Pregatirea pentru Postul Mare

Pregatirea pentru Postul Mare Mareste imaginea.

Postul cel Mare şi sfânt este o perioadă de preschim­bare. Omul poartă în fiecare zi „lupta cea bună", care are ca scop transformarea, schimbarea duhovnicească de­plină a simţămintelor, dorinţelor, nevoilor, gândurilor şi a cugetului trupesc. Printr-un proces minunat, simplu, liniştit, mistagogic şi de rugăciune toate se preschimbă în perioada aceasta. Iar vremea acestei perioade cucer­nice a Triodului, „vreme potrivită, vreme de pocăinţă", este deosebită, fiindcă devine pentru noi toţi „vreme binecuvântată" în tragismul istoriei noastre şi al petrecerii noastre pe pământ. In perioada aceasta căutăm altceva, diferit de ceea ce făgăduieşte lumea. Suntem chemaţi să ne săturăm duhovniceşte, în vreme ce ne înfometăm trupeşte. Simţim milostivirea infinită a lui Dumnezeu, care merge de bunăvoie spre Răstignire. Şi în final, ne străduim să devenim împreună-mergători cu Hristos, pentru a ajunge la destinaţia noastră finală, care este sla­va învierii şi irepetabila şi unica bucurie care izvorăsc din aceasta.

Sufletul suspină fără Dumnezeu. Mirele, împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor, ne readuce la viaţă, fiindcă este singurul Dătător de viaţă. Omul tră­ieşte doar lângă Dumnezeu şi, deşi este neînsemnat, de­vine preţios, deşi este mic, devine mare. Este dezamăgit de toate, dar în cele din urmă nu piere, ci se întoarce spre Hristos şi crede din inimă că Acela este singura soluţie a vieţii lui. „Il am pe Hristos sprijin care mă îndreptează. Poate că nu voi deveni însemnat, poate că în viaţa mea voi da greş în toate, dar în eşecurile mele îl voi cunoaşte pe Dumnezeu. Şi aceasta va fi slava şi cinstirea mea. Iz­bânda vieţii mele este că în cele din urmă L-am cunoscut pe Dumnezeu în suferinţă. în eşecurile mele m-am în­tors spre Acela şi am simţit că El are iubirea care-mi lip­seşte." Astfel, eşecul şi deznădejdea se pot preschimba în calităţi, iar greutăţile pot deveni înlesniri care ne vor uşura în drumul spre împărăţia cerurilor.

Putem fi lipsiţi de multe în această viaţă, dar moartea nu ne-o poate lua nimeni. Şi când conştientizăm că nu mai există nimic pentru noi, atunci, în loc să ne întoarcem în haosul deznădejdii şi depresiei, să încercăm să ajungem la bucuria şi libertatea inexistenţei. Să dorim inexistenţa, care ne încape pe toţi şi din care nimeni nu ne poate scoate, decât numai Dumnezeu. „Mari nu sunt oamenii zgomotoşi, care vor să se arate călăuze duhovniceşti sau proroci, pentru a uimi sau a înspăimânta lumea. Mari sunt cei smeriţi şi «inexistenţi», care au primit mângâierea Duhului şi sunt ei înşişi mângâiere pentru lumea în­treagă. Le e suficient harul8. Şi pe acesta îl răspândesc mereu, cu raze răsărite neîncetat din zdrobirea inimii, în realitate aceştia sunt o binecuvântare pentru toată crea­ţia şi când trăiesc, şi după ce mor, fiindcă Duhul Sfânt dă sens şi motivaţie prezenţei, dar şi absenţei lor".

Când sufletul se află singur, suferă şi se îndurerează. Deşi trăieşte, este mort. Deşi respiră, este fără suflare. De aceea uneori, mai ales în clipele grele, sufletul II caută pe Dumnezeu automat şi spontan. Il caută cu disperare, fiindcă îşi dă seama că Dumnezeu este lumină, nădejde, viaţă. Sfântul Siluan Atonitul spunea: „Dorinţa omului pentru Dumnezeu există doar pentru că există mai întâi dorinţa lui Dumnezeu pentru om"; prin urmare, cău­tarea lui Dumnezeu de către om se realizează în chip paradoxal şi minunat: Dumnezeu mă găseşte, cu condiţia ca eu să mă încredinţez pe mine în mâinile Lui, să pără­sesc voia mea şi să scap de grijile vieţii. Trebuie ca în viaţa noastră să se întâmple ceea ce spunea Sfântul Evan­ghelist Marcu: Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghe­lie, acela îl va scăpa.

Perioada Postului Mare are tocmai acest scop. Este o perioadă de nevoinţe, de sfinţenie, o perioadă de cău­tare intensă a lui Dumnezeu. Toate cele pe care le facem în această perioadă: post, slujbe, milostenii, rugăciune, spovedanie etc., le trăim şi le lucrăm doar ca mijloace de căutare a lui Dumnezeu. Nu avem ca scop să reuşim ceva omenesc. Dacă le punem pe cele omeneşti la mijloc, atunci zădărnicim nevoinţele şi nu îngăduim să se săvârşească voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Toate ne ajută doar atunci când sunt tâlcuite ca semne ale iubirii noastre pen­tru El. Altminteri nu au nici un sens şi devin o strădanie chinuitoare şi truditoare care nu duce la vreun final du­hovnicesc. Dumnezeu se descoperă oamenilor prin iubire.

Iar noi Il percepem şi Il simţim doar iubind.

Există o perioadă rânduită cu înţelepciune de Bise­rica noastră, cu scopul de a ne pregăti, de a intra în arena Postului Mare, conştientizând că iubirea este totul. Aceas­tă perioadă începe cu pilda Vameşului şi a Fariseului, se continuă cu pilda Fiului risipitor şi se termină cu vestirea Judecăţii de Apoi. Aceste trei pilde au un punct de refe­rinţă comun: pe de o parte mila lui Dumnezeu, care pro­vine din infinita Lui iubire şi îndurare, iar pe de altă parte persoana aproapelui, care constituie o cale sigură pentru mântuirea noastră. Fără persoana aproapelui nu ne putem mântui.

In pilda Vameşului şi Fariseului criteriul de bază al judecăţii celor două persoane pare să fie legea. Fariseul se îndreptăţeşte pe sine, fiindcă păzeşte legea, pe când vameşul se osândeşte nu pentru că nu păzeşte legea, ci pentru că are o altă concepţie a legii în mintea lui. De­sigur, mereu vor exista oameni care vor aplica litera legii, mereu vor exista oameni drepţi care vor împlini canoa­nele şi poruncile, care vor săvârşi îndatoririle lor, pentru a avea conştiinţa curată, indiferent dacă această aplicare a legii îl alungă cu cruzime pe aproapele din viaţa lor.

Pentru fariseu legea însemna foarte mult, însă pentru vameş legea însemna puţin, fiindcă foarte mult însemna omul. Pentru fariseu aproapele însemna puţin, era ne­vrednic de luat în seamă. Vameşul cunoştea legea, căci în baza legii lua dări de la cetăţeni. Oameni ai legii, prac­tic, erau amândoi, însă prin lege unul s-a îndreptăţit iar celălalt s-a osândit. Diferenţa este importantă. Fariseul se îndreptăţeşte pe sine, întrucât pe toate le relaţionează cu sine. Iar vameşul se osândeşte pe sine, fiindcă pe toate le relaţionează cu aproapele său. Punctul de referinţă, în cele din urmă, nu este legea, ci omul.

Dumnezeu, Care este legiuitor, judecă lucrurile în mod diferit, fiindcă în judecata Lui nu pune accent exa­gerat pe dreptate, cum se întâmplă cu judecata oamenilor, ci pe iubire. Aşadar vameşul, plin de mila lui Dumnezeu, se mântuieşte. Fariseul se înăbuşă în legalitatea lui aspră şi fără suflet.

La fel stau lucrurile şi în pilda Fiului risipitor. Mila şi iubirea tatălui sunt cele care în cele din urmă mântu- iesc. Căci iubirea mântuieşte, iar toate celelalte duc la moarte şi stricăciune. Fiul a fost cuprins de durere îndată ce s-a îndepărtat de iubirea tatălui său, şi s-a mântuit în­dată ce a primit iarăşi această iubire. Este impresionant faptul că Fiul risipitor, după aventura lui, s-a gândit să se întoarcă şi să ceară să devină rob. Insă iubirea nu în­găduie niciodată omului pocăit să devină rob. Mereu Dumnezeu îl va învrednici pe cel ce se întoarce şi se pocăieşte să devină moştenitor al împărăţiei Lui.

Ca şi în cazul fariseului, aşa şi Fiul risipitor, se răz­vrăteşte în chip diavolesc, nu pentru că s-a hotărât să trăiască „în risipire", ci pentru că l-a scos pe aproapele din viaţa lui. Şi atunci când omul îl scoate pe aproapele din viaţa lui, are două opţiuni: fie va trăi în chip fariseic, fie în risipire. Fiul risipitor i-a spus tatălui său: „Ca persoană nu ai nici o însemnătate pentru mine. îmi eşti ca o piedică. Singurul lucru important este ceea ce pot să iau de la tine. Şi, pentru a putea lua, va trebui să renunţi chiar şi la existenţa ta. Trebuie să accepţi să nu exişti". Aşadar esenţa lucrului este că îl excludem pe celălalt, îl scoatem din viaţa noastră, tocmai fiindcă nu înseamnă nimic pentru noi. Nu ne este necesar.

Atunci se întâmplă următorul paradox: omul rămâne singur, îşi pierde bogăţiile şi bunătăţile lui. Işi pierde bogăţiile nu în sensul absolut al pierderii bunătăţilor ma­teriale, d în sensul nevrednicei şi plictiselii. Atunti când îl scoatem pe aproapele din viaţa noastră, e ca şi când ne-am pierde motivul existenţei şi orientarea. Vine plic­tiseala. Omul se izolează. Devine sărac în bogăţia sa. Şi asta e cel mai rău. Toate se pierd, fiindcă de fapt noi le-am alungat. Atunci, în acest punct al sărăcirii absolute, ar fi o mare binecuvântare a vieţii noastre să gândim cum a gândit şi Fiul risipitor: „Le-am pierdut pe toate, dar există tatăl meu. Există cineva care mă aşteaptă. Exis­tă dneva pe care-1 pot chema în viaţa mea, pentru că mă primeşte şi mă iubeşte".

Viaţa noastră nu se află nidodată în impas, fiindcă există Dumnezeu. Este Dumnezeul cel viu Care ne aş­teaptă. Când toate vor pieri şi toate vor dispărea: oameni, prieteni, părinţi duhovniceşti, când va exista singurătate totală, atund vom conştientiza că ne-a rămas doar Dum­nezeu, cu Care ne aflăm faţă în faţă. Atund este bine să ne ridicăm şi să alergăm la El, pentru a nu pieri. Fiul risi­pitor n-a pierit, fiindcă niciodată n-a uitat că, oricât s-a scufundat în mocirla păcatului, oricât s-a dat morţii, ori­cât a suferit, oricât l-au părăsit toţi, mai există cineva. Acesta nidodată nu l-a uitat, după cum nid pe El nu tre­buie să-l uităm niciunul din noi.

In acest duh intrăm în Săptămâna a treia, pentru a auzi în Biserica noastră Evanghelia Judecăţii de Apoi. îndată ne punem problema: cum şi de ce vom fi judecaţi?

Răspunsul dat de Evanghelie este foarte clar: ca şi în ca­zul Vameşului şi Fariseului, ca şi în cazul Fiului risipitor, aşa şi la Judecata de Apoi, nu se va ţine seama de păzi- rea legii, ci de lucrarea iubirii. Hristos nu va măsura pâi­nea pe care am dat-o celor flămânzi sau vizitele pe care le-am făcut în spitale şi închisori, ci va vedea tresărirea inimii noastre. Dacă facem unele lucruri bune nu înseam­nă că suntem în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor vred­nici de cinstire şi de răsplată cerească. Chiar şi atunci când ne facem datoria, chiar şi atunci, Scriptura spune că suntem „slugi netrebnice".

Devenim, deci, oameni, din clipa în care, precum Va­meşul şi Fiul risipitor, intrăm în spaţiul smereniei, în împărăţia iubirii, şi dobândim inimă care-i încape pe toţi. Este impresionantă profeţia lui Iezechiel în care Dum­nezeu făgăduieşte că va da duh nou omului, după ce mai întâi voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne.

Nimeni dintre dascălii farisei şi cărturari din acea vreme nu putea înţelege duhul acestei profeţii, după cum - din păcate - nu-l înţeleg nici astăzi mulţi dintre fra­ţii noştri, care simt purtători al aceluiaşi cuget fariseic şi al aceleiaşi false înduhovniciri. Ei nu pot înţelege că, pen­tru ca Duhul lui Dumnezeu să vină în inima noastră, aceasta trebuie să devină de carne, adică umană, care într-un sens mai profund înseamnă să devină iubitoare de oameni.

Trebuie să dobândim sentimente filantropice, adică inimă smerită, fiindcă prin smerită cugetare nimeni nu devine aspru. Duhul lui Dumnezeu nu încape într-o ini­mă de piatră, care poate avea multe virtuţi, însă dacă nu are omenie (dacă nu este „inimă de carne"), nici să mân­tuiască nu poate, nici să se mântuiască. Inima trebuie fie să se înmoaie, fie să se întărească. Noi alegem. Evanghe­lia despre Judecata de Apoi, oricum, ne învaţă că Raiul se va umple de inimi înmuiate şi sensibile, şi nu de inimi de piatră. Evanghelia despre Judecata de Apoi vine să accentueze că nu legea este cea care determină lucrurile, ci iubirea. „Intru Hristos putem să pătrundem în slava veşniciei, pentru care suntem plăsmuiţi. Nu doar urmându-L pe Dumnezeu şi imitând exemplele Lui, ci iubindu-L şi slăvindu-L din toată inima noastră, lăsându-L pe Hristos să ia formă şi să trăiască în noi şi slujindu-L în persoana fiecărui semen al nostru".

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care urmează du­pă această perioadă introductivă, se va auzi de repetate ori la sfintele slujbe ale cucernicului Triod. Este numită „rugăciunea Postului Mare", fiindcă rezumă întregul duh şi caracter al acestei perioade, în care predomină iu­birea, nevoinţele şi rugăciunile şi care stimulează stră­dania fiecăruia din noi de a-L căuta pe Dumnezeu. E vor­ba de o rugăciune scurtă, dar deosebit de cuprinzătoare. Desigur, în tradiţia Bisericii noastre această rugăciune este însoţită de metanii, pentru a exista simultan partici­parea trupului şi a sufletului.

Nevoinţele din Postul Mare sunt duhovniceşti şi bi­sericeşti, comune pentru noi toţi, dar totodată personale şi făcute din inimă. Roadele lor nu se datorează lumii exterioare, ci omului interior, lucrării lăuntrice a inimii. Fiecare din noi, în strădania lui, se schimbă, se transfi­gurează, se eliberează, şi în felul acesta depune mărturia lui personală în faţa lumii şi societăţii, contribuind la pre­schimbarea ei duhovnicească. De altfel, cu toţii constatăm că trăim într-o epocă care s-a săturat de cuvinte, de idei, de programe şi de planuri măreţe. De aceea este mai in­tensă astăzi nevoia mărturiei unei trăiri personale, asce­tice, duhovniceşti, decât nevoia de cuvinte şi omilii.

Postul Mare reprezintă arena nevoinţelor personale şi rugăciunea Sfântului Efrem constituie o măsură de eva­luare a nevoinţelor noastre personale din perioada aceasta.

Aceste nevoinţe au ca scop eliberarea noastră de unele boli duhovniceşti esenţiale (trândăvia, grija de multe, iu­birea de stăpânire şi grăirea în deşert) care ne influenţează viaţa şi ne fac cu adevărat neputincioşi, şi îşi propune să ne conducă la pocăinţă, la libertate, la experienţa virtu­ţilor (curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste), care vor preschimba viaţa noastră creştină, sinele nostru, dar şi lumea întreagă.

Postul Mare este o perioadă de bucurie şi nu de întris­tare, fiindcă ne întoarcem cu adevărat la viaţă. In toată această perioadă fiecare din noi se străduieşte să se re­facă duhovniceşte, aruncând din el tot ceea ce este rău şi mort, încât să poată trăi. Să poată trăi infinitatea, toată adâncimea şi intensitatea vieţii duhovniceşti, pentru care am fost chemaţi. Dacă nu vom înţelege această dimensi­une de bucurie a Postului Mare, atunci, în numele lui Dumnezeu, ne facem viaţa mai grea şi mai chinuitoare.

Rugăciunea Sfântului Efrem rezumă, într-un fel unic şi minunat, tot ceea ce este duhovniceşte necesar pentru desăvârşirea duhovnicească a omului şi reprezintă o măsură de cercetare a nevoinţelor noastre din această peri­oadă, dar şi din toată vremea vieţii noastre pământeşti.

Macarie, Episcop de Hristoupolis

Doamne si stapanul vietii mele, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Doamne si stapanul vietii mele"

 

Pe aceeaşi temă

08 Februarie 2017

Vizualizari: 5937

Voteaza:

Pregatirea pentru Postul Mare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE