Plasăm postul în spaţiul relaţiei noastre cu Dumnezeu, în spaţiul raportării noastre la Bunul Dumnezeu. Aş insista pe acest aspect, pentru că nu numai în ceea ce priveşte postul, dar şi în ceea ce priveşte viaţa noastră, ansamblul vieţii noastre liturgice bisericeşti şi creştineşti, trebuie să ne adâncim cu multa voinţă în conştientizarea raportării noastre personale la Dumnezeu. Eu şi bunul Dumnezeu. Cine sunt eu şi ce trebuie să fac eu? Mă aşez suficient de corect, de sănătos în raportarea mea la Dumnezeu? Trebuie să mă rog lui Dumnezeu, iar când mă rog Lui, trebuie să am simţul unui dialog personal, întâi de toate simţul propriei mele persoane, simţ care nu este deloc uşor să-l aibă cineva? Adâncirea în conştiinţa de sine sau venirea în sine, cum spun Scripturile, dintr-o risipire foarte mare, nu este un lucru uşor. Deci adunarea în sine, pe de-o parte, iar pe de alta, efortul de a te raporta la Dumnezeu ca la o prezenţă personală, ca la cineva care este desigur mult mai conştient de Sine, ca la cineva cu o conştiinţă deplină, totală a Sinelui şi a ceea ce este în afară de Sine, dar care este foarte interesat şi preocupat de fiecare dintre noi, prin urmare şi de mine.

Acest lucru este extraordinar! Deci postul se desfăşoară în spaţiul relaţiei mele cu Dumnezeu. Nu este o abstracţiune care îi priveşte pe ceilalţi, lumea cealaltă, ci în spaţiul acestei relaţii trebuie analizat postul. Vă întrebaţi despre temeiurile postului sănătos, corect. Avem, iată, chiar pentru postul acesta de 40 de zile exemple extrem de importante, clasice, de altfel cunoscute de toţi. Rememorăm numai în Vechiul Testament, pe de-o parte, exemplul lui Moise care înainte de a primi pe Muntele Sinai Tablele Legii de la Dumnezeu, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi. Iar al doilea exemplu este cel al prorocului Ilie, care de asemenea plecând înspre Muntele lui Dumnezeu, Horeb, cum ne spun Scripturile, după ce primeşte hrană puţină de la înger, drumul este de 40 de zile şi 40 de nopţi, timp în care posteşte. La capătul celor două perioade de post, în cazul prorocului Ilie şi în cazul lui Moise, se realizează întâlnirea cu Dumnezeu. Şi unul şi celălalt II văd pe Dumnezeu. Cele două personaje, Moise şi Ilie, sunt stâlpi ai istoriei vechi-testamentare şi consideraţi ca atare în perioada nou-testamentară. Avem apoi postul Mântuitorului Hristos, care posteşte 40 de zile înainte de începerea activităţii Sale publice, înainte de a începe să propovăduiască Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi înainte de a se confrunta cu ispititorul, cu cele trei ispite bine cunoscute, relatate de cei trei evanghelişti Matei, Marcu şi Luca. Un aspect foarte important este acela că în lupta cu vrăjmaşul, cu ispititorul, căruia trebuie să-i dăm foarte mare atenţie, pentru că el se bucură să nu fie luat în seamă ca să-şi facă treaba nederanjat, trebuie să ne pregătim postind.

Deci postul, pe de-o parte, ne ajută în lupta cu ispitele şi cu ispititorul, tocmai pentru că ne subţiem duhovniceşte simţirea şi înţelegerea şi dispar ceaţa, opacitatea în vederea lucrurilor, întrezărind adevărul lor, iar în egală măsură postul este necesar pentru a fi pregătiţi să ne întâlnim cu Dumnezeu. Aceste două aspecte importante trebuie să le avem în atenţie şi să le actualizăm în mintea noastră când postim. Părinţii spun - lucruri care se regăsesc în Paterice, în cărţile de învăţătură - că cel mai bun dascăl la rugăciune este foamea. Deci un lucru foarte practic, pe care telespectatorii acestui dialog trebuie să-l ia în seamă, este să facă experienţa rugăciunii. Vor afla că rugăciunea trebuie să se întâmple într-o situaţie în care nu sunt cu pântecele plin, nu sunt îmbuibaţi de mâncare, ci sunt flămânzi. Toţi râvnim să ne rugăm.

Din experienţa noastră pastorală şi din întrebările credincioşilor aflăm şi ştim că mulţi se plâng de faptul că nu ştiu să se roage. Dacă astăzi telespectatorii noştri rămân numai cu acest îndemn de la noi, este suficient. îndemnul nu este al nostru, ci este preluat de la Părinţii Bisericii şi de la duhovnicii contemporani. Toţi ne îndeamnă să învăţăm să ne înfometăm pântecele, pentru a putea să ne rugăm cum trebuie, cu putere. Dacă guşti odată din această experienţă, vei continua cu siguranţă, vei înmulţi experienţa şi vei deveni tu însuţi un învăţător credibil pentru ceilalţi. în contextul acesta, aşadar, postul nu este numai calitativ, de mâncare: adică nu mai mâncăm cărnuri, lactate, ouă, deci mâncăruri plăcute pântecelui, ci şi cantitativ, adică nu mai mâncăm nici prea mult. Din experienţa noastră ştim, căci şi noi preoţii cădem în aceste ispite şi trebuie să spunem lumii că şi cei din biserică suntem sub aceleaşi presiuni şi deseori cădem în aceleaşi neputinţe. Ne străduim şi noi, întemeindu-ne pe învăţătura părinţilor dinaintea noastră, să ne asumăm aceste lupte, pentru ca rugăciunea noastră să fie primită.

Dacă ne umplem pântecele cu pâinică, cu cartofiori şi cu fasolică, vom fi la fel de îngreuiaţi sau poate şi mai îngreuiaţi decât eram atunci când mâncam carne şi brânză. Prin urmare, trebuie să se ţină seama de acestea şi invit pe cei care ne asculta să încerce acest experiment. Cuvântul care nu este experimentat, nu este probat, nu lucrează şi nu este convingător. Este adevărat că lucrează şi Bunul Dumnezeu. Aude cineva un cuvânt şi vrea să vadă cum este şi încearcă primele 4-5 zile din post să mănânce sau să bea un ceai cu puţină pâinică după slujba de seară, după Canon. Nu va muri de foame patru zile. Atunci face experienţa adevărului despre care vorbim acum, anume că foamea este cel mai bun dascăl al rugăciunii.

pr. prof. dr. Constantin Coman

Intre iluzia implinirii si certitudinea esecului, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Intre iluzia implinirii si certitudinea esecului"

 

• Postul nu este tot una cu foamea
  Publicat in : Post
• Foamea, in vremea Postului
  Publicat in : Post
• Cand mancarea devine o nenorocire
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: