Predica la duminica XXV dupa Rusalii

Predica la duminica XXV dupa Rusalii Mareste imaginea.

PREDICĂ LA DUMINICA XXV DUPĂ RUSALII

Pilda samarineanului milostiv

Dreptmăritori creștini,

În Sfanta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, cu același fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu conștiința ca ori-de-câte-ori îl auzim și împlinim cuvântul, Sfântul Duh luminează în noi tot mai adânci înțelesuri Știm prea bine că dumnezeiescul cuvânt ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumină, ca putere a iubirii și a vieții până la sfârșitul veacurilor. Același cuvânt deschide neîncetat noi și noi înțelesuri și așa noi creștem mereu prin dumnezeiescul cuvânt. Niciodată să nu socotească cineva că dacă ascultă aceeași Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce învăța. Doamne! Ea este adâncul de taină negrăit, și noi neîncetat ne zidim, ca să ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, „la măsura bărbatului desăvârșit”, adica la chipul lui Hristos.

Și rogu-vă să ascultăm cuvântul dumnezeieștii Evanghelii de astăzi, pe care o vom relua, în conștiința că noi primim aici Icoana desăvârșită, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mantuitorul vrea să ne zidească în El, după chipul Lui, al veșniciei Lui și al veșniciei noastre.

Să ne întoarcem cu gândul la pilda din Sfânta Evanghelie de la Luca, din duminica de astăzi.

Un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Răspunsul Mântuitorului a fost: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”.

La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. „Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. „Fă aceasta şi vei fi viu”.

Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru celelalte popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: „Şi cine este aproapele meu?”. Atunci Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai frumoase, mai înduioşătoare şi mai cunoscute pilde. Este vorba despre pilda Samarineanului milostiv.

Pilda spune că „un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi” (Luca 10, 30-35).

Pilda este uşor de înţeles, dar Iisus este acela care întreabă pe învăţătorul de lege: „Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: „Cel care a avut milă de el”. Şi Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea”.

Este cuvântul cu care se încheie această pildă şi desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.

Iubiți frați creștini,

Textul ne lasă să înţelegem că omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon era un iudeu. Drumul de peste 30 km dintre cele două oraşe traversează un pustiu care, vreme de multe secole, până într-o epocă foarte apropiată de a noastră, a avut trista faimă de a fi un ţinut bântuit de tâlhari. Locul indicat de Mântuitorul este foarte uşor de identificat. Pe la jumătatea drumului care coboară de la Ierusalim la Ierihon, aproape de Waddi Kilt, o vale prăpăstioasă ale cărei laturi oferă un adevărat labirint de peşteri – adăposturi ideale pentru tâlhari –, se văd până astăzi ruinele unui han (locul este numit astăzi Hanul el Ahmar), care avea şi o fântână adâncă, dar săracă în apă. Este, desigur, hanul menţionat şi în parabolă. Un urmaş al său funcţiona încă cu câteva decenii în urmă, pelerinii putând face aici un binevenit popas. Multe jafuri, răniri şi ucideri s‑au petrecut de-a lungul veacurilor prin acele locuri. Se ştie, de pildă, că, în epoca cruciadelor, cavalerii templieri asigurau protecţia pelerinilor de-a lungul acestui drum. Astfel încât tabloul parabolei nu numai că este întru totul verosimil, dar se poate chiar ca el să-i fi fost inspirat Mântuitorului de o întâmplare reală.

Nu ceea ce a păţit călătorul reţine însă atenţia Mântuitorului. Nici fapta condam­nabilă a tâlharilor; de la unii ca ei, nici nu te poţi aştepta la altceva. Ci diferitele atitudini faţă de omul acela lăsat de tâlhari la marginea drumului, gol şi „aproape mort” . Şi, mai ales, contrastul dintre atitudinea preotului şi a levitului, pe de o parte, şi atitudinea samarineanului, pe de altă parte.

Existau două temeiuri puternice pentru ca preotul şi levitul să-i vină în ajutor omului ce zăcea rănit pe marginea drumului. Mai întâi, pentru că era vorba de unul de-al lor, de un iudeu. Chiar în interpretarea ei restrânsă, porunca iubirii aproapelui îi obliga să manifeste solicitudinea necesară faţă de cel căzut între tâlhari. Apoi, datorită calităţii lor de slujitori ai templului, adică ai lui Dumnezeu. Se cuvenea ca ei, în primul rând, să fie pildă de iubire concretă a aproapelui lor. Textul spune că şi unul şi altul l-au văzut pe cel rănit, dar că au trecut pe alături. Pentru amândoi, porunca iubirii aproapelui s-a dovedit, cel puţin în acest caz, a nu fi depăşit un nivel pur teoretic.

Ceea ce era de aşteptat să facă, dar n-au făcut, preotul şi levitul, face cineva de la care nimeni nu s-ar fi aşteptat: un samarinean. Faptul este cu totul surprinzător, dacă se ţine seama de ura seculară ce exista între iudei şi samarineni, de dispreţul profund pe care iudeii îl arătau samarinenilor şi care, desigur, atrăgea o reacţie pe măsură.

Samarineanul însă, înainte de a fi samarinean, este un om. Un om care nu şi-a tocit simţămintele umane, cum fac cei mai mulţi. Văzându-l pe cel rănit, el n-a trecut pe alături, ca ceilalţi doi călători, ci „a venit la el”. Şi n-a privit indiferent pe acel necunoscut, ci, zice textul, „i s-a făcut milă”. Iar această milă îi dictează tot ceea ce trebuie să facă pentru salvarea acelui om nenorocit. N-a fost, desigur, uşor. Era singur; şi poate îl chemau treburi care nu sufereau amânare. Nu ştim cât medicină ştia şi cât de îndemânatice îi erau mâinile atunci când a pus pe răni remediile pe care le avea în bagajul său de călător – untdelemn şi vin – şi când a legat rănile muribundului. Ceea ce ştim cu siguranţă este că mila s-a n-a rămas un simplu simţământ lăuntric. El a făcut tot ce ştia şi tot ce putea face, fără a lua seamă la faptul că ajutorarea acestui semen al său îi pretinde efort, pierdere de vreme sau cheltuială.

Trebuie să vă mărturisesc că samarineanul nu era „aproapele” celui ce căzuse între tâlhari. El însă s-a făcut aproapele aceluia. De aceea, Mântuitorul, inversând oarecum formularea din întrebarea învăţătorului de Lege, îi zice: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că s-a făcut. „Cel care a făcut milă cu el”, răspunde cărturarul. Nici nu putea să răspundă altfel. Căci lecţia parabolei se impune cu puterea evidenţei. Nu-i convenea, desigur, mândrului cărturar iudeu să recunoască superioritatea comportării schismaticului samarinean faţă de cea a preotului şi a levitului. Dar ce putea face? Numai acela făcuse ceea ce se cuvine să faci faţă de cineva pe care-l consideri aproapele tău. Iată-l pe cărturar recunoscând, fără să vrea, că împlinirea voii lui Dumnezeu şi, deci, îndreptarea nu sunt privilegii exclusive ale iudeilor și că noţiunea de „aproapele”, în contextul poruncii iubirii, nu poate fi redusă la sensul ei exterior. Călătorului rănit, iudeii cei apropiaţi i s-au făcut străini, iar samarineanul cel străin i s-a făcut aproape. Căci nu locul, ci iubirea este cea care face aproapele. Iar Domnul încheie: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Adică: atâţia oameni îţi sunt „aproape” la câţi le faci astfel, iubindu-i şi slujindu-i în mod concret. Cât despre vreo restrângere a ariei până la care porunca dumnezeiască îţi cere să te faci aproapele semenilor tăi, nici nu poate fi vorba. Universalismul mesajului mântuitor al lui Hristos este afirmat, încă o dată, cu cea mai mare forţă!

Ne putem întreba: de ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi plinitorii ei.

Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu rugămintea de a avea grijă de el şi făgăduind să restituie, la întoarcere, toate cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul.

De ce Samarineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile? Fiindcă sufletul lui, descătuşat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet întocmai precum aburul se ridică limpede şi cald din vasul cu apă încălzită la foc.

Sfântul Vasile cel Mare zice: „Domnul ne-a învăţat că trebuie să socotim aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”. Îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete, boli etc.

Nu mai întreba cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din pildă n-a întrebat cine este cel căruia i-a salvat viaţa.

Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii Părinţi spun că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul vieţii fericite, din Rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei şi al chinurilor pricinuite de păcat.

Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu care Creatorul l-a împodobit. Cuvintele: „lăsându-l abia viu”, spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au putut omorî pe om de tot. Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul nu. S-a stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu, chiar întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta şi înnoi.

Preotul (rabinul) şi levitul închipuiesc Legea şi Proorocii, adică Vechiul Testament, care deşi erau de la Dumnezeu, nu l-au putut mântui pe om din păcatul strămoşesc, ci, cel mult, deşteptau în el conştiinţa păcătoşeniei (Evrei 13-14), pregătindu-l pentru venirea lui Iisus Hristos.

El este Samarineanul cel de sus, de alt neam, cel ce din milă şi iubire n-a răbdat să vadă neamul omenesc muncit de Diavolul, ci a venit şi ne-a mântuit prin jertfa Sa de pe cruce. Apoi, înviind din morţi şi înălţându-se la cer, a trimis pe Duhul Său cel sfânt în Biserica Sa, ca prin untdelemnul şi vinul Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Euharistiei să vindece rănile pricinuite omului de tâlharii patimilor scornite de diavolul.

Biserica este casa de oaspeţi la care Iisus a orânduit să fie duşi toţi cei ce doresc să se mântuiască.

Slujitorii ei sunt preoţii cei legitimi, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai Sfinţilor Părinţi cărora le-a fost încredinţat darul, dreptul şi datoria de a îngriji pe cei bolnavi cu sufletul şi cu trupul. „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, le-a poruncit El Sfinţilor Apostoli, „botezându-le şi învăţându-le să păzească toate cele ce v-am poruncit” (Mat. 28, 19). „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, le-a mai zis Iisus (Ioan 20, 22-24).

Sunt cuvinte prin care Iisus a încredinţat slujitorilor Săi după vremi grija mântuirii sufletelor în casa Sa de oaspeţi, care este Biserica.

În lumina acestor tâlcuiri, ne putem da seama mai bine de rolul care revine Bisericii şi slujitorilor ei, în lucrarea de mântuire a oamenilor, de pace şi apropiere între oameni şi popoare. Prin iubirea aproapelui, Iisus vrea să apropie pe cel bogat de cel lipsit, prin iubire. El vrea să apropie pe cei de neamuri diferite de cei care sunt şi se recunosc a fi fiii aceluiaşi Tată ceresc.

Iubiți credincioși,

Între multele virtuţi care trebuie să crească şi să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă este virtutea care este cea dintâi dintre virtuţi: iubirea. Este numită regina tuturor virtuţilor şi legătura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele.

Tot Mântuitorul spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 40), iar Sfântul Evanghelist Marcu precizează că „mai mare decât aceasta, nu este altă poruncă”.

De fapt, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Dumnezeu.

Pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai ne-o porunceşte, ci El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale. Toţi Apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii frăţeşti.

Sfântul Ioan era atât de mult stăpânit de focul iubirii acesteia, încât ajuns la adânci bătrâneţi repeta aceste cuvinte ale Domnului Iisus: „Fraţilor, iubiţi-vă unul cu altul” şi adăuga, asigurând pe cei pe care-i îndeamnă la iubire, că această iubire frăţească e porunca Domnului şi împlinirea ei ajunge pentru câştigarea fericirii veşnice.

Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una fără cealaltă. De aceea, tot Sfântul Ioan adaugă: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).

Mântuitorul numeşte această iubire frăţească „Porunca Mea”, poruncă pe care Mântuitorul o vrea împlinită cu atâta plinătate, încât să fie egală cu iubirea cu care Hristos ne-a iubit pe noi: „Precum v-am iubit Eu”.

Noi, care suntem creştini şi purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, avem datoria să practicăm virtutea iubirii frăţeşti. Mântuitorul porunceşte să iubim şi pe duşmanii noştri: „Iubiţi pe duşmanii voştri” (Luca 6, 27).

Prin practicarea iubirii frăţeşti, faptele creştinului bun se deosebesc de faptele tuturor celorlalţi semeni. Prin practicarea iubirii frăţeşti se cunoaşte adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos. Mântuitorul însuşi ne cere acest lucru când zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 3, 35).

Sfântul Apostol Pavel, când vorbeşte despre iubire, zice că în momentul în care am avea cele mai de seamă virtuţi şi cele mai mari merite, vom fi îndepărtaţi de la fericirea cerească, pentru că lipsite de merit sunt toate virtuţile dacă nu sunt însoţite de iubire.

Stăpânit de dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, Sfântul Apostol Pavel a scris cel mai frumos imn al dragostei creştine, când zice: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1-8).

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Mântuitorul a însemnat şi deosebit pe ucenicii săi cu semnul iubirii, fiindcă iubirea frăţească e semnul deosebit al celor care îl urmează pe Hristos.

Sfântul Ciprian zice că nu poate ajunge la împărăţia cerurilor acela care nu are în inimă iubirea frăţească.

Fericitul Augustin zice că toată oboseala pe care o depunem pentru desăvârşirea vieţii noastre, dacă nu ne iubim unul pe altul, este asemenea nisipului aruncat în vânt, nimic nu ne foloseşte. Nici o virtute, oricare ar fi ea în afară de iubire, nu poate constitui şi cuprinde valoarea necesară pentru câştigarea Împărăţiei Cerurilor.

Fericitul Ieronim zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârşi alte fapte bune, dar nimeni nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frăţeşti.

Ca să iubeşti nu-i nevoie de muşchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit de puteri poţi iubi.

Sfântul Apostol Pavel zice că atunci când se afla în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, atunci simţea puterea lui Dumnezeu care-l întărea; atunci când se simţea slăbit de puteri, atunci se simţea tare cu harul lui Dumnezeu, de aceea atunci se şi bucura în slăbiciunile lui, căci Domnul i-a zis: „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9-10).

Chiar din acest motiv Sfântul Apostol Pavel se lăuda bucuros întru slăbiciunile sale, ca să locuiască în el puterea lui Hristos.

Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini porunca cea mare a iubirii frăţeşti! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească.

Acolo unde este iubire este pace în suflet, linişte şi siguranţă în mijlocul familiei şi al neamurilor. Acolo unde nu există iubire nu există nici pace, nici siguranţă.

Ascultând această parabolă şi adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmte, înguste a fariseilor, cu privire la aproapele.

Mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa. Să vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om. Este adevărat că din cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă şi un cuget în care pâlpâie un licăr de raţiune şi îşi cântăreşte acum toată nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea. Să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi viaţa acestor oameni şi ne vom cutremura.

Lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, din Sfânta Evanghelie, cu deosebirea că azi puţini se pleacă cu dragoste de frate asupra lor. De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi.

Iată ce ne trebuie: inima caldă de iubire ca să vindece, pe cât este posibil, rănile şi durerile oamenilor. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv şi astfel să recunoască prin iubire pe aproapele său.

Să avem deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile sufleteşti şi trupeşti: pentru cel amărât o vorbă de mângâiere; pentru cel sărac o bucată de pâine; pentru cel neştiutor un sfat bun; pentru cel nenorocit o mână de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată.

Acum, în încheiere, permiteți-mi să vă recit o poiezie pe care am scris-o, gândindu-mă la această pildă. Poezia se numește

Iisus – Samariteanul milostiv:

Un călător se cobora
Ducând cu el averea sa
Spre Ierihon, pe drum grăbit
Cu oameni răi s-a întâlnit.

Trecând pădurea de măslini
L-au întâlnit nişte străini
Ei l-au bătut, l-au dezbrăcat
Şi-aproape mort că l-au lăsat.

Trecând pe-acolo un levit
Spre cel căzut el a privit

Și a plecat, nepăsător

Fără să-i dea un ajutor.


Pe-același drum, întâmplător

Şi-un preot a trecut nepăsător,
Pe cel căzut şi dezbrăcat
Să moară jos el l-a lăsat.

Dar pe sub ramuri de măslin
Un călător cu-al său asin

Pe-acelaşi drum se cobora
Samaritean de neam era.

Şi când privi la cel sărman
Acel milos samaritean
El s-a oprit, l-a ridcat
Şi rănile cu drag i le-a legat.

Şi-atunci pe drumul cel pustiu
Până la han, pân la hangiu
Pe spate la asin l-a pus
Şă-l vindece pe cel căzut l-a dus.

Şi pentru el a cheltuit
Hangiului el a plătit
Samariteanul cel milos
Era Iisus, Iisus Hristos.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinți, Doamne mântuiește-ne în veci. Amin

PREOT DAVID MARIAN, parohia Nasterea Maicii Domnului Năvodari

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
114 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

Pe aceeaşi temă

13 Noiembrie 2017

Vizualizari: 547

Voteaza:

Predica la duminica XXV dupa Rusalii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE