Străbatem Săptămâna Luminată, iar bucuria, datorită învierii Domnului, umple inimile noastre. Dar ce înseamnă pentru noi, credincioşii, învierea Domnului? Faptul că Hristos a înviat înseamnă, cu siguranţă, că avem un Dumnezeu si că vom învia si noi. Pentru că, dacă Hristos n-a înviat, aşa cum spune Apostolul, credinţa noastră ar fi zadarnică (cf. 1 Cor. 15, 17), la fel şi cultul nostru, zadarnice ar fi si dorurile inimii noastre, si toate ar rămâne aici.

Dar ce înseamnă, mai ales pentru noi care suntem monahi, faptul că Hristos a înviat? Pentru noi, Hristos este Dumnezeul nostru, Domnul nostru, Care are trei însuşiri, aşa cum vom vedea, care recapitulează întreaga Lui iconomie şi întreaga Lui aplecare asupra omului. Aceste însuşiri, pe care Domnul le are în deplina Sa stăpânire, înfăţişează plinătatea Lui în legătură cu noi, oamenii. Hristos, pentru noi, nu este un Dumnezeu oarecare, o afacere a vieţii noastre, un mire oarecare al inimii noastre, ci El este totul.

Avându-L pe Hristos, nu ne lipseşte nimic.

Să vedem o prorocie din Vechiul Legământ, care are legătură cu venirea lui Hristos în lume, dar şi cu moartea şi învierea Lui. Este vorba de prorocia patriarhului Iacov, care, pe când îi binecuvânta pe toţi fiii săi, s-a adresat lui Iuda şi i-a zis: „Nu va lipsi domnitor din Iuda şi cârmuitor din coapsele lui până ce va veni ceea ce i-a fost hărăzit" (Fc. 49, 10). Din coapsele lui Iuda nu vor înceta să se nască cârmuitori, împăraţi, adică nu va înceta niciodată naşterea trupească în seminţia lui Iuda „până ce va veni ceea ce i-a fost hărăzit", până ce se va împlini ceea ce s-a scris despre el, adică până când va veni ultimul cârmuitor, care va fi veşnic. Este una dintre cele mai frumoase prorociri privitoare la Hristos, Care va veni, va fi slăvit, va fi cinstit, va fi întâmpinat cu stâlpări, II vor omorî, îl vor îngropa, dar mormântul va fi începutul învierii Lui. Ultimul lucru care îi revine socotesc că este veşnicia Lui.

Prin urmare, prorocia de mai sus este o prevestire că naşterea trupească a împăraţilor din seminţia lui Iuda va înceta cândva, pentru că va veni Cineva care, prin învierea Lui, va rămâne un împărat veşnic. Aşadar, pentru noi, Hristos este un împărat veşnic. Pentru noi, n-ar fi existat conducători, împăraţi - chiar dacă ar fi existat mulţi conducători şi cârmuitori ai poporului - dacă n-ar fi înviat Hristos, veşnicul împărat, Care, deşi a murit şi a fost îngropat, nu a cunoscut stricăciune. Aşa cum e cu putinţă să existe o mie de lumini, dar să nu existe Lumina cea unică, tot aşa nu am putea să trăim fără unicul Cârmuitor, fără unicul împărat. Acest împărat este, pentru noi, unicul, şi ni L-a dăruit învierea lui Hristos. Visul tuturor sufletelor de a avea o siguranţă neîncetată, un conducător statornic, l-a transformat în realitate învierea lui Hristos.

O a doua prorocie o completează pe cea precedentă, pentru că Hristos nu este doar împăratul nostru, Conducătorul nostru, Stăpânul inimii noastre, Cârmuitorul cel fară-de-sfârşit, pe Care îl mărim, îl slăvim, îl vedem pe pământ, pe norii cerului, sus în cer, dincolo de stele, pretutindeni. Cea de-a doua prorocie se găseşte şi ea în Pentateuh şi
are legătură cu cuvintele pe care le-a adresat Moise iudeilor, pe când se apropiau de ţara făgăduinţei, şi preînchipuie învierea lui Hristos şi vrednicia Lui de proroc. Domnul, prin naşterea Sa, a fost pus înaintea noastră, a fost răstignit, a înviat din mormânt şi a rămas veşnicul Proroc.

Ce înseamnă proroc? Proroc este învăţătorul, cel insuflat, cel care transmite mesajul proaspăt, de ultimă clipă am putea spune, al Tatălui, în inimile oamenilor. Prorocul îşi deschide urechile ca să-L audă pe Tatăl, iar ceea ce Tatăl îi spune, el transmite cu propria sa gură în sufletele oamenilor. Proroc este conducătorul.

Moise le-a spus iudeilor: „Peste puţin vom intra în pământul făgăduinţei, dar să nu uitaţi că eu nu voi fi cu voi, voi rămâne aici. Domnul însă va ridica din mijlocul fraţilor voştri un alt proroc, ca mine, care îmi va lua locul. Pe acesta să-l ascultaţi!" (cf. Deut. 18, 15). Adică, pe mine m-a adus în lume ca să fiu o preînchipuire a Celui pe Care voi îl aşteptaţi. El va mişca şi va cutremura inimile voastre. El, prin viaţa Lui, vă va arăta şi vă va aminti că trebuie să fie înălţat un altar pentru voi din pietrele cu care au fost omorâţi prorocii.

Aceasta înseamnă că drumul lui Dumnezeu va fi un martiriu, o asceză, o lepădare, o neîncetată moarte, că va fi o cădere în pământ, ca să poată învia ceea ce a intrat în pământ (cf. In 12, 24) şi să devină un lucru nou. Pentru că cine dintre voi este acum gata să moară? Cine e gata să fie aruncat în foc? Cine poate să spună: „Puteţi să mă spânzuraţi!" sau: „Omorâţi-mă cu pietre şi faceţi un altar din aceste pietre peste trupul meu!" Nimeni. Va veni însă Cel care va insufla inimile voastre si le va face martirice, eroice. In faţa voastră, continuă Moise, se află ţara odihnei, a liniştirii, a desfătării, pământul Canaanului. Dar adevărata voastră oprire şi desfătare va fi învierea care ţâşneşte din martiriul vostru.

Inaintea voastră va fi primul şi marele Martir, acest mare Proroc si învăţător, Cel care îndeamnă sufletele si duhurile oamenilor şi le întraripează şi le înalţă la cer. După cum o furtună sau un vânt stârnit dintr-odată poate să ia ceva şi să-l înalţe sus de tot, tot aşa este şi prorocul. Intr-adevăr, ştim cât de mult au îndemnat prorocii inimile iudeilor. Prorocul despre care vorbeşte Moise este şi pentru noi, credincioşii, Cel care ne îndeamnă, care ne insuflă, învăţătorul nostru, „Martorul nostru credincios" (Apoc. 1,5), Care merge înaintea noastră ca să-L urmăm. Este Cel care a înviat, ca să ne aducă aminte că şi propria noastră înviere trece prin mormânt. Fiecare cuvânt al prorocului este insuflat, niciunul nu e întâmplător. Moise n-ar fi folosit expresia „va ridica (învia) din mijlocul fraţilor voştri un proroc" (Deut. 18, 15), dacă nu L-ar fi înţeles pe Hristos cel înviat.

Prin urmare, prin învierea lui Hristos este câştigat trofeul permanent al inimilor noastre: oamenii dobândesc puterea definitivă să învieze. In timp ce întreaga lume este împrăştiată sufleteşte, ei pot, uniţi cu Hristos, să-şi dea viaţa pentru Dumnezeu. Cum ar putea un tânăr să devină monah, o inimă tânără, de optsprezece sau douăzeci de ani, să devină un om mort, purtând rasa - giulgiul, după concepţia omenească -, dacă nu s-ar fi născut şi nu ar fi înviat ultimul Proroc, Domnul nostru?

Domnul merge înainte, este primul monah, primul Părinte, primul Stareţ. De aceea Dumnezeu nu a vrut ca evreii să aibă împărat, ci le-a dat judecători. Voia ca El să fie singurul împărat, singurul Uns. Ei însă, din pricina învârtoşării lor, au cerut împărat, iar Dumnezeu le-a spus: „Pentru că sunteţi învârtoşaţi, vă voi da un împărat, dar într-o bună zi o să vi-L dau pe ultimul împărat, a Cărui preînchipuire au fost toţi ceilalţi împăraţi" (cf 1 împ. 8, 5). Aşadar, ni L-a dat pe unicul Stăpân, pe unicul Stareţ, pe unicul Părinte, zicând: „Nimeni dintre voi să nu se cheme învăţător, dascăl, părinte" (cf Mt. 23, 8-10).

Să vedem acum cea de-a treia prorocie, preaminunatul Psalm 109: „Din pântece mai, înainte de luceafăr Te-am născut. Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: Tu eşti preot în
veac după rânduiala lui Melchisedec" (Ps. 109, 3-4). Aici avem o prorocie despre învierea lui Hristos, Care va rămâne unicul Arhiereu. Hristos Se apleacă asupra inimilor
noastre, le îmboldeşte, le insuflă, le face să se bucure când văd sângele şi lacrimile, cununa de spini şi stâlpările, le face să dorească să meargă împreună cu cei care au biruit, să iasă la război împreună cu Cel care a biruit, ca să ne dăruiască şi nouă biruinţa.

Hristos însă este şi marele nostru Arhiereu (cf Evr. 4, 14), Care ia viaţa noastră trupească şi o înalţă ca pe o jertfa bineplăcută Tatălui, sus, la jertfelnicul ceresc. Ce putem să facem fără arhiereu? Când păcătuim, cine ne va da nădejde? Când cădem, cine ne va ridica? Suntem monahi, avem înlăuntrul nostru un duh râvnitor, dar avem si un trup neputincios (cf Mt. 26, 41; Mc. 14, 38). Când ne pierdem în vijelia neputinţelor noastre, când vedem că „facem ceea ce nu vrem" (Rom. 7, 20), când vrem să ne umplem de entuziasm, dar tremurăm la prima zvâcnire a egoismului nostru, a amărăciunii noastre, a patimilor noastre, a neputinţelor noastre, cine ne va ridica atunci din mocirlă şi ne va face îngeri? Cine va ridica păcatul nostru, îl va pune pe jertfelnic şi va deveni tămâie bineplăcută, care se va înălţa la Dumnezeu, o mireasmă care-L va îmbuna pe cerescul Tată, şi Acesta va zice: „Acesta este copilul Meu, îl aduc în sânurile Mele părinteşti!"? Doar acest mare Arhiereu! De aceea şi Apostolul Pavel, şi toţi marii Părinţi ne amintesc: „Avem Arhiereu pe Hristos, Care ştie să pătimească împreună cu noi“ (cf. Evr. 4, 15). „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut."

Această jumătate de verset o punem, de obicei, în legătură cu naşterea lui Hristos, pentru că se referă la naşterea veşnică a Fiului din fiinţa Tatălui. In legătură însă cu versetul următor, care vorbeşte despre arhieria lui Hristos, poate fi legat şi de învierea Domnului. Hristos a ajuns Arhiereu pentru că S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat. Răstignindu-Se, a ajuns şi jertfa, şi jertfitor, şi prin urmare, Arhiereul nostru veşnic. De ce veşnic? Pentru că S-a adus pe Sine însuşi ca jertfa pe altarul pământesc şi pe cel ceresc şi pentru că va aduce în mod veşnic fiecare jertfa pe care vom dori să o înălţăm către Dumnezeu. Eu, preotul, îi ofer mâinile mele, gura mea şi inima mea cea întinată de păcat, gândurile şi cuvintele mele murdărite de furtunile inimii mele, iar Hristos le primeşte pe toate acestea. „Nu obosi - ne spune -, ci dă-Mi doar cuvintele tale şi mâinile tale întinate, şi Eu le voi duce la Tatăl prin puterea jertfei Mele de pe Cruce şi prin arhieria Mea desăvârşită, care rămâne în veac „după rânduiala lui Melchisedec“ (Evr. 5, 6), pe care am izbutit-o prin învierea Mea. Da, am fost îngropat, dar am şi înviat şi am ajuns Arhiereul vostru în veac şi aduc mereu jertfa pentru voi.“
„Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut.“

Luceafărul este steaua de dimineaţă, care apare înainte de răsăritul soarelui, înaintea aurorei. „Prin urmare, noaptea, înainte să se crape de ziuă, am ieşit dintr-odată, zice, din pântecele mormântului Meu şi, de atunci, rămân Arhiereul vostru veşnic.“ Vedem că fiecare cuvânt mărturiseşte veşnicia lui Hristos, arhieria Lui, dar profeţeşte si învierea Lui din mormânt.

Se ştie faptul că mormântul este socotit drept al doilea pântece. Din acest pântece omul se ridică şi merge în locuinţa sa veşnică. De aceea unele popoare primitive şi-au făcut mormintele în formă de pântece de femeie şi au aşezat morţii în ele, aşa cum este fătul în pântece.

"Aşadar, în puterea nopţii, zice Domnul, înainte să se lumineze, am înviat." Intr-adevăr, ştim că Hristos a înviat noaptea, înainte de răsăritul luceafărului. Astfel, El nu primeşte doar frumuseţea inimii şi fecioriei noastre, pe care o înalţă la ceruri cu însuşirea Sa de împărat, nu ia asupră-Şi doar neputinţele noastre, transformându-le în putere prin slujirea Sa de proroc, ci prin arhieria Lui ia asupră-Şi chiar şi depravarea noastră, căderea noastră, mocirla noastră, necinstea noastră, şi avându-le pe toate acestea, ne ţine înviaţi întru Sine. Prin urmare, învierea lui Hristos este un dar aparte pentru noi, oamenii, am putea spune, cel din urmă dar dintre darurile pământeşti făcute de Domnul, pentru că de aici înainte pe toate celelalte le-a făcut după ce S-a înălţat de pe pământ.

Prin urmare, Hristos este, pentru noi, totul. Este unica Persoană, unicul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, Care a devenit împărat, Proroc şi Arhiereu, pentru a exprima ceea ce este desăvârşit şi pentru a imita caracterul treimic al lui Dumnezeu cel Unul. Aceste trei însuşiri ale Sale arată că noi nu mai putem, de acum încolo, să fim despărţiţi de Hristos, de Tatăl şi de Sfântul Duh.

Dar să mai amintim alte câteva prorocii care se referă la moartea Domnului. Marele proroc şi arătător de cele cereşti Isaia, acest „al cincilea evanghelist", spune: „Cel frumos, în veşmântul Său" (Is. 63, 1), Care nu mai are nici frumuseţe, pentru că L-au făcut ca pe un gunoi, această frumuseţe a ochilor şi desfătare a inimii, pe Care L-au făcut ca pe ceva respingător şi urât, încât nimeni nu mai putea să-L privească, în afară de câţiva care se uitau la El şi îl scuipau, Tatăl a primit să fie pus în mormânt de către cei fară-de-lege, pentru că a vrut să-I arate lumina şi să-L plăsmuiască cu pricepere (cf. Is. 33, 2-3; 11-12).

Adică, din mormânt va ieşi lumina. Tatăl ar fi rămas necunoscut, nepus în lumină, dacă nu ar fi venit cea de-a doua lumină, cea de-a doua lumină deofiinţă cu El şi împreună-veşnică, lumina lui Hristos. La rândul Său, Hristos ar fi rămas netâlcuit dacă nu ni s-ar fi descoperit cea de-a treia lumină, care este una şi aceeaşi lumină, lumina Preasfântului
Duh, bucuria oamenilor, frumuseţea inimilor, care a venit după ce Domnul deja Se înălţase. Prin urmare, era de folos ca Hristos să plece, ca să vină, prin El şi de la Tatăl, această nouă lumină: Sfântul Duh. Prin urmare, lumina care ne luminează, care ne dă viaţă şi existenţă, începe din mormânt. Mormântul este punctul de plecare al propriei noastre lumini. „Ca să-I arate lumina" sau, potrivit cu altă variantă, „ca să-I dea lumina“ - Tatăl îi va da iarăşi Fiului lumina, îi va deschide iarăşi ochii închişi, adică îi va da iarăşi viaţă, adică Hristos va învia. Aceasta este prorocia lui Isaia despre învierea lui Hristos.

„Şi să plăsmuiască" Ce să plăsmuiască? Prorocul nu spune, ci tace asupra acestui lucru, pentru ca înţelesul duhovnicesc să nu devină imperceptibil. Spune doar că va plăsmui „cu pricepere44; adică va plăsmui noua seminţie, va aduce noul mod al naşterii duhovniceşti, naşterea din mormânt, din colimvitră şi din viaţa feciorelnică.

Prin urmare, Biserica a izvorât din mormânt prin Botez. Dar şi tot ceea ce are lumea mai ales, mai deosebit, iese din acelaşi mormânt, din lumina înălţată de acolo, din „plăsmuirea" cea nouă, din seminţia celor feciorelnici. Prorocul tace şi nu ne spune ce vrea Tatăl „să plăsmuiască", pentru că cine poate înţelege cum se nasc în mod feciorelnic sufletele? Câţi au putut să înţeleagă cum L-a născut Fecioara pe Hristos? Câţi pot să înţeleagă că fecioria noastră este o nuntă şi o naştere a Sfântului Duh?

Câţi pot să înţeleagă că din duhurile şi din inimile noastre îl naştem pe Hristos, şi nu din coapsele noastre, şi că dăm lumii lumina Sfântului Duh? Toate acestea sunt ascunse în mormântul lui Hristos. Cetele mucenicilor, ale cuvioşilor, ale mireselor Mirelui ceresc, toate aceste cete sunt ascunse în mormânt. N-ar putea exista o vistierie mai frumoasă decât mormântul Domnului, o peşteră mai frumoasă decât peştera mormântului lui Hristos! Această ascundere oare nu ne aduce aminte de tainele cele din veac ascunse (cf Col. 1, 26)? Oare nu ne aminteşte aceasta de ceea ce a spus însuşi Domnul, că toate câte le-au dorit prorocii şi sfinţii să le vadă şi să le înţeleagă (cf Mt. 13, 17), le vor înţelege copiii mici, nenumăratele suflete feciorelnice şi simple trecute cu vederea de lume, dar pe care întreg cerul se sprijină, le insuflă si le iniţiază în tainele celor cereşti si veşnice?

De aceea să încheiem cu prorocia despre Hristos cel ascuns. Hristos este singura noastră comoară, dar, pentru că nimeni nu-şi dă seama de ea, este singura noastră comoară tainică. Cine poate să înţeleagă iubirea noastră pentru Hristos? Cine poate să înţeleagă lacrimile noastre pentru Hristos? Cine poate să înţeleagă că murim
cu adevărat în fiecare zi (cf 1 Cor. 15, 31) şi în fiecare noapte pentru El? De aceea Prorocul spune că Hristos va fi ca o sabie pe care Tatăl o ascunde după mâna Sa (cf Is. 49, 2). Va fi sabia ascuţită care-i poate înjunghia pe duşmani, dar şi cea care, atunci când intră în inimile oamenilor, le va înnoi şi-L va scoate la iveală de acolo pe Dumnezeu. Sabia pe care o ascunde palma lui Dumnezeu este preafrumoasa icoană a lui Hristos cel ascuns de ochii oamenilor trupeşti şi sufleteşti. Pe acest Hristos, Dumnezeu îl va descoperi numai pruncilor care L-au ales şi L-au pus în inimile lor.

Hristos este, de asemenea, şi o săgeată aleasă {cf.ls. 49, 2), pe care Tatăl o ascunde în tolbă, aşa încât, la nevoie, s-o pună în arc şi să-Şi săgeteze duşmanul. Sau, dacă vreţi, este săgeata aleasă pe care o va săgeta în propria noastră inimă. De altfel, de aceea şi spunem uneori că inima noastră este străpunsă de mii de ori cu săgeata lui Hristos, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Biserica noastră. Hristos este, pentru noi, toate cele amintite mai înainte, şi mai ales comoara noastră cea ascunsă, de care oamenii nu-si dau seama, dar pe care o sesizează sufletele noastre.

Am să vă întreb: Dacă Tatăl ceresc II naşte în mod veşnic pe Fiul şi II acoperă ca să-L scape de duşmani, de dragul sufletelor alese, atunci nu merită ca propriile noastre inimi să trăiască şi să moară pentru Hristos, ca să-L păstreze tainic în ele, aşa încât să nu-L ia duşmanii şi să-L omoare? Dacă Tatăl ceresc, cu toată măreţia Lui, cu toată veşnicia, părinţia şi atotprezenţa Lui, are totuşi o tolbă ca să ascundă în ea săgeata, pe Hristos, pe Domnul cel atotputernic, atunci cu cât mai mult merită să avem şi noi gura închisă, mâinile noastre legate faţă de orice aminteşte de iubirea omenească, ochii închişi faţă de frumuseţile naturii şi faţă de lume, şi deschişi doar către cer? Astfel, toate acestea vor deveni o tolbă în care va intra numai săgeata Hristos - săgeata care îi va învinge pe vrăjmaşii noştri, patimile noastre, demonii, păgânii, care va sfărâmă inimile noastre de gheaţă şi le va aprinde cu dumnezeiescul eros aducător de foc.

Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească să fim şi noi, la fel ca Tatăl, astfel de palme care ascund această comoară şi astfel de tolbe care ascund această săgeată! Săgeata şi sabia amintesc de ceva foarte puternic, de ceva care aduce biruinţa, care, pentru noi, este Hristos cel înviat.

 ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL

 Fragment din cartea "Cuvantari duhovnicesti la sarbatori", Editura Sfantul Nectarie

Cumpara cartea "Cuvantari duhovnicesti la sarbatori"

* Cateheză rostită în Sfânta Mănăstire Ormylia, 28 aprilie

• Pastele - pregatire si traire
  Publicat in : Sfintele Pasti
• Pastele evreiesc si Pastele crestin
  Publicat in : Invierea Domnului
• Pastele Blajinilor
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Pastele - eveniment al mormantului gol
  Publicat in : Sfintele Pasti
• Pastele - originea cuvantului
  Publicat in : Sfintele Pasti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: