Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este - sau ni se pare a fi - Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.
1) Pentru că suntem prea îngăduitori cu noi înşine
Greutatea unui post este percepută în funcţie de cum se raportează omul la el însuşi: asprimea postirii este invers proporţională cu îngăduinţa pe care o manifestăm faţă de noi. Cu cât cineva este mai necruţător cu patimile sale, cu cât îşi înfrânează mai mult mintea, pântecele şi toate simţurile, cu atât i se va părea mai uşor postul. Postul e, în acest caz, un soi de examen trecut cu brio de studentul care s-a pregătit pe tot parcursul unui semestru, nu doar în sesiune. La cealaltă extremă, maxima îngăduinţă, faptul că nu ne refuzăm aproape niciodată nimic e de natură să facă din post un soi de chin, o corvoadă. În această a doua situaţie ne asemănăm acelor copii cărora nu li se interzice nimic, pe principiul că nu trebuie să li spună niciodată NU, ci trebuie lăsaţi să-şi „dezvolte” personalitatea. Astfel de copii vor creşte cu iluzia că totul le este permis sau că pot obţine orice, important e să-şi dorească suficient de mult. Evident, aceştia vor suferi crunte dezamăgiri în viaţă.
Or, omul care e stăpân – cu ajutorul lui Dumnezeu – peste întreaga sa fiinţă nu-şi face nici un fel de iluzii şi nu se lasă condus de pofte, sedus de ispite, împovărat cu gânduri. E un om liber cu adevărat şi postul nu i se pare o sumă de restricţii pentru că, propriu-zis, nu i se poate lua nimic: un astfel de creştin ştie că nu are ceva al său şi că poate pierde în orice clipă totul. El e în permanenţă recunoscător lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17). Mai pe româneşte, ce-i poţi lua unui asemenea om, boii de la bicicletă? El nici asupra „bicicletei” nu are pretenţii de proprietar. Şi nici măcar asupra propriei sale vieţi.
A posti înseamnă să renunţi la tot pentru Dumnezeu, ca să poţi primi de la Dumnezeu totul.
2) Pentru că nu căutăm blândeţea
Toate puterile noastre sufleteşti ar trebui să ne slujească, să ni le supunem cu ajutorul lui Dumnezeu. Când păcătuim, ele se sălbăticesc şi ne fac pe noi aspri şi necruţători. Ajungem să purtăm ură celor din jur, să judecăm, să fim mânioşi, să lovim şi să ucidem. A posti înseamnă a nu mai hrăni poftele cele sălbatice, ci a le domoli. Un om care-şi topeşte trupul cu post nu mai are chef de sfadă. Şi nici nu-l mai interesează capra vecinului.
Aşa cum ne vine greu să îmblânzim o fiară sălbatică, tot aşa ne poate fi de greu să ţinem postul. „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ne învaţă Hristos. Dar blândeţea pe care ne-o predă Domnul nu înseamnă lipsă de reacţie, toleranţă tâmpă, zâmbet bleg. Nu. Blândeţea pe care suntem chemaţi să o dobândim include stăpânire de sine, inimă largă şi bucurie la vederea aproapelui. Postirea nu e doar o eliberare de patimi şi o „reglare de conturi” cu cele materiale. Este – poate chiar în primul rând – un mod de a face celuilalt loc în viaţa ta. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5) poate fi tradus şi prin: Cei ce-i vor cuprinde pe toţi în inima lor, aceia vor primi să cuprindă tot universul, toată creaţia.
A posti înseamnă să nu mai vrei să trăieşti, ci să mori câte puţin în braţele Vieţii.
3) Pentru că s-a înăsprit chipul nostru
Postul e ca o oglindă, ne arată exact aşa cum suntem. Dacă mergem ţanţoşi prin lume, fălindu-ne cu reale sau închipuite calităţi, să nu ne mirăm prea tare atunci când, postind, dobândim „urechi de auzit” cuvânt, ca în povestea lui Andersen: „Împăratul e dezbrăcat!”. Da, omul a fost zidit de Dumnezeu să fie împărat peste toată creaţia, dar el a ales să dezbrace haina cea dumnezeiască din rai şi a dobândit, în schimb, „îmbrăcămintea de piele” (Facerea 3, 21) a vulnerabilităţii şi a durerii, a bolii şi a morţii. Cu oricât de multe lucruri ne-am împăna noi, e tot o patetică tentativă de a ne acoperi goliciunea cu frunze de smochin (Cf. Facerea 3, 7). Or, postul dă deoparte tot ceea e aşezat artificial peste inima noastră, ne arată că suntem goi, de fapt, în fiecare clipă în care nu suntem „îmbrăcaţi cu Hristos” (Cf. 3, 27).
Aşa cum nu punem imperfecţiunile chipului nostru pe seama oglinzii care ni le dezvăluie, tot aşa nu postul e „vinovat” pentru slăbiciunile şi urâţenia de care ne face conştienţi. Este esenţial să ne cunoaştem toată goliciunea şi, concomitent, să-L lăsăm şi pe Dumnezeu să ne cunoască, să pătrundă în intimitatea noastră. Altminteri, la întâlnirea faţă către faţă cu Mântuitorul, vom auzi acel cuvânt aspru: „Nu vă cunosc pe voi” (Cf. Matei 7, 23; 25, 12).
Cel ce posteşte este precum un orb care priveşte spre Hristos, până ce-L vede!
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Postul Sfintelor Pasti
Publicat in : Post -
Duminica iertarii anunta Postul Sfintelor Pasti
Publicat in : Postul Pastelui -
Cum sa traim in Postul Sfintelor Pasti
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.