Pentru ceea ce s-a intamplat cu Hristos dupa moartea Sa pe cruce, limba romana a gasit si foloseste un cuvant extraordinar: Inviere. Noi ne-am obisnuit cu el si, putin blazati, aproape ca nici nu mai observam profunzimea lui duhovniceasca si ceea ce spune cu atata simplitate, dar si cu atata forta: in-viere, intrare in viata… Pentru a realiza valoarea acestui cuvant si unicitatea compunerii sale, ar trebui poate sa facem o rapida si succinta incursiune in cateva dintre celelalte limbi apropiate noua, fie prin originea lor latina, fie prin slujirea accentuata a aceleiasi drepte credinte, pe care noi o numim, spre precizare, ortodoxa.

Latinii se slujeau de resurrectio, venind din verbul resurgo = a se scula iar, a-si capata din nou puterile, a se ridica din ruinele sale. Aici isi au sorgintea, printre altele, frantuzescul résurrection, italienescul risurrezione si englezescul resurrection (englezii mai au pe rise si raise, cam cu acelasi inteles de a se ridica, a se scula, a se inalta).

Grecii folosesc pe anastasis, care se trage din verbul anistim i = a se ridica.

Grecii vechi mai foloseau si verbul egheiro = a se scula, a se trezi, a se ridica.

Rusii folosesc pe voscresenie provenind din verbul voscresit'. Cuvantul pare sa fie in legatura cu krest, cruce, si sa vorbeasca (prin acel „v“) despre inaltarea de pe cruce, din rastignire. Ebraica (care oricum nu este limba Evangheliilor) il foloseste pe quma de la qum = a se ridica, iar siriaca (mai aproape de aramaica Mantuitorului) pe qavmo si qiomto de la qom = a se ridica, a se scula.

Dupa cum se vede, in majoritatea cazurilor analizate, cuvintele utilizate descriu mai mult aspectul fizic al evenimentului, o ridicare sau o sculare, o trezire (din morti, se precizeaza uneori).

Noi, romanii, il avem insa pe acest „Inviere“ care spune mult mai apropiat si mai duhovniceste exact despre ceea ce s-a intamplat: intrarea intr-o noua viata, in viata adevarata, neumbrita de corupere si de perisabilitate. Dumnezeu este viata, la modul absolut, viata fara inceput si fara sfarsit, viata ca existenta in sine. Hristos Insusi a marturisit despre Sine: „Eu sunt (…) Viata“ (Ioan 14.6), iar Sfantul Ioan Teologul, care a atipit cu capul pe pieptul Lui, Il numeste „Cuvantul Vietii“ (1 Ioan 1, 1). Dar daca este Viata, cum s-ar mai putea spune despre El ca a inviat, ca a intrat in viata?

Insa, teologic vorbind, dogmatic gandind, se arata aici o foarte subtila observare si afirmare a evenimentului de catre spiritul romanesc. Se pune in evidenta faptul ca Invierea este un act al lui Dumnezeu indreptat nu spre Sine, ci spre oameni. Hristos nu a inviat cu firea Sa dumnezeiasca, care nici nu putea de altfel sa moara, ci cu trupul, cu ceea ce El Si-a apropiat pentru vesnicie de la om, pentru a-l putea smulge din caderea sa, de sub robia mortii.

Nu pentru Sine avea Dumnezeu nevoie ca moartea sa fie biruita. Moartea fusese pusa de El in drumul omului, nu atat ca pedeapsa pentru neascultarea sa dureroasa, ci mai ales ca ajutor, ca stavila in calea unei alunecari nesfarsite si fatale, ca aceea a ingerilor cazuti care nu stiu ce este aceea moarte, dar nici nu mai au posibilitatea mantuirii. Moartea este unul dintre semnele cele mai evidente si mai palpabile ale nesfarsitei iubiri a lui Dumnezeu pentru creatia Sa cea mai draga, cea mai destinata comunicarii integrale cu El, intr-o libertate nemarginita. Rostul mortii este, asa cum spune o cantare, acela ca „pacatul sa nu fie fara de sfarsit“, posibilitatea reala a abolirii pacatului deci.

Cum am spus, Dumnezeu este viata absoluta, „Cel ce este“ (Iesirea 3, 14), existenta absoluta. Si atunci, tot ceea ce tine de El este viata, este destinat vietii, in nici un caz mortii, aneantizarii, cufundarii in nefiinta, asa cum atat de nefericit si de inexact se formuleaza adesea prin necroloagele lumii noastre secularizate si neatente la cuvinte. Ce este drept, cand trebuie sa definim ceea ce este cu adevarat viata, apar destule dificultati, si de aici gresite interpretari.

In Biserica, in limbajul liturgic, noi folosim in numeroase randuri si cu diferite conotatii acest cuvant si ansamblul de fenomene ce tin de el. O prima venire la viata o reprezinta zamislirea, inceputul existentei, act sinergic al omului si al lui Dumnezeu. Apoi, urmeaza nasterea, venirea pe lume, intrarea in familie si, prin ea, intr-o anumita societate. Dupa spusa Sfintilor Parinti (de la Sfantul Maxim Marturisitorul pana la parintele Dumitru Staniloae), orice existenta, fie ea cat de mizerabila (sub orice raport), este superioara inexistentei si reprezinta prin ea insasi o mare milostivire si binefacere a lui Dumnezeu. Chiar daca El a spus ca sunt unii care pot constata la un moment dat ca ar fi fost mai bine sa nu se fi nascut, trebuie sa intelegem prin asta faptul ca existenta la frontiera inferioara a relatiei cu Dumnezeu implica chinuri infernale.

Dar viata obtinuta prin nastere nu reprezinta inca mare lucru. Aceasta simpla existenta este amorfa din punct de vedere spiritual, necentrata, neorientata, supusa risipirii si disiparii, lipsita de bucuria roditoare a unei relatii personale autentice. De aceea Biserica vorbeste in numeroase ocazii de o nastere din nou, de o a doua nastere, prin Botez si spovedanie.

Costion NICOLESCU
Sursa: ziarullumina.ro

.