20-23
Razvan Bucuroiu
Cumpara cartea "La curtile Duhului", Editura Lumea Credintei
-
Parintele Valerian de la Frasinei - Dragos Paslaru
Publicat in : Parinti -
Avvo, mai esti?
Publicat in : Credinta -
Taina se deschide tot prin taina
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.