Dac’ar fi sa concedem ca momentul intim al Invierii Domnului a avut, totusi, un martor, acesta a fost, in mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fara trup, mormantul care s’a pomenit fara continut. Cand femeile mironosite au venit dimineata sa tamaieze mortul, piatra de pe mormant fusese pravalita, iar ingerul le-a poftit sa priveasca golul. Tot golul i-a intimpinat pe apostolii Petru si Ioan, veniti in fuga sa cerceteze spusa femeilor.

Inainte de a-L fi vazut pe Iisus cel inviat, toti acestia au vazut ca Iisus nu mai era. Dar tocmai absenta Domnului avea menirea de a-i convinge ca Domnul inviase si ca El era mai prezent ca oricand.

Asadar, Domnul lipseste dintre cei morti, el trebuie cautat, neaparat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decat o sincopa existentiala, asemenea unei pauze intr’o partitura muzicala, despre care toata lumea stie ca face parte din muzica insasi; si daca Domnul este "parga celor adormiti", inceputul si garantia propriei noastre invieri, e de la sine inteles ca in acelasi chip trebuie sa asimilam relatia viata-moarte-Viata in propria noastra existenta.

Scriu acestea gandindu-ma la unii confrati din mass-media, adica din presa, radio si televiziune, care continua, fara voia lor, sa ma contrarieze prin usurinta cu care inca mai pastreaza una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o stire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune ca cineva a murit, limba romana poseda o foarte bogata gama de expresii echivalente si nuantate, precum: "a decedat", "s’a savarsit", "a incetat din viata", "s’a petrecut", "s’a stins", "ne-a parasit", "a plecat dintre noi", "a pornit pe ultimul drum", "a inchis ochii", "si-a plecat pleoapele", "si-a dat sufletul", "si-a dat duhul", "si-a dat ultima suflare", "a trecut la cele vesnice", "s’a mutat la Domnul", "a fost chemat de Dumnezeu". si inca multe altele, in toata literatura, in tot graiul si la indemina oricui. Ei bine, in ciuda acestei bogatii de limba romana, inca mai citim sau auzim, destul de des, ca cineva „a trecut in nefiinta“.

Daca "trecerea in nefiinta" s’ar referi la un om care in viata lui nu a crezut in Dumnezeu, nici in suflet, nici in viata viitoare, inca am mai intelege solidaritatea redactorului cu mortul de a carui existenta s’a ales praful. Dar ca sa spui ca "a trecut in nefiinta" un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brancoveanu, aceasta este o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci si asupra simtului comun al unui popor care s’a nascut crestin si care, iata, se incapataneaza sa ramana crestin.

Si daca m’am hotarat sa scriu aceste randuri chiar acum si chiar aici e pentru ca, de foarte curand, prin postul nostru national de televiziune mi-a fost dat sa aud ca s’au implinit atitea secole de la trecerea in nefiinta a Sfantului Sergiu, patron al crestinismului rusesc. E prea mult!

Si n’ar fi doar atat. Expresia e o impietate si fata de limba romana. Exista o grava inadvertenta gramaticala intre verbul "a trece" si substantivul "nefiinta". "A trece" inseamna miscarea de tranzitie dintr’un mediu in altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenta la alt mod de existenta. Or, in cazul de fata, verbul nu are si nu poate avea obiect, de vreme ce "nefiinta" e negarea oricarui mediu, a oricarei stari, e negarea oricarui mod de existenta, a existentei insasi. In nefiinta nu se poate "trece", pentru ca nu ai unde, cum si in ce, ea definindu-se pe sine ca non-existenta, neant. Neantul insa nu e ceva in sine, ci un simplu concept cu care se opereaza in filosofie, asa cum in matematici se opereaza cu numarul negativ. Agramatismul expresiei e pe masura celui ce a nascocit-o. Vrem o folosire corecta si cuprinzatoare a verbului "a trece"? Iat-o in una din cantarile noastre pascale: "Ca din moarte la Viata si de pe pamint la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi".

IPS Bartolomeu Anania

.