„Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).

Iubiţi credincioşi,
Strigăm şi noi astăzi aceste cuvinte consacrate, precum odinioară ierusalimitenii la intrarea Domnului în sfânta cetate, cu bucurie şi cu nădejde. Cu bucurie, pentru că am ajuns cu pace această duminică, mângâindu-ne cu darurile Sfintei Liturghii, cu nădejde, pentru că ştim că El, Mântuitorul, ne va mântui şi pe noi, căci pentru lucrarea de mântuire a intrat în Ierusalim, acum aproape 2000 de ani.

Atmosfera liturgică deosebită a zilei de astăzi este sporită de splendoarea anotimpului primăverii în care ne găsim, când vegetaţia proaspătă este îmbogăţită de mulţimea florilor, care mai de care mai frumoase şi mai înmiresmate. După cum îndeobşte se cunoaşte, praznicul poartă şi numele de „Florii”, datorită faptului că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste „floralia” romană (o sărbătoare a florilor), denumire întru totul justificată prin abundenţa florilor în această perioadă.

Astfel, atât prin semnificaţia mântuitoare, cât şi prin ambianţa naturii care înfloreşte şi regenerează primăvara, suntem invitaţi la bucurie şi nădejde, altfel spus, la împrimăverire sufletească.

Pentru acest an, iubiţi credincioşi, ne propunem să răspundem, cu ajutorul Domnului, la întrebarea de ce Mântuitorul, în opoziţie cu smerenia Sa desăvârşită, a intrat triumfal în Ierusalim, acceptând „osanale”, haine aşternute în calea Sa şi întâmpinări cu ramuri de finic? Este întrebarea pe care şi-o pot pune îndeosebi cei care cunosc mai puţin (sau deloc) Sfintele Evanghelii, dar răspunsul ne poate fi tuturor de folos, chiar dacă, în mare, cunoaştem lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.

Mai întâi, să ne amintim că El s-a apropiat de Ierusalim pentru că în curând avea de plinit lucrarea Sa: Cina de Taină, cu instituirea Sfintei Euharistii, patimile, moartea pe Cruce şi Învierea. Faptul că a fost întâmpinat cu o atât de mare atenţie se explică prin faima Lui, răspândită în întreg ţinutul Ţării Sfinte, inclusiv datorită unei minuni recente, anume învierea lui Lazăr din Betania. Căci ne spune evanghelistul Ioan: „De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut această minune” (12, 18).

Se ştie, de asemenea, că poporul israelit, apăsat de povara jugului roman, vedea în El un rege autohton eliberator. El, care înmulţise pâinile şi făcuse atâtea alte minuni, inclusiv învieri din morţi, care vorbea atât de fascinant şi cu putere, avea, după socotinţa lor omenească, toate calităţile să le fie conducător.

Să ne amintim că au mai existat tentative de a-I oferi tronul. De pildă, după prima înmulţire a pâinilor, mulţimile săturate au exclamat: „Acesta este cu adevărat Proorocul, Care va să vină în lume” (Ioan 6, 14), vrând să spună Acesta este Mesia, Eliberatorul, Care ne poate asigura pâinea cea de toate zilele, Regele nostru mult aşteptat!

Iar Iisus, ne spune acelaşi evanghelist Ioan, „cunoscând că au să vină cu sila ca să-L facă rege, sa dus în munte, singur” (6, 15).

Aşadar, El, Care nu se voia împărat al lumii, ci Mântuitor de păcate al ei, nu putea să primească funcţii şi tronuri. Iată, însă, că la intrarea în Ierusalim, paradoxal, acceptă „osanale”. Ba mai mult, când fariseii I-au cerut să-şi certe ucenicii, să nu mai strige o dată cu poporul, El nu numai ca nu i-a oprit ci a zis: „Vă spun vouă că dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!” (Luca, 19, 40).

Iubiţi credincioşi,
Credem, pe de o parte, că Mântuitorul a îngăduit această manifestare festivă pentru a se vedea cât de mare era dorinţa de izbăvire a poporului, fie şi numai sub aspect politico-social, iar pe de altă parte pentru a ne arăta cât de deşartă este mărirea lumească, orice formă ar îmbrăca ea. Este o ipoteză avansată de părintele cărturar, doctor în teologie, fost deţinut politic, Gheorghe Liţiu, în volumul de predici intitulat „Cartea vieţii”.

În sensul acestei păreri ne amintim cu toţii că aceeaşi mulţime care-L aclama şi-L voia rege pe Iisus, aşternându-şi cu supunere hainele în cale-I, fluturând cu admiraţie ramuri de copaci, peste numai câteva zile avea să strige răstigneşte-L, răstigneşte-L, ocărându-L, proferând insulte şi scuipându-L cu dispreţ. De aceea, să fim atenţi la câteva amănunte.

El n-a intrat călare pe un cal falnic, aşa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al nerenunţării la smerenie, totodată, al neacceptării tronului lumesc. De asemenea, să observăm că în timp ce mulţimea era veselă şi în entuziasm dezlănţuit, El era trist şi chiar a plâns când S-a apropiat de cetate (Ioan 19, 41), ştiind cele ce aveau să se întâmple nu peste multă vreme. El ştia, ca Dumnezu Atoateştiutor, că în Ierusalim nu i se pregăteşte, de fapt, tronul, ci crucea şi mormântul.

A voit, aşadar, să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească, spre a lua aminte şi noi, fiecare, să nu ne ataşăm veşnic de cele de aici. Căci, iată, când Iisus S-a arătat puternic, făcător de minuni, tare în faptă şi cuvânt, toţi L-au slăvit şi s-au strâns în jurul Său.

Iar peste câteva zile, când S-a lăsat vândut, prins, legat, batjocorit, prin acel act de chenoză proniatoare, aceiaşi slăvitori L-au insultat cu înverşunare şi L-au părăsit în grabă. Cât de bine se potrivesc aici cuvintele psalmistului care zice: „Şi când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit. Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea” (Psalm 37, 16-17).

Aşa şi noi, de multe ori, iubiţi credincioşi, să ne amintim din experienţa vieţii personale: atunci când suntem sănătoşi, ne merge bine, suntem înstăriţi, sau avem cumva o funcţie importantă, multă lume ne caută, ne laudă chiar, unii cu sinceritate, alţii din interes. Dar dacă se întâmplă să ne îmbolnăvim, să cădem în sărăcie, să pierdem funcţia sau numai serviciul obişnuit, mulţi dintre cei ce ne aduceau „osanale” ne uită repede, ne ocolesc, ori ne vorbesc de rău, ne dispreţuiesc, ne ocărăsc chiar, semeţindu-se în fel şi chip asupra noastră.

Şi atunci simţim, cu o sfâşietoare durere, cum şi nouă ni se potrivesc cele spuse de Marele Psalmist: „Când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit”. În astfel de situaţii, unii semeni de-ai noştri parcă nu mai sunt oameni, ci se comportă uneori ca anumite fiare în junglă, poate şi mai rău.

Este sugestiv în acest sens proverbul: „În leul doborât lovesc toţi măgarii”. Şi aşa este: câtă vreme leul, „regele animalelor”, este sănătos, care animal ar îndrăzni să-l lovească? Căci i se recunoaşte puterea, este luat în seamă, adică. Dar dacă este bolnav, căzut, sau poate mort, este cel puţin ignorat, dacă nu cumva lovit sau călcat în picioare.

Constatăm cu amărăciune, aşadar, iubiţi credincioşi, că ceva din ceea ce se întâmplă în lumea animalelor, se petrece şi în relaţiile dintre oameni, atunci când nu ne dăm seama că cele de aici sunt trecătoare, că nu mărirea sau căderea cuiva trebuie să constituie criteriile esenţiale de apreciere, ci faptele şi conduita morală.

Exemplul vieţii şi lucrării Mântuitorului este şi în această privinţă pilduitor, la modul suprem. De aceea, ipoteza că El a acceptat intrarea triumfală în Ierusalim ca să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească, avansată de părintele Gheorghe Liţiu, ni se pare plauzibilă.

Iubiţi ascultători,
Ceea ce nu înţelegeau ierusalimitenii acum aproape două mii de ani înţelegem noi astăzi, sperăm: „Mântuitorul a intrat în Ierusalim nu pentru un tron lumesc, ci ca Împărat al cerurilor, iar strigătul „Osana”, pe care şi noi îl repetăm cu toată fiinţa noastră, nu înseamnă „ajută-ne să rezolvăm problemele politice ale acestei lumi”, ci ajută-ne să ne mântuim, noi, familiile noastre, neamul nostru românesc, întreaga lume desigur, din robia păcatului şi a morţii.Căci aceasta înseamnă, în traducere, osana: ajută-ne, mântuieşte-ne!”.

Năzuinţa de mântuire sufletească nu exclude, bineînţeles, preocuparea legitimă pentru asigurarea unui trai material decent şi vieţuirea fericită în această lume. Căci Dumnezeu ne-a dăruit acest pământ, cu toate frumuseţile şi bogăţiile sale spre a ne bucura de ele. De aceea şi astăzi, când repetăm „Osana” şi ne gândim la mântuirea fiinţei noastre, cuprindem, totodată, în acest cuvânt consacrat toate aspiraţiile de mai bine, pentru noi, familiile noastre şi întreg neamul românesc.

Cu acest dor al sufletelor, păşind cu bucurie şi nădejde spre slăvita Înviere, strigăm încă o dată: „Osana! Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”. AMIN.

Pr. Vasile Gordon

.