Infranarea

 

Un filosof roman a emis ideea ca fiinta umana este prevazuta cu un frau prin insasi constitutia sa, ca sa nu se inalte prea sus si sa pericliteze suveranitatea Marelui Ano­nim din varful existentei. Invatatura crestina recunoaste si ea utilitatea unei frane. Dar frana aceasta si-o impune fiinta noastra in mod liber; ea nu e o forta careia ii este supusa in mod fatal. Si rostul ei nu este sa impiedice fiinta noastra de a se inalta spre fiinta absoluta, ci, dimpotriva, de a o dez­lega de lanturile care o retin din acest avant. In conceptia crestina, Dumnezeu nu Se teme sa-l ridice pe om pana la impartasirea de propria Sa fiinta, pana la indumnezeirea lui. Caci omul, chiar daca devine dumnezeu, prin insusi fap­tul ca are fiinta creata este numai dumnezeu dupa har, si ca atare nu pericliteaza niciodata suveranitatea fiintei divine.

 

Infranarea, exercitata liber de omul credincios, nu e infranare din urcusul spre Dumnezeu, ci departare de rele, avand rostul sa-l fereasca pe om de scufundarea totala in lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, isi are ros­tul ei pozitiv. Ea are sa ne ajute in urcusul spre Dumnezeu. Ratiunile divine ce iradiaza din ea o umplu de o lumina si de o transparenta care dau o perspectiva infinita intelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodata epuizat, prin rostul lui niciodata deplin deslusit in ansamblul universu­lui, trebuie sa dea mereu de meditat ratiunii noastre si sa o inalte dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sen­sului si prin inradacinarea lui in infinit, prin legaturile lui, de nesfarsita complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atat mai mult, persoana unui semen al nos­tru, care niciodata nu poate incapea intr-o formula rationala inchisa, care nu se poate niciodata epuiza in comunicarea ei si in setea ei de cunoastere si de iubire. Cat de mult nu ne ajuta un semen al nostru sa ne ridicam spre infinitul de taine prin intelesurile interminabile din el; cat de mult nu ne fortifica in urcusul nostru spiritual prin negraitele si nesfarsitele puteri de incurajare, de incredere ce iradiaza din el!

 

Lumea lucrurilor si persoanelor e menita astfel sa fie scara spre Dumnezeu, sprijin in urcusul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii aceasta adancime luminoasa, aceasta transparenta ce merge pana in infinit. In loc sa mai fie ori­zont de mistere, lumea devine un continut material con­sumabil, un zid impenetrabil, nestrabatut de nici o lumina de dincolo. De fapt patimile trupesti - lacomia pantecelui, iubirea de avutie, curvia - nu mai retin din lucruri si din persoane decat ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mania, intristarea, slava desarta se explica tot din aceasta reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului si marginit. Lucrurile nu mai sunt decat ceva ce se mananca, sau dau alte inlesniri si placeri trupu­lui: il duc repede, ii dau mirosuri si gusturi placute, ii pre­zinta un aspect material lucios, ii ofera o odihna comoda; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi placeri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utili­zabil ca unealta pentru productia de bunuri placute trupu­lui. Lucrurile si persoanele nu mai cuprind decat ceea ce cade imediat sub simturi, si nimic dincolo de simturi. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterala, saraca, fara reliefuri de alt ordin decat cel sensibil. Pacatul impotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e si un pacat impotriva lumii.

 

Dar aceasta prefacere a lucrurilor in simple bunuri de consum si aceasta reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, in loc de a-l face pe om mai liber, suveran in mijlocul lumii, l-a facut sclavul ei, caci l-a facut sclavul poftelor trupesti crescute peste orice masura, incat frana pe care crestinismul il indeamna pe om sa o puna in func­tiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drep­turilor sale fata de impulsurile inferioare care l-au coplesit. Prin infranarea care limiteaza patimile, omul restabileste conducerea si libertatea spiritului in sine insusi. Dar prin aceasta, trezeste in sine factorul care vede in lume si altce­va decat obiecte care satisfac aceste patimi. Prin infranare omul alunga de pe lume valul de intuneric si-i reda iarasi insusirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispret de lume se manifesta in infranare, ci vointa unei descoperiri a intregii maretii a lumii; infranarea nu e o intoarcere de la lume peste tot, pentru a cauta pe Dumnezeu, ci o intoar­cere de la o lume ingusta si ingrosata de patimi, pentru a gasi o lume transparenta, care devine ea insasi oglinda a lui Dumnezeu si scara catre El.

 

Propriu-zis intre lumea adevarata si Dumnezeu nu e un raport de excludere reciproca. Dar ca metoda prealabila pentru gasirea lumii adevarate e folositoare intoarcerea de la lume, de la lumea cazuta prin vina omului sub vraja rau­lui, de la lumea care-si asteapta si ea suspinand eliberarea.

 

Aici de fapt se despart cele doua drumuri ale crestinilor ortodocsi, dupa etapa credintei, a fricii de Dumnezeu si a pocaintei, pe care le-au parcurs impreuna. Acum monahii apuca pe un drum, crestinii din lume pe altul.

 

Monahii apuca pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei stiu ca patimile se instaleaza in fiinta umana si deci omul ar trebui sa dea lupta infranarii cu sine insusi. Dar mai stiu ca vointa acestuia este slabita de aceste patimi si e mai bine sa-i fie usurata lupta cu ele, luandu-le ocazia de a se naste si starni, adica luandu-le materia care le face sa se formeze si sa se aprinda. De aceea ei aleg iesirea din lume. Prin aceasta reteaza de la inceput orice putinta de nastere si de starnire a patimii. Toata problema pentru ei de aici inainte este sa persiste in aceasta retragere, caci pofta lipsita vreme indelungata de materia care s-o satis­faca, sau de prelungirea in fapta, se vestejeste si nu mai duce la patima, sau o slabeste.

 

Drumul celorlalti crestini e mai prelungit si mai putin sigur, dar nu e exclus sa ajunga si unii din ei pe varful sfin­teniei; sau, in orice caz, chiar daca nu ajunge pana acolo, orice crestin e dator sa se sileasca spre un anumit progres spiritual. Iar de acest progres tine si o anumita infranare. Crestinii din lume nu pot, desigur, sa practice o infranare radicala ca monahii, dar pot practica si ei o anumita cumpatare care, sporind cu vremea, sa ajunga la infranarea monahala. Ei merg mai incet, dar pot ajunge aproape tot pana acolo. Daca le lipsesc ostenelile din proprie initia­tiva, cele de voie. Dumnezeu compenseaza lipsa acelora prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor greutatile si datoriile vietii, fara voie. Daca le primesc pe acestea cu rabdare, pot sa se purifice de patimi aproape ca si monahii. Daca infranarea este o virtute mai mult a monahilor, rabda­rea este mai mult a mirenilor, desi nici unii, nici altii nu tre­buie sa uite cu totul de virtutea celorlalti.

 

Ruperea de lume a monahilor este intarita prin trei vo­turi: votul saraciei, al castitatii si al ascultarii. Prin acestea, ei se obliga sa persiste toata viata in aceasta renuntare la impatimirea de lume, adica in infranare. In ele se concen­treaza de fapt promisiunea de a se infrana nu numai de la cele opt patimi, ci si de la tot ce le poate prilejui: Prin votul saraciei ei se obliga sa se infraneze nu numai de la iubirea de avutii, ci chiar de la orice posesiune care le poate fi un prilej spre pofta de avutie. Totodata, prin acest vot monahii se tin la adapost de putinta externa a lacomiei pantecelui, fiind lipsiti de mijloace. Prin votul castitatii se obliga nu nu­mai la infranarea de la curvie, ci si de la legatura conjugala care-i poate starni la curvie. Iar prin votul ascultarii se obliga nu numai la infranare de la mandrie, ci si de la drep­tul de a-si spune parerea atunci cand socotesc ca vad lu­crurile mai just, caci si aceasta poate fi un prilej de starnire a mandriei. Taindu-si lacomia pantecelui, patima desfranarii, a iubirii de bani, a mandriei, ei isi taie implicit si patima maniei si a intristarii, care sunt sustinute de acelea.

 

Deci monahul, dand aceste voturi si pazindu-le cu strictete, trebuie sa se infraneze in mod radical de la fiecare patima in parte. Si anume, de la sapte din ele: iubirea de arginti, desfranarea, mania, intristarea, lenea, slava desar­ta, mandria, si chiar si de la ceea ce le poate prilejui. in pri­vinta mancarurilor insa nu i se cere o renuntare radicala, nici macar o imputinare exagerata, ci numai o cumpatare.

 

Monahul trebuie sa fuga numai de imbuibare, de ceea ce este peste masura, ba chiar de saturare, sculandu-se de la masa putin inainte de a se fi saturat. Dar in privinta canti­tatilor si a felurilor de mancare, nu se da o regula uniforma, caci cei mai debili trebuie sa se hraneasca mai bine, iar cei mai plini de vitalitate, mai putin. Principiul e ca mancarea sa sustina trupul ca unealta de lucru duhovnicesc, deci sa nu devina o piedica nici prin debilitate, nici prin prea mult must in el.

 

In general, toti Parintii recomanda monahilor mancarea de post si din cand in cand ajunari sau retineri totale de la mancari. Mancarile de post au si ele rostul de a slabi pu­terea neretinuta a poftei, care face din om un rob si-i ia pu­tinta de a vedea si altceva in cele le mananca decat mate­ria de consumat. Prin slabirea poftei, mancarea devine un act in care e prezenta si reflexia, si gandul la Dumnezeu. Ratiunea nu mai e slujitoare la dispozitia poftei, ci redoban­deste rolul de conducatoare. In jurul actului mancarii se coboara o lumina duhovniceasca; nu mai e un act irational, inchis in intuneric.

Dar postul mai inseamna si un act de preamarire a lui Dumnezeu, pentru ca este un act de infranare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale si trupesti, in asa masura incat nu mai incape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dandu-ne iluzia, si traind astfel, de parca numai persoana noastra ar exista si parca pentru ea ar fi toate. Omul sufera de o buhaiala monstruoasa a eului, caci extinderea lui egoista nu e o adevarata crestere, ci o umflare bolnavicioasa, care vrea sa se intinda peste toti si toate. Ea e produsa prin convergenta tuturor patimilor, e manifestarea lucrarilor tuturor microbilor spirituali salas­luiti in eul nostru. Postul e antidotul impotriva acestei ex­tensiuni patologice a poftelor si a egoismului. El e aduna­rea smerita a eului in sine, dar prin transparenta sa vede pe Dumnezeu si se umple de viata consistenta a lui Dum­nezeu. Aceasta e cresterea duhului din om, din Duhul dum­nezeiesc. Humai in Dumnezeu si din Dumnezeu cel infinit poate creste omul spiritual si in armonie cu toti si cu toate. Dar egoistul, vrand sa creasca in afara lui Dumnezeu si a relatiilor iubitoare cu semenii, creste numai in aparenta si pentru scurta vreme.

 

Postul cu trupul este el insusi un act de crestere spiri­tuala. Este o incordare a vointei si o reasezare a domniei spiritului asupra trupului. in conceptia crestina, in special ortodoxa, sufletul si trupul nu-si traiesc viata izolat, ci, in starea normala, sufletul trebuie sa spiritualizeze trupul, si trupul sa fie mediul de lucrare a spiritului.

 

Dar Sfintii Parinti scot in relief, ca efect al postului, pe langa slabirea celorlalte pofte ale trupului, in chip deosebit, pastrarea neprihanirii. Mai ales tinerilor le este necesar postul. "Trupul tanar, spune Marcu Ascetul, ingrasat cu felu­rite mancari si bauturi de vin e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de fapt de aprinderea placerilor tru­pesti, iar mintea e robita de fierberea poftelor rele, nepu­tand sa se impotriveasca placerilor trupului. Caci ingrama­direa sangelui pricinuieste imprastierea duhului. Mai ales bautura de vin nici sa n-o miroase tineretea, ca nu cumva prin focul indoit, nascut din lucrarea patimii din launtru si din bautura de vin, sa i se infierbante peste masura dorul de placere al trupului si sa alunge de la sine placerea du­hovniceasca a durerii, nascuta din strapungerile inimii, si sa aduca in aceasta intunecare si impietrire. Ba, de dragul placerii duhovnicesti, tineretea nici la saturare de apa sa  nu se gandeasca. Caci putinatatea apei ajuta foare mult la sporirea in neprihanire".

 

Parintii recomanda o infranare necontenita de la toate patimile. Desi infranarea de la lacomia pantecelui este cea care usureaza infranarea de la celelalte, nu trebuie sa negli­jam pe nici una, pentru ca patimile sunt oarecum un intreg, un balaur caruia taindu-i-se un cap, scoate altul la iveala. Mai subtila e patima slavei desarte. Ea e prezenta adeseori chiar cand ni se pare ca suntem eliberati de patimi. Ea creste chiar pe locul unde au fost taiate altele, hranindu-se cu sangele lor. Ea rasare chiar pe marginea smereniei si in general pe marginea oricarei virtuti.

 

Luptand impotriva patimilor, le micsoram treptat. Sfan­tul Maxim Marturisitorul fixeaza patru trepte ale acestui pro­gres: 1. Oprirea manifestarilor lor in fapte pacatoase. Obti­nerea nepacatuirii cu fapta este prima nepatimire. 2. Sca­parea de gandurile patimase aduse de pofte in constiinta. Biruinta asupra lor ne aduce a doua nepatimire. Lipsind acestea, nu se poate trece la fapte. 3. A treia treapta consta in a face pofta noastra naturala sa nu se mai miste spre patimi. Prin aceasta se obtine a treia nepatimire. A patra treapta e inlaturarea din minte a oricaror inchipuiri sensi­bile, peste tot. Aceasta duce la a patra nepatimire. Nemai-venind acestea in minte, nu mai pot cobori in subcon­stient, ca sa miste pofta spre patima.

 

Desigur, nepatimirea din urma nu ne este idealul final ci dupa ea trebuie sa ajungem in stare sa primim in noi icoanele lucrurilor fara sa se mai nasca in noi nici o patima. Aceasta se intampla cand prin ele se fac stravezii ratiunile lor dumnezeiesti. De abia dupa aceasta mintea se uneste cu Dumnezeu intr-o stare mai presus de rugaciune (Isaac Sirul, Cuv. XXXII).

 

Schema aceasta a luptei nu vine in contrazicere cu ceea ce spuneam mai inainte, ca momentul decisiv in desfasu­rarea patimii este asentimentul ce-l da ratiunea unei patimi, si deci aici trebuie data lupta de la inceput, nu pe urma, cand e pe cale sa treaca acest gand in fapta. La inceputul vietii noastre duhovnicesti nu obtinem dintr-o data succe­sul in aceasta etapa. Dar, chiar daca am pierdut lupta acolo, putem opri trecerea pacatului in fapta prin diferite mijloace, dintre care unul principal este sa fi luat masuri ca sa ne lipseasca prilejul sau materia ispitei. Iar monahul a luat aceste masuri in mod radical, prin iesirea din lume. Chiar daca persista numai in aceasta stare, a atins prima tinta. Dar el este deocamdata numai in chip exterior monah. Ca sa devina un monah interior, duhovnicesc, trebuie sa ajunga cel putin la curatirea de gandurile patimase, adica sa fie in stare sa-si opreasca mintea de a-si da asentimentul la pati­ma starnita in constiinta. Odata ajuns aici, nepatimirea pri­mei trepte se va mentine de la sine, nu prin mijloace exter­ne si in mod artificial. De observat insa ca lupta pentru aceasta a doua nepatimire nu e separata cu totul de cea dintai, desi isi are Si o faza proprie a ei, caci cine se men­tine cu staruinta in nepacatuirea cu fapta, slabeste si gan­dul pacatului. Vrand nevrand, el faureste si argumente pen­tru nepacatuirea cu fapta si aceste argumente slabesc ar­gumentele care sustin gandul ispitelor in constiinta. Tot asa se intampla si cu nepatimirea a treia, obtinandu-se in parte prin staruinta in prima si in a doua. Caci prin ocolirea indelungata a pacatului cu fapta si prin slabirea gandului la pa­cat, se vestejeste treptat si tendinta poftei dupa patima.

 

Retragerea din lume nu-l scuteste pe monah de conti­nuarea efortului de a se infrana de la pacatul cu lucrul. Caci desi a iesit din lume, n-a putut iesi cu totul. In parte lumea merge cu el; el ramane si acolo un In-der-Welt-sein, cum ar spune Heidegger. De pilda, el duce cu sine necesitatea de a manca, iar aceasta ii impune o continua infranare ca sa nu devina lacom. Dar pe langa aceasta, el poate fi mandru, adica increzut in succesele dobandite prin eforturile sale de curatire, sau poate fi lenes, chiar in cea mai completa retragere. Pe langa aceasta, el trebuie sa petreaca intr-o obste monahala, daca nu tot timpul, cel putin multa vreme dupa retragerea din lume, pentru a invata anumite infranari de la altii si pentru a se deprinde in ascultare si smerenie. Dar acolo este expus nu numai la patimile amintite, ci si la primejdia de a se mania, de a barfi, de a flecari, de a minti. Mania si barfa tin de ura fata de aproapele; flecareala, de lene; iar minciuna, cand nu e barfa  altuia, e scuza a lenei proprii, sau lauda de sine, cum poate fi pe de alta parte si flecareala.

 

Aci ne vom opri putin asupra infranarii de la barfa, flecareala, minciuna si somn prea mult, ca fapte externe pacatoase. De manie si mandrie, ca miscari patimase mai launtrice, va fi vorba mai incolo.

 

"Barfa este puiul urii. Ea fatareste iubirea. Am auzit pe unii barfind si am ramas uimit, caci acesti lucratori ai raului spuneau, in apararea faptelor lor, ca fac aceasta din iubire si grija pentru cel barfit. De zici ca-l iubesti, roaga-te pentru el, uitand, nu-l sapa. Caci acesta e modul primit de Domnul. Iuda a fost in ceata apostolilor, iar talharul, in ceata uciga­silor, si intr-o clipa si-au schimbat locurile. Nu te sfii de cel ce barfeste pe aproapele, ci mai degraba zi: "inceteaza, fra­te, eu in fiecare zi pacatuiesc, deci cum il voi judeca pe acela?". Precum e de strain focul de apa, asa e de strain gandul de a judeca, de cel ce vrea sa se pocaiasca. Chiar de vezi pe cineva pacatuind in ceasul mortii, nu-l judeca. Caci judecata lui Dumnezeu nu e descoperita oamenilor. Unii au facut pacate mari la aratare, dar au facut lucruri si mai mari in ascuns. Cu ce judecata veti judeca, cu aceeasi veti fi judecati, adica in cele ce-l barfim pe aproapele, in acelea vom cadea ... Contabilii ageri si exacti ai greselilor aproapelui cad in aceeasi patima, fiindca nu au avut in grija si in amintire deplina si stabila gresalele lor. Caci daca cine­va isi priveste amanuntit pacatele sale, sfasiind valul iubirii de sine, nu va mai avea grija de nimic altceva in viata, socotind ca nu-i ajunge timpul nici pentru a-si plange pe ale sale, chiar de ar trai o suta de ani si chiar daca ar vedea pornind din ochii sai tot Iordanul preschimbat in lacrimi. Dracii sau ne indeamna sa pacatuim, sau, nepacatuind, sa judecam pe cei ce pacatuiesc, ca prin pacatul al doilea sa ne spurce cu primul, ucigasii! Precum parerea de sine, chiar fara alta patima, poate pierde pe om, tot asa judecarea acelora, in sine, chiar singura, ne poate pierde".

 

Precum toate infranarile, fie ele chiar si numai de la ma­nifestarile pacatoase externe, nu sunt numai actiuni nega­tive, ci au efecte pozitive si launtrice, asa si infranarea de la barfeala face sufletul sa se concentreze asupra sa intr-o meditatie la aplecarile si scaderile proprii.

 

De vorba multa, Ioan Scararul zice ca e "semnul slavei desarte, care se manifesta prin ea". Ea e "dovada ignoran­tei, usa barfei, indrumator spre usuratate, sluga minciunii, pierzatoarea smereniei, pricinuitoarea minciunii, inainte-mergatoarea somnului". Iar tacerea are virtutile contrarii. "Cel ce si-a cunoscut gresalele isi tine limba, iar vorbaretul inca nu s-a cunoscut pe sine. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si vorbind in ascuns cu El primeste lumina de la Dumnezeu". Precum prin patimile trupesti omul cauta in afara, spre lume, golindu-se de spirit, tot asa vorba multa e undita prin care slava desarta umbla dupa lauda oamenilor, deci e tot o robire a omului fata de cele din afara.

 

"Minciuna e fiica fatarniciei", spune tot Ioan Scararul. "Dar precum toate patimile se deosebesc in vatamarile ce le pricinuiesc, tot asa si minciuna. Caci alta este judecata ce si-o atrage cel ce minte de frica judecatii, si alta, cel ce min­te fara sa-l ameninte un pericol; alta, cel ce minte din pla­cere; alta, cel ce minte ca sa starneasca rasul celor de fata si alta, cel ce minte tesand intrigi impotriva aproapelui, ca sa-i faca rau. Copilul nu cunoaste minciuna, nici sufletul golit de rautate. Cel inveselit de vin spune adevarul in toa­te, iar cel imbatat de frangerea inimii nu va putea minti". Monahii trebuie sa se infraneze si de la somnul prea mult, silindu-se la priveghere. Somnul leneveste spiritul, ii slabeste puterile de autodisciplinare, de concentrare, de stapanire asupra trupului. Iar privegherea e semnul unei biruinte a vointei. Ea tine incordata atentia mintii la gan­durile din ea si face sa izvorasca in inima intelegeri tot mai inalte. Sfantul Isaac Sirul spune: "Pe monahul ce staruie in priveghere sa nu-l socotesti purtator de trup. Lucrul acesta tine cu adevarat de treapta ingereasca. Sufletul care se os­teneste vietuind in priveghere si impodobindu-se cu ea are ochi de heruvimi, ca sa se atinteasca si sa caute pururea la privelistea cereasca" (Cuv. XXIX, ed. Spetsieri, p. 123).

 

Peste tot. Parintii cer monahilor, pe langa multele infranari de la pacatuirea cu fapta, un sir de osteneli. Astfel, pe langa privegheri, lecturi sfinte, recomanda starea in priveghere indelungata, culcatul pe jos, diferite lucrari corpo­rale. Prin acestea se vestejeste pofta. Acestea, impreuna cu toata gama de infranati constituie ostenelile sau chinu­rile de bunavoie, asumate din proprie initiativa.

 

O alta infranare externa care se recomanda in scrisul ascetic consta in inchiderea simturilor spre lucrurile din afara, mai ales la inceput, pana nu ne-am deprins sa biruim miscarile patimase din noi si cu deosebire in momentele cand simtim ca e pe cale de a se starni o asemenea miscare. Daca n-am trage atunci perdelele peste geamurile simturi­lor, ne-ar fi cu neputinta sa infranam o oarecare pofta de a trece la fapta. Desigur, dupa ce s-a eliberat cineva cu to­tul de patimi, acela poate privi spre lucrurile din afara, si e bine sa priveasca pentru a desprinde din ele ratiunile di­vine. Numai cat timp e neexperimentat, cat e prunc duhov-niceste, trebuie sa se fereasca de privirea lucrurilor.

Parintele Dumitru Staniloae

• Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
  Publicat in : Editoriale
• Cunoastere si asceza
  Publicat in : Editoriale
• Asceza necredinciosilor
  Publicat in : Editoriale